Apartheidul, regimul segregaţionist învins de Nelson Mandela

Cuget Liber 9 decembrie 2013

Primul campionat mondial de F1 în 1950 (FERRARINI & NAUM 1993)

Primul Mare Premiu de automobilism a avut loc în 1906, la Le Mans, în Franţa.
Tot în Franţa, dar la Paris, se va înfiinţa în 1947 Federaţia Internaţională a Automobilismului.
În 1950, F.I.A. a organizat prima ediţie a Campionatului mondial de Formula 1. În acest scop, Federația selectase deja în octombrie 1949  vestita cursă de 500 de mile (1 milă terestră=1609 m) de la Indianapolis, SUA, şi 6 Mari Premii europene din cele 25 existente: Silverstone (Anglia), Monaco, Berna (Eveția), Spa-Francorchamps (Belgia), Reims (Franța) și Monza (Italia). Sistemul de notare de atunci prevedea 8 puncte pentru primul loc, 6 pentru al doilea, 4 pentru al treilea etc.
Echipa favorită a primei ediții a fost Alfa Romeo, cu motor de 1,5 l, având ca piloți pe italienii Giuseppe Farina și Luigi Fagioli și argentinianul Juan Manuel Fangio. Celelalte echipe italiene, Ferrari și Maserati erau compuse din Ascari, Villoresi, Sommer și Serafini, respectiv din Chiron, Bira, Bonetto și Gonzales. Echipele franțuzești Talbot și Gordini se bazau pe L. Rosier și Ph. Etancelin, respectiv pe R. Manzon și M. Trintignant.
Cursele s-au desfășurat duminică, regulă păstrată până azi. Cu toate acestea, primă cursă a avut loc sâmbătă 14 mai, deoarece în Anglia epocii cursele de viteză erau interzise în cea de a șaptea zi a săptămânii. Cursa de la Silverstone a avut loc pe un fost aerodrom al forțelor aeriene, printre spectatori aflându-se și familia regală. Întrecerea a fost câștigată de Farina cu o viteză medie de 147 km/h, înregistrând și recordul cursei cu 152 km/h. Locul 2 a fost ocupat de Fagioli și al treilea de englezul R. Parnell, care a pilotat o Alfa Romeo particulară. La prima prezență în Marea Britanie, firma din Milano a înregistrat o mare victorie, deși Fangio a abandonat din motive tehnice.
Cursa de la Monaco a înregistrat unul din cele mai spectaculoase carambolaje din istoria Marilor Premii, care a implicat mai multe mașini și sute de litri de benzină scurși din rezervoare. Ca prin minune, nu a izbucnit niciun incendiu, dar pe parcursul întrecerii au fost elinminați 11 piloți din motive tehnice. Primele 3 locuri au fost ocupate de Fangio, Ascari și Chiron.
Cursa de la Indianapolis, din 30 mai, s-a desfășurat fără echipe europene, care au refuzat o deplasare obositoare și scumpă peste Oceanul Atlantic. Întrecerea a fost câștigată de Johnny Parsons, care a înregistrat o viteză medie de aproape 200 km/h, pe o mașină Meyer-Drake-Offenhauser cu motor de 4,5 l fără compresor.
La Berna, în 4 iunie a câștigat Farina, iar la Spa, în 18 iunie, și Reims, în 2 iulie, victoriile i-au revenit lui Fangio.
La ultima cursă, cea de la Monza, au asistat peste 100.000 de spectatori. Ascari a abandonat după 20 de ture, iar Fangio a trebuit să-și schimbe mașina cu a coechipierului P. Taruffi, transfer permis de regulamentul de atunci, dar nici automobilul lui Taruffi nu a pornit. Cursa a fost câștigată de Farina, licențiat în economie, care la 44 de ani a devenit primul campion mondial de F1. A decedat într-un banal accident rutier la 30 iunie 1966.  

SURSA
Modesto Ferrarini & Radu Naum, Formula 1. Dansul cu moartea, Nemira, București, 1993: 12-13, 15-18.

