„Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos” (DRAGOMIR 2019)

prof. Laurențiu Dragomir, Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos, 

Școala Gimnazială Breasta

   

În urma Marelui Război avea să se aștearnă pacea, dar, ca aceasta să dureze, învingătorii vor impune lumii o formulă de organizare a acesteia care va determina o nouă arhitectură a granițelor și va necesita crearea unor instituții politice și politico - militare care să asigure securitatea.

Dezastrul adus de Marele Război va impulsiona efortul în tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetării unei asemenea catastrofe. Prăbuşirea sistemului echilibrului european, a Concertului Marilor puteri, care, de la Congresul de la Viena din 1815, au asigurat stabilitatea continentului timp de aproximativ un secol, noile provocări marcate de revoluția rusă şi pericolul propagării extremismului de stânga, vor determina necesitatea construirii unui nou sistem de securitate internaţională care să înlocuiască, ca o posibilă soluţie, anarhia din domeniul relaţiilor interstatale cu o organizare instituţională, menită a oferi garanţia unei noi stabilităţi în urma încheierii Marii Conflagrații.

Propunerea unui astfel de sistem de securitate va veni din partea preşedintelui american Woodrow Wilson. Chiar înainte ca războiul să fi luat sfârșit, acesta anunţa la 27 august 1916, intenţia SUA de a propune lumii o formulă de securitate prin care „toate națiunile universului trebuie să instituie un fel de Ligă pentru a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să se ridice contra alteia”[1]. În acest sens el propunea asocierea tuturor națiunilor, fără nicio discriminare, recunoașterea și impunerea dreptului internațional „deasupra tuturor intereselor particulare”, instituirea unei forțe colective, care „să nu mai fie în serviciul ambițiilor politice sau al egoismelor în conflict, ci al ordinii și păcii universale”[2]. Mai mult decât atât, la 8 ianuarie 1918, în sesiunea comună a Congresului Statelor Unite ale Americii, Președintele Woodrow Wilson a prezentat Cele paisprezece puncte prin care acesta a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea și menținerea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial mai degrabă prin securitate colectivă decât prin sistemul de alianțe[3] pe care se bazaseră diplomații Lumii Vechi.

Instrumentul destinat realizării şi menţinerii securității colective a fost, în opinia fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor, văzută ca „un apostol și arbitru al păcii”[4]. Aceasta a funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace de la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de la Versailles.

Imediat după încheierea războiului au apărut o serie de contradicții asupra arhitecturii de securitate între principalii actori care au fundamentat Societatea Naţiunilor ceea ce a făcut ca aceasta să întâmpine dificultăţi în a-şi îndeplini rolul pentru care fusese creată.

Era foarte greu de realizat o înţelegere între idealismul preşedintelui Wilson şi apetitul naţiunilor învingătoare, astfel că tratatul de pace se va elabora într-o atmosferă de gelozie şi suspiciune reciprocă. Războiul a fost câştigat dar era mult mai dificil de statornicit pacea.^[5] Idealismului lui Wilson i se va opune clar realismul chiar cinismul lui Clemenceau căruia de fapt nu-i lipsea idealismul, dar principala sa preocupare era să obţină garanţii pