Critică în ședință de partid în timpul regimului comunist din România (SERGHI 1958)

<
(...)
Victor se întorcea fără grabă spre casă. Nu e ușor să suporți o ședință de opt ore și să pleci cu un vot de blam* în spate. Parcă ar ave o cocoașă. (...) Nu-i ușor să stai cu sufletul la gură, să vezi cum trece atenția de la unul la altul, cum îți vine rîndul să fii arătat cu degetul. Ai lașitatea să speri că numai tu vei scăpa. Aștepți o minune cînd deodată auzi:
- Un demagog, un stîngist**...
Și cine te arată cu degetul! Cel mai bun prieten: Costache!
(...)
- La început, am fost criticați toți trei că umblăm prin cîrciumi, ne îmbătăm. Costache mai ales a fost luat în tărbacă. I se imputa că ascultă anecdote reacționare***, că rîde și face haz de ele. Întrebat dacă știa că Nicoleta nu era fata unui inginer dispărut pe front, așa cum declarase ea, ci a unui mare antreprenor**** de case, care a lăsat blocuri neterminate și a fugit în străinătate cu banii, Costache a spus că nu știe. Eu știam, dar am negat. Centrul atenției a trecut atunci de la Costache la Nicoleta. A fost chemată să iasă în fața sălii pline. Cerul era purpuriu. Obrajii ei, la fel. La toate întrebările Nicoleta a răspuns da! A mărturisit fără rușine că trăiește cu mine. Costache aștepta să neg. Mi-era milă de el, mi-era rușine de mine. Costache era singurul om care credea în mine. Știam că e cinstit și că o iubește pe Nicoleta. Am tăcut. N-aveam ce să spun, n-aveam nici o scuză. M-am liniștit cînd, cu tot calmul ei aparent, încolțită, și-a ieșit din sărite și a mărturisit că mai are legături de dragoste cu doi studenți. Erau prieteni între ei, și nu știa unul de altul. Furioși că au fost trădați, a început fiecare să spună tot ce știa despre Nicoleta: că urăște regimul, că umblă prin cîrciumi, că vine acasă la mine, unde se fac orgii. Costache, întrebat dacă e adevărat, a făcut semn că nu poate vorbi. Buzele îi tremurau fără să poată scoate un cuvînt. Înțelegeam tot ce se întîmplă cu el. Așteptam să vorbească. „Am fost înșelat în dragostea mea, a spus, în încrederea mea în prietenie. Mi-e foarte greu acum. Dar nici o sancțiune n-o voi socoti prea aspră. Trebuia să știu că de la anumite poezii de sertar, de la anumite anecdote pînă la ura împotriva regimului e numai un pas. Trebuia să fiu necruțător, să smulg masca de pe fețele astea”. Și-a arătat spre Nicoleta, spre mine. S-a cerut excluderea***** noastră. M-am uitat în jurul meu și parcă nu înțelegeam ce se întîmplă. Nu știam că sunt atît de legat de Costache, că ar putea să mă doară atît! Nu știam cum m-am legat de fiecare. Parcă mă aflam în fața unei prăpăstii și cineva se pregătea să-mi dea brînci. Dar cred că în privirea mea era atîta groază și o rugăminte atît de disperată, încît s-au găsit oameni care mi-au sărit în ajutor, m-au apărat.
(...)
>

SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele******, ed. III, ed. Pontus, 1991, pp. 290-292.

NOTE M.T.
* Sancțiune a organizației de partid.
** Partidul comunist se considera adevăratul și unicul reprezentant al curentului politic de stînga, combătînd inclusiv pe anarhiștii situați mai la stânga decât comuniștii.
*** Curentele politice necomuniste erau considerate reacționare de partidul comunist.
**** Avea deci o origine socială burgheză, considerată „nesănătoasă” de regimul comunist, și ca urmare era neeligibilă pentru organizația de partid.
***** Excluderea din organizația de partid transforma respectiva persoană într-o paria a societății socialiste.
****** Jurnalul Mironei - „Iubiri paralele - Cella Serghi” (http://jurnalulmironei.blogspot.ro/2011/01/iubiri-paralele-cella-serghi.html)

Așezarea Kafuro din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„Ajuns la Kafuro, o mare așezare a negustorilor din ținut, zări în depărtare lacul atât de căutat, pe care căpitanul Speke îl întrezărise la 3 august 1858.

(…) Lanurile de orz înlocuiau pe cele de orez. Aici creștea planta din care în acest ținut se făcea vin, mwani, o plantă sălbatică, întrebuințată în locul cafelei. Vreo cincizeci de colibe circulare, acoperite cu un fel de trestie înflorită, alcătuiau capitala ținutului Karagua. (…) Printre plantații treceau femei a căror corpolență era de necrezut. Doctorul îi uimi pe tovarășii de drum lămurindu-i că această corpolență, foarte apreciată aici, se datora unui regim obligatoriu de lapte covăsit.”

(XVIII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Apartheidul, regimul segregaţionist învins de Nelson Mandela

Cuget Liber 9 decembrie 2013

Germania a comemorat „Noaptea de Cristal“, când a avut loc pogromul evreilor

Cuget Liber 11 noiembrie 2013

Deschiderea restaurantului „București” din Mamaia în sezonul 1973 („Litoral” 1973)

<
Mîine, 15 iunie, la Mamaia se deschide restaurantul „București”, reprofilat în această vară pe preparate lacto-vegetariene. Spre satisfacția celor cărora li s-a prescris regim dietetic, lista preparatelor culinare este deosebit de bogată. Cei interesați pot servi micul dejun, dejunul și cina a la carte, zilnic, între orele 8-22. Încă un amănunt: tot la acest restaurant se servesc meniuri turistice, la prețuri convenabile.
>

SURSA
***, Pentru dietetici, „Litoral”, Constanța, 14 iunie 1973, p.?.

Deținutul politic G. Sarry (SARRY 2010)

Gelu Culicea, Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate, „Ex Ponto”, Constanța, 2-3 (58-59), 2018, 172-173
George Sarry, Amintiri din închisoare și din libertate, Bibliotheque et Archives Nationales du Quebec, 2010

Volumul se integrează în suita lucrărilor de memorialistică din închisorile comuniste ale anilor 50.
Mărturisesc că am citit cu aviditate acest lucrări apărute după evenimentele din decembrie 1989, care au dus la prăbușirea regimului comunist. Parcurgând paginile acestor cărți, treci prin diverse stări sufletești (uimire, groază, mânie) și rămâi nedumerit cum au putut acești oameni, de diverse categorii sociale și profesii, să îndure mizeria, pedepsele sălbatice, frigul, foamea și umilințele la care erau supuși în permanență, alături de munca istovitoare, de ocnaș. În ciuda acestora, majoritatea și-au păstrat convingerile politice sau religioase, crezând cu ardoare că acel regim nenorocit impus de ocupanții sovietici se va prăbuși într-o zi.
Unii dintre cei care au pătimit chinurile enumerate mai sus a fost și autorul cărții de față, George Sarry, nepot al unui ilustru publicist constănțean, întemeietorul longevivului periodic „Dobrogea Jună”, Constantin Sarry. De altfel, din cei opt frați ai autorului, șase au trecut prin închisorile comuniste.
Amintirile, sunt de fapt, mărturii cutremurătoare, despre viața trăită în închisorile de la Aiud, Baia Sprie, Cavnic și Pitești. Fiind cel mai tânăr, a luat apărarea celor mai în vârstă, i-a ajutat cum a putut, depista „turnătorii” pe care îi pedepsea, răspândea informații printre deținuți prin alfabetul Morse. Pentru toate acestea, a suportat bătăi și a pătimit mult timp în carceră, nemâncat și cu lanțuri la picioare.
Autorul recunoaște că a scris aceste memorii fără intenția de a face literatură, ci pur și simplu a de a lăsa mărturie urmașilor despre o perioadă grea de din viață (unsprezece ani de temniță) și din istoria noastră.
Interesante sunt și paginile despre Constanța dinainte de război, despre privațiunile și pericolele din perioada respectivă, apoi din viața orașului de după ieșirea lui din închisoare.
La scurt timp după aceasta, reușește să părăsească țara, ajutat de mama și frații săi care se aflau în Anglia, unde pleacă inițial, stabilindu-se apoi în Canada, unde își întemeiază o familie frumoasă, având două fiice și trei nepoate. A împlinit de curând vârsta de 90 de ani. În discuțiile telefonice purtate, l-am întrebat la un moment dat cum au reușit să suporte și el și ceilalți regimul înfiorător și să ajungă, în ciuda acestuia, la aceste vârste venerabile. Răspunsul a fost pe măsură: „Dar și câți au pierit, dragă domnule!”
În încheiere, menționăm că volumul beneficiază de o prefață pertinentă a Doinei Jela, precum și de câteva pagini cu fotografii de familie și ale unor foști colegi de închisoare și de o hartă pușcăriilor comuniste.

„Dosar Ana Pauker” (MIRCU 1991)

 Marius Mircu, Dosar Ana Pauker, Gutenberg - Casa cărții (M. Stoian)/Secretele zeilor, București, 1991

2 Această carte a mai apărut în două ediții, sub titlul Ana Pauker, Iosif Chișinevski și alții...: prima ediție - decembrie 1989; a doua ediție completată - martie 1991, Editura Glob, Bat Yam, tiraj 101 exemplare, exclusiv pentru biblioteci publice, pentru cercetători și presă. Subtitlurile acestei ediții aparțin lui Mihai Stoian.

3 Marius Mircu, Avertisment

5 Ana Pauker și alții...
Speranțe spulberate

12 Copilăria. Socialismul învață să meargă
Evreii au fost poftiți să vină
Un drac de fată
Sărăcia, mila, păcatul... revolta?

21 Etapa romantică. De la romantism la vânzarea sufletului
„De mică se cunoștea că va fi cineva!”
La braț cu socialismul
Folclorul roșu
Sămânța discordiei
Pace și război... regimului

31 Schimbarea la față. Bolșevismul îmbracă masca socialismului
Intră în scenă Marcel Pauker
Totul fără dans
Organizatoare de scandaluri politice
A-ți  crește proprii călăi
Fascinația Răsăritului
„Te notez român!”
Punct jucat, punct marcat!
Un „general” cu fustă

59 Înfruntarea. Procesul comunismului
Momentul adevărului (I)
Momentul adevărului (II)
Distinsa asistență
Proletari de lume bună
Scurtă biografie
Autodafe-uri
Dialogul surzilor
Acuzarea are cuvântul!
Apărarea are cuvântul!
Rufele murdare se spală în familie
„Criza utopiei”
Dumnezeu iartă, Revoluția nu!
Recompensa
Scurtă digresiune

104 Puterea. Alte măști
Preludiul
Misterul aterizării
„Paukerizarea” țării
„Vechea Românie a murit”
„Marele salt”
Ești liber dacă ești prieten cu...
Crochiu

136 Crepusculul. Icar fără voie
Cei cu merite în trecut ... n-au viitor
Cu degetul pe rană
Scopul (cam) scuză mijloacele
„Canalizarea” revoluționarilor...
„Cacaia deviația?”
Un „canibal” își face autocritica
Un „miniam”... comunist
Clasa muncitoare merge în Iad
Un nemuritor... moare!

164 Cădere de cortină. Noaptea învinșilor
„Cordon ombilical” până la moarte
Pulbere de stele... roșii
Cu spatele la lume
Mai mor și muritorii

coperta 4

... Mașina comunistă a fost fiica iubită a Utopiei majore din secolul XX... Dar iată care este greșeala: crezând că deține secretul „Binelui” colectiv, n-a încetat, de atunci, să alunece spre „Rău”. Din cauză că visa să înlocuiască făgăduiala, imposibilă de verificat, a Paradisului ceresc, cu făgăduiala, verificabilă, a Paradisului terestru, s-a creat această sinistră caricatură a Paradisului - acest astru mort pe care libertatea nu poate trăi... pentru că au dorit acest „om de tip nou”, acest popor „regenerat”, sistemul a dat naștere doar unui credincios de tip nou, un fidel fără credință, unui furnicar de fișe, unei Biserici de slujbași cu limbă de lemn și ochi de gips. Teribilă decădere a unei religii de substituire, concepută pentru a compensa fericirea civilă care a izbutit pe plan militar! De altminteri, ca toate dictaturile, de când e lumea, lume... - Claude Imbert, Criza Utopiei

Viitorul omenirii nu mă privește... Las totul în seama zeilor. Asta nu înseamnă că am dobândit mai multă încredere în justiția lor care nu-i și a noastră, ori mai multă credință în înțelepciunea omului, adevărul e invers. Viața e cumplită: știm asta. Dar tocmai fiindcă aștept prea puțin de la condiția umană, perioadele de fericire, de parțial progres, eforturile luării de la început și ale continuității îmi apar drept tot atâtea minuni care aproape compensează masa imensă a relelor, a eșecurilor, a nepăsării și a erorii. - Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian