<
(...)
Victor se întorcea fără grabă spre casă. Nu e ușor să suporți o ședință de opt ore și să pleci cu un vot de blam* în spate. Parcă ar ave o cocoașă. (...) Nu-i ușor să stai cu sufletul la gură, să vezi cum trece atenția de la unul la altul, cum îți vine rîndul să fii arătat cu degetul. Ai lașitatea să speri că numai tu vei scăpa. Aștepți o minune cînd deodată auzi:
- Un demagog, un stîngist**...
Și cine te arată cu degetul! Cel mai bun prieten: Costache!
(...)
- La început, am fost criticați toți trei că umblăm prin cîrciumi, ne îmbătăm. Costache mai ales a fost luat în tărbacă. I se imputa că ascultă anecdote reacționare***, că rîde și face haz de ele. Întrebat dacă știa că Nicoleta nu era fata unui inginer dispărut pe front, așa cum declarase ea, ci a unui mare antreprenor**** de case, care a lăsat blocuri neterminate și a fugit în străinătate cu banii, Costache a spus că nu știe. Eu știam, dar am negat. Centrul atenției a trecut atunci de la Costache la Nicoleta. A fost chemată să iasă în fața sălii pline. Cerul era purpuriu. Obrajii ei, la fel. La toate întrebările Nicoleta a răspuns da! A mărturisit fără rușine că trăiește cu mine. Costache aștepta să neg. Mi-era milă de el, mi-era rușine de mine. Costache era singurul om care credea în mine. Știam că e cinstit și că o iubește pe Nicoleta. Am tăcut. N-aveam ce să spun, n-aveam nici o scuză. M-am liniștit cînd, cu tot calmul ei aparent, încolțită, și-a ieșit din sărite și a mărturisit că mai are legături de dragoste cu doi studenți. Erau prieteni între ei, și nu știa unul de altul. Furioși că au fost trădați, a început fiecare să spună tot ce știa despre Nicoleta: că urăște regimul, că umblă prin cîrciumi, că vine acasă la mine, unde se fac orgii. Costache, întrebat dacă e adevărat, a făcut semn că nu poate vorbi. Buzele îi tremurau fără să poată scoate un cuvînt. Înțelegeam tot ce se întîmplă cu el. Așteptam să vorbească. „Am fost înșelat în dragostea mea, a spus, în încrederea mea în prietenie. Mi-e foarte greu acum. Dar nici o sancțiune n-o voi socoti prea aspră. Trebuia să știu că de la anumite poezii de sertar, de la anumite anecdote pînă la ura împotriva regimului e numai un pas. Trebuia să fiu necruțător, să smulg masca de pe fețele astea”. Și-a arătat spre Nicoleta, spre mine. S-a cerut excluderea***** noastră. M-am uitat în jurul meu și parcă nu înțelegeam ce se întîmplă. Nu știam că sunt atît de legat de Costache, că ar putea să mă doară atît! Nu știam cum m-am legat de fiecare. Parcă mă aflam în fața unei prăpăstii și cineva se pregătea să-mi dea brînci. Dar cred că în privirea mea era atîta groază și o rugăminte atît de disperată, încît s-au găsit oameni care mi-au sărit în ajutor, m-au apărat.
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele******, ed. III, ed. Pontus, 1991, pp. 290-292.
NOTE M.T.
* Sancțiune a organizației de partid.
** Partidul comunist se considera adevăratul și unicul reprezentant al curentului politic de stînga, combătînd inclusiv pe anarhiștii situați mai la stânga decât comuniștii.
*** Curentele politice necomuniste erau considerate reacționare de partidul comunist.
**** Avea deci o origine socială burgheză, considerată „nesănătoasă” de regimul comunist, și ca urmare era neeligibilă pentru organizația de partid.
***** Excluderea din organizația de partid transforma respectiva persoană într-o paria a societății socialiste.
****** Jurnalul Mironei - „Iubiri paralele - Cella Serghi” (http://jurnalulmironei.blogspot.ro/2011/01/iubiri-paralele-cella-serghi.html)
Se afișează postările cu eticheta antreprenor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta antreprenor. Afișați toate postările
luni, 13 aprilie 2015
marți, 25 martie 2014
Funcționarul boierit și funcționarul pensionat în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)
<(...)
Tihon Ivanîci Nedopiusdikin nu putea, ca Pantelei Eremeici, să se mîndrească cu originea lui. Tatăl lui se trăgea din odnodvorți, adică mici proprietari, și abia după patruzeci de ani de slujbă ajunsese boiernaș. Domnul Nedopiuskin-tatăl făcea parte din categoria aceea de oameni pe care nenorocul îi urmărește cu o cruzime asemănătoare unei înverșunări personale. Vreme de șaizeci de ani numărați, chiar din ziua nașterii pînă la sfîrșit, nenorocitul se luptase cu toate nevoile, cu toate bolile și mizeriile proprii oamenilor mici; se zbătuse ca peștele pe uscat, nu-i fusese nici masa-masă, nici odihna-odihnă, se ploconise, stăruise, își pierduse curajul și puterea, tremurase pentru fiecare copeică, suferise în slujbă fără să fie întru nimic vinovat și a murit, în sfîrșit, într-o pivniță ori într-un pod, fără să fi putut agonisi pentru el și ai săi un codru de pîne. Soarta îl prigonise ca pe un iepure copoiul. Era un om bun și onest și mită lua „după rang”, de la o grivnă pînă la cel mult două ruble. Nedopiuskin avusese și o nevastă, slabă și oftigoasă; a avut și copii; din fericire, au murit toți destul de repede, afară de Tihon și de o fată Minodora, poreclită „precupeață cea sclivisită”, care după multe pățănii triste și comice, s-a măritat jurist pensionar. Domnul Nedopiuskin-tatăl izbutise încă de pe cînd trăia să așeze pe fiul său ca funcționar diurnist într-un bioru. Însă Tihon, îndată după moartea bătrînului, ieșise la pensie. Grijile necontenite, lupta dureroasă cu frigul și foamea, tristețea prelungă a mamei, silințele deznădăjduite ale tatălui, pretențiile brutale ale proprietarilor și negustorilor, toate aceste amărăciuni zilnice și neîntrerupte dezvoltaseră în Tihon o sfială nemaipomenită. Numai la vederea unui funcționar superior tremura și se pierdea, ca o paseră în laț. Își părăsi slujba. Natura, îndiferentă și chiar malițioasă, înzestrează pe oameni cu diferite însușiri și înclinări care nu se potrivesc deloc cu averea și situația lor socială. Cu grija și dragostea ce-i sînt proprii, scosese din Tihon, fiu de slujbaș sărman, o ființă sensibilă, leneșă, domoală, susceptibilă, o ființă cu totul înclinată spre desfătare, înzestrată cu simțuri deosebit de rafinate... îl modelase astfel, îl scosese cu grijă din tipar și hărăzise operei sale să crească între varză murată și pește stricat. Și iată, această operă a crescut și a început, cum se spune, să „trăiască”. A început petrecerea. Soarta, care fără încetare torturase pe Nedopiuskin-tatăl, luă în primire și pe fiu; evident, prinsese gust. Însă cu Tihon a procedat altfel; nu l-a chinuit, ci s-a jucat cu el. Nu l-a împins niciodată în deznădejde, nici nu l-a supus chinului rușinos al foamei, însă l-a rostogolit prin toată Rusia, de la Veliki-Ustiug* pînă la Țarevo-Kokșaisk**, în îndeletniciri care mai de care mai umilitoare și mai ridicole: cînd „majordom” al unei cucoane-protectoare supărăcioasă și hărțăgoasă; cînd parazit al unui negustor bogat și zgîrcit; cînd funcționar al cancelariei particulare a unui cneaz moscovit miop și tuns englezește; cînd jumătate intendent și jumătate bufon al unui moșier din stepă, bătăuș, mare amator de vînătoare cu cîni. Într-un cuvînt, soarta îl silise pe săracul Tihon să bea, picătură cu picătură și pînă la fund, băutura amară și otrăvită a unei existențe subordonate. În cursul anilor suportase capriciile grosolane, plictiseala adormită și morocănoasă a boierimii trîndave... De cîte ori, singur în camera lui, „iertat”, în sfîrșit, de banda de mosafiri care petrecuse pînă se săturase pe socoteala lui, se jurase, arzînd de rușine și cu ochii plin de lacrimi reci de disperare, să fugă pe furiș a doua zi, să-și încerce norocul în oraș și să-și găsească acolo fie și-un loc ușor de copist, sau chiar să moară, la urma urmei, de foame, pe uliță. Da, dar mai întîi Dumnezeu nu-i dăduse putere; al doilea, îl oprea timiditatea; și, în sfîrșit, al treilea, cum ar fi putut face să capete o slujbă, cui să i se adreseze? „N-o să găsesc nimica, murmura nenorocitul răsucindu-se, plin de tristeță, în culcușul lui. N-o să găsesc nimic!” Și, a doua zi, iarăși începea să tragă la ham. Și situația lui era cu atît mai crudă cu cît prevăzătoarea natură nu se îngrijise să-l înzestreze măcar cu o părticică din însușirile și talentele meseriei de ghiduș. De pildă, nu știa să danseze, pînă să cadă, într-o șubă de urs pusă de-a-ndoasele, nici să flecărească și să facă complimente în vecinătatea imediată a pocnetelor de harapnic; ținut afară gol pe douăzeci de grade de ger, răcise, stomacul lui nu putea mistui nici vin amestecat cu cerneală și alte murdării, nici bureți veninoși tocați, nici rîșcovi cu oțet. Dumnezeu știe ce s-ar fi întîmplat cu Tihon dacă celui din urmă dintre binefăcătorii lui, un antreprenor îmbogățit, nu i-ar fi trecut prin minte, într-un ceas de chef, să-l treacă în testament: „Iar lui Zionea (zis și Tihon) Nedopiuskin - pentru că știe să fluiere frumos - ii las în stăpînire veșnică, lui și urmașilor săi, satul Besselendeevka, dreaptă a mea cumpărătură, cu toate bunurile lui”. După cîteva zile, binefăcătorul acesta, pe cînd mînca o ciorbă de morun, a căzut lovit de dambla.
(...)
>
SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheneiv, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 321-324.
NOTE M.T.
* Veliki-Ustiug = Oraș în regiunea rusă nord-vestică Vologda, la nord de Moscova și est de Sankt-Petersburg, fiind menționat în cronici în 1207 și înregistrând cca. 31.000 locuitori la recensămîntul din 2010.
**Țarevo-Kokșaisk = Numele istoric al orașului Ioșkar-Ola, capitala republicii autonome Mari din Federația Rusă. Fortăreața a fost fondată de țar în 1584, iar după lovitura de stat comunistă din 1917, numele i-a fost schimbat în Krasno-Kokșaisk / Kokșaisk Roșu / Ioșkar-Ola (în limba mari). Mari sunt o populație de limbă fino-ugrică (ex. finlandeza), majoritatea trăind în republica lor situată pe fluviul Volga, la est de Moscova și sud de Veliki-Ustiug.
Tihon Ivanîci Nedopiusdikin nu putea, ca Pantelei Eremeici, să se mîndrească cu originea lui. Tatăl lui se trăgea din odnodvorți, adică mici proprietari, și abia după patruzeci de ani de slujbă ajunsese boiernaș. Domnul Nedopiuskin-tatăl făcea parte din categoria aceea de oameni pe care nenorocul îi urmărește cu o cruzime asemănătoare unei înverșunări personale. Vreme de șaizeci de ani numărați, chiar din ziua nașterii pînă la sfîrșit, nenorocitul se luptase cu toate nevoile, cu toate bolile și mizeriile proprii oamenilor mici; se zbătuse ca peștele pe uscat, nu-i fusese nici masa-masă, nici odihna-odihnă, se ploconise, stăruise, își pierduse curajul și puterea, tremurase pentru fiecare copeică, suferise în slujbă fără să fie întru nimic vinovat și a murit, în sfîrșit, într-o pivniță ori într-un pod, fără să fi putut agonisi pentru el și ai săi un codru de pîne. Soarta îl prigonise ca pe un iepure copoiul. Era un om bun și onest și mită lua „după rang”, de la o grivnă pînă la cel mult două ruble. Nedopiuskin avusese și o nevastă, slabă și oftigoasă; a avut și copii; din fericire, au murit toți destul de repede, afară de Tihon și de o fată Minodora, poreclită „precupeață cea sclivisită”, care după multe pățănii triste și comice, s-a măritat jurist pensionar. Domnul Nedopiuskin-tatăl izbutise încă de pe cînd trăia să așeze pe fiul său ca funcționar diurnist într-un bioru. Însă Tihon, îndată după moartea bătrînului, ieșise la pensie. Grijile necontenite, lupta dureroasă cu frigul și foamea, tristețea prelungă a mamei, silințele deznădăjduite ale tatălui, pretențiile brutale ale proprietarilor și negustorilor, toate aceste amărăciuni zilnice și neîntrerupte dezvoltaseră în Tihon o sfială nemaipomenită. Numai la vederea unui funcționar superior tremura și se pierdea, ca o paseră în laț. Își părăsi slujba. Natura, îndiferentă și chiar malițioasă, înzestrează pe oameni cu diferite însușiri și înclinări care nu se potrivesc deloc cu averea și situația lor socială. Cu grija și dragostea ce-i sînt proprii, scosese din Tihon, fiu de slujbaș sărman, o ființă sensibilă, leneșă, domoală, susceptibilă, o ființă cu totul înclinată spre desfătare, înzestrată cu simțuri deosebit de rafinate... îl modelase astfel, îl scosese cu grijă din tipar și hărăzise operei sale să crească între varză murată și pește stricat. Și iată, această operă a crescut și a început, cum se spune, să „trăiască”. A început petrecerea. Soarta, care fără încetare torturase pe Nedopiuskin-tatăl, luă în primire și pe fiu; evident, prinsese gust. Însă cu Tihon a procedat altfel; nu l-a chinuit, ci s-a jucat cu el. Nu l-a împins niciodată în deznădejde, nici nu l-a supus chinului rușinos al foamei, însă l-a rostogolit prin toată Rusia, de la Veliki-Ustiug* pînă la Țarevo-Kokșaisk**, în îndeletniciri care mai de care mai umilitoare și mai ridicole: cînd „majordom” al unei cucoane-protectoare supărăcioasă și hărțăgoasă; cînd parazit al unui negustor bogat și zgîrcit; cînd funcționar al cancelariei particulare a unui cneaz moscovit miop și tuns englezește; cînd jumătate intendent și jumătate bufon al unui moșier din stepă, bătăuș, mare amator de vînătoare cu cîni. Într-un cuvînt, soarta îl silise pe săracul Tihon să bea, picătură cu picătură și pînă la fund, băutura amară și otrăvită a unei existențe subordonate. În cursul anilor suportase capriciile grosolane, plictiseala adormită și morocănoasă a boierimii trîndave... De cîte ori, singur în camera lui, „iertat”, în sfîrșit, de banda de mosafiri care petrecuse pînă se săturase pe socoteala lui, se jurase, arzînd de rușine și cu ochii plin de lacrimi reci de disperare, să fugă pe furiș a doua zi, să-și încerce norocul în oraș și să-și găsească acolo fie și-un loc ușor de copist, sau chiar să moară, la urma urmei, de foame, pe uliță. Da, dar mai întîi Dumnezeu nu-i dăduse putere; al doilea, îl oprea timiditatea; și, în sfîrșit, al treilea, cum ar fi putut face să capete o slujbă, cui să i se adreseze? „N-o să găsesc nimica, murmura nenorocitul răsucindu-se, plin de tristeță, în culcușul lui. N-o să găsesc nimic!” Și, a doua zi, iarăși începea să tragă la ham. Și situația lui era cu atît mai crudă cu cît prevăzătoarea natură nu se îngrijise să-l înzestreze măcar cu o părticică din însușirile și talentele meseriei de ghiduș. De pildă, nu știa să danseze, pînă să cadă, într-o șubă de urs pusă de-a-ndoasele, nici să flecărească și să facă complimente în vecinătatea imediată a pocnetelor de harapnic; ținut afară gol pe douăzeci de grade de ger, răcise, stomacul lui nu putea mistui nici vin amestecat cu cerneală și alte murdării, nici bureți veninoși tocați, nici rîșcovi cu oțet. Dumnezeu știe ce s-ar fi întîmplat cu Tihon dacă celui din urmă dintre binefăcătorii lui, un antreprenor îmbogățit, nu i-ar fi trecut prin minte, într-un ceas de chef, să-l treacă în testament: „Iar lui Zionea (zis și Tihon) Nedopiuskin - pentru că știe să fluiere frumos - ii las în stăpînire veșnică, lui și urmașilor săi, satul Besselendeevka, dreaptă a mea cumpărătură, cu toate bunurile lui”. După cîteva zile, binefăcătorul acesta, pe cînd mînca o ciorbă de morun, a căzut lovit de dambla.
(...)
>
SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheneiv, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 321-324.
NOTE M.T.
* Veliki-Ustiug = Oraș în regiunea rusă nord-vestică Vologda, la nord de Moscova și est de Sankt-Petersburg, fiind menționat în cronici în 1207 și înregistrând cca. 31.000 locuitori la recensămîntul din 2010.
**Țarevo-Kokșaisk = Numele istoric al orașului Ioșkar-Ola, capitala republicii autonome Mari din Federația Rusă. Fortăreața a fost fondată de țar în 1584, iar după lovitura de stat comunistă din 1917, numele i-a fost schimbat în Krasno-Kokșaisk / Kokșaisk Roșu / Ioșkar-Ola (în limba mari). Mari sunt o populație de limbă fino-ugrică (ex. finlandeza), majoritatea trăind în republica lor situată pe fluviul Volga, la est de Moscova și sud de Veliki-Ustiug.
sâmbătă, 8 martie 2014
Țăranul versus moartea în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)
<(...)
-Pe Maksim, batiușka, l-a zdrobit copacul.
-Cum se poate?... Pe antreprenorul Maxim?
-Pe antreprenor, batiușka. Tocmai tăiam un frasin. Și el stătea acolo și priveghea... Stă, stă, și numai iaca pornește la fîntînă după apă: pesemne îi era sete. Dintr-o dată frasinul pîrîie și vine drept asupra lui. (...)
-L-a zdrobit, batiușka.
-De moarte?
-Nu, batiușka, trăiește încă, dar i-a rupt mîinile și picioarele. Și iaca, dădeam fuga după Seliverstîci... doftorul.
(...)
Am găsit pe bietul Maksim întins la pămînt. Vreo zece țărani stăteau în juru-i. Am descălecat. Omul aproape nu mai gemea; din vreme în vreme deschidea ochii mari, privind parcă cu uimire în juru-i și-și mușca buzele învinețite... Barba-i tremura, i se lipise părul pe frunte, pieptul i se ridica neregulat: murea. (...)
-Batiușka, a zis el abia auzit, după popă... să trimeată... poruncește... Dumnezeu... m-a pedepsit... picioarele, mîinile, rupte... astăzi... duminică... și eu... și eu n-am dat drumul oamenilor.
Tăcu. I se îngreuna răsuflarea.
-Și banii mei... femeii... dați-i femeii... după ce s-a scădea... iaca Onisim știe... cui datoresc... ce datoresc...
-Am trimis după doctor, Maksim, îi zise vecinul meu. Poate nu mori încă.
Omul încercă să-și deschidă ochii și cu greutate își mișca sprîncenele și pleoapele.
-Nu, am să mor. Iaca... iaca, vine și ea, iaca... Iertați-mă, oameni buni, dacă v-am...