Piloți campioni mondiali la Formula 1 în perioada 1950-1992 (M. FERRARINI & R. NAUM 1993)

1950 GIUSEPPE FARINA (Italia) Alfa Romeo
1951 JUAN MANUEL FANGIO (Argentina) Alfa Romeo
1952 ALBERTO ASCARI (Italia) Ferrari
1953 A. A.
1954 J. M. F. (A) Mercedes - Maserati
1955 J. M. F. (A) Mercedes
1956 J. M. F. (A) Lancia - Ferrari
1957 J. M. F. (A) Maserati
1958 MIKE HAWTORN (Anglia) Ferrari
1959 JACK BRABHAM (Australia) Climax
1960 J. B. (A) Climax
1961 PHIL HILL (SUA) Ferrari
1962 GRAHAM HILL (Anglia) BRM
1963 JIM CLARK (Scoția) Climax
1964 JOHN SURTEES (Anglia) Ferrari
1965 J. C. (S) Climax
1966 J. B. (A) Repco
1967 DENNIS HULME (Noua Zeelandă) Repco
1968 G. H. (A) Lotus - Ford
1969 JACKIE STEWART (Scoția) Matra - Ford
1970 JOCHEN RINDT (Austria) Ford
1971 J. S. (S) Tyrrell - Ford
1972 EMERSON FITIPALDI (Brazilia) Ford
1973 J. S. (S) Tyrrell - Ford
1974 E. F. (B) McLaren - Ford
1975 NIKI LAUDA (Austria) Ferrari
1976 JAMES HUNT (Anglia) McLaren - Ford
1977 N. L. (A) Ferrari
1978 MARIO ANDRETTI (SUA) Lotus - Ford
1979 JODY SCHECKTER (Africa de Sud) Ferrari
1980 ALAN JONES (Australia) Wiliams - Ferrari
1981 NELSON PIQUET (Brazilia) Brabham - Ford
1982 KEKE ROSBERG (Finlanda) Wiliams - Ford
1983 N. P. (B) Brabham - BMW
1984 N. L. (A) McLaren - Porsche
1985 ALAIN PROST (Franța) McLaren - Porsche
1986 A. P. (F) McLaren - Porsche
1987 N. P. (B) Wiliams - Honda
1988 AYRTON SENNA (Brazilia) McLaren - Honda
1989 A: P. (F) McLaren - Honda
1990 A. S. (B) McLaren - Honda
1991 A. S. (B) McLaren - Honda
1992 NIGEL MANSELL (Anglia) Wiliams - Renault

SURSA
Modesto Ferrarini & Radu Naum, Formula 1. Dansul cu moartea, Nemira, București, 1993, 61-62.

Banca Angliei, complice cu naziştii în furtul aurului din Cehoslovacia
Adevărul 31 iulie 2013

Cum s-a schimbat Crăciunul la televizor în ultimii 60 de ani. Ce programe urmăreau bunicii noştri şi la ce ne uităm noi

Jurnalul Național 25 decembrie 2012

Istoria sistemelor de operare - uriasii fara care calculatorul tau ar fi zero

PROTV 27 septembrie 2012

Tara in care Coca-Cola se intoarce dupa 60 de ani. Cele doua state unde inca are interzis

În Cont 13 septembrie 2012

Robotii SF nu mai exista, astazi sunt reali. Cum a evoluat robotica in ultimii 600 de ani

PROTV 16 iulie 2012

Sylvia Plath - „Clopotul de sticlă” / 1963 (BOXHALL 2006)

<
Clopotul de sticlă
Sylvia Plath

n. 1932 (SUA), m. 1963 (Anglia)
Prima ediție 1963 W. Heinemann (Anglia)
Pseudonim Victoria Lucas
Titlul original The Bell Jar

Descrisă întâmplător de Sylvia Plath, într-o scrisoare adresată mamei sale, ca o „oală de fiert”, Clopotul de sticlă a devenit una dintre cele mai notorii descrieri ale unei prăbușiri pe plan mental din literatura americană. Publicat prima dată în 1963, sub pseudonimul Victoria Lucas, romanul este o prezentare autobiografică, transparent deghizată, a adolescenței lui Plath. El descrie viața lui Esther de la un scurt interval ca editor colaborator la o revistă pentru adolescenți, până la tentativa eșuată de sinucidere și brutalul tratament aplicat de medicii psihiatri americani, de la jumătatea secolului XX. Inițial admirat pentru onestitatea stilului său rece și autodisprețuitor, romanul a fost ulterior interpretat ca o aspră critică a politicilor sociale ale anilor 1950. Plath face clare legături între percepția crescândă a lui Esther despre opțiunile limitate, pe care le are la dispoziție ca femeie și senzația ei crescândă de izolare și paranoia. Recuperarea ulterioară a lui Esther se bazează pe capacitatea ei de a respinge versiunile dominante ale feminității, reprezentate de falsele modele care populează romanul. Și totuși, îngrijorarea manifestată față de atmosfera sufocantă a Americi anilor 1950 nu se limitează la examinarea condiției sociale a celor două sexe. Fraza de deschidere - „Era o vară stranie, sufocantă, vara în care au electrocutat familia Rosenberg” - localizează temporal romanul, foarte precis, în mcchartysmul Războiului Rece și face legături implicite între experiențele lui Esther și alte manifestări paranoice și trădări caracteristice acelui deceniu. NM
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.