-Dumnezeu să te ierte, Maksim Andreici, spuseră țăranii într-un glas cu voce înăbușită ți-și scoaseră cușmele. Iartă-ne și dumneata.
Dintr-o dată își scutură cu deznădeje capul, se îndîrji cu greutate să se ridice, și căzu îndărăt.
-Doar nu-l putem lăsa să moară aici, strigă Ardalion Mihalîci. Hai, băieți, dați rogojina din căruță, să-l transportăm la spital.
Doi oameni se repeziră la căruță.
-De la Efim... Sîciovski, murmură muribundul, am cumpărat un cal... ieri... am dat arvuna... calu-i al meu... al femeii...
Oamenii l-au întins pe rogojină. Se cutremură tot, ca o pasăre rănită, și înțepeni.
-A murit, șoptiră țăranii.
Am încălecat în tăcere și am plecat.
Moartea bietului Maksim m-a făcut să cuget. Ce straniu moare țăranul rus! Atitudinea lui în fața morții nu poate fi numită nici indiferență, nici nesimțire. Moare, ca și cum ar îndeplini un rit: liniștit și simplu.
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Moartea: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 227-229.
-Pe Maksim, batiușka, l-a zdrobit copacul.
-Cum se poate?... Pe antreprenorul Maxim?
-Pe antreprenor, batiușka. Tocmai tăiam un frasin. Și el stătea acolo și priveghea... Stă, stă, și numai iaca pornește la fîntînă după apă: pesemne îi era sete. Dintr-o dată frasinul pîrîie și vine drept asupra lui. (...)
-L-a zdrobit, batiușka.
-De moarte?
-Nu, batiușka, trăiește încă, dar i-a rupt mîinile și picioarele. Și iaca, dădeam fuga după Seliverstîci... doftorul.
(...)
Am găsit pe bietul Maksim întins la pămînt. Vreo zece țărani stăteau în juru-i. Am descălecat. Omul aproape nu mai gemea; din vreme în vreme deschidea ochii mari, privind parcă cu uimire în juru-i și-și mușca buzele învinețite... Barba-i tremura, i se lipise părul pe frunte, pieptul i se ridica neregulat: murea. (...)
-Batiușka, a zis el abia auzit, după popă... să trimeată... poruncește... Dumnezeu... m-a pedepsit... picioarele, mîinile, rupte... astăzi... duminică... și eu... și eu n-am dat drumul oamenilor.
Tăcu. I se îngreuna răsuflarea.
-Și banii mei... femeii... dați-i femeii... după ce s-a scădea... iaca Onisim știe... cui datoresc... ce datoresc...
-Am trimis după doctor, Maksim, îi zise vecinul meu. Poate nu mori încă.
Omul încercă să-și deschidă ochii și cu greutate își mișca sprîncenele și pleoapele.
-Nu, am să mor. Iaca... iaca, vine și ea, iaca... Iertați-mă, oameni buni, dacă v-am...
-Dumnezeu să te ierte, Maksim Andreici, spuseră țăranii într-un glas cu voce înăbușită ți-și scoaseră cușmele. Iartă-ne și dumneata.
Dintr-o dată își scutură cu deznădeje capul, se îndîrji cu greutate să se ridice, și căzu îndărăt.
-Doar nu-l putem lăsa să moară aici, strigă Ardalion Mihalîci. Hai, băieți, dați rogojina din căruță, să-l transportăm la spital.
Doi oameni se repeziră la căruță.
-De la Efim... Sîciovski, murmură muribundul, am cumpărat un cal... ieri... am dat arvuna... calu-i al meu... al femeii...
Oamenii l-au întins pe rogojină. Se cutremură tot, ca o pasăre rănită, și înțepeni.
-A murit, șoptiră țăranii.
Am încălecat în tăcere și am plecat.
Moartea bietului Maksim m-a făcut să cuget. Ce straniu moare țăranul rus! Atitudinea lui în fața morții nu poate fi numită nici indiferență, nici nesimțire. Moare, ca și cum ar îndeplini un rit: liniștit și simplu.
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Moartea: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 227-229.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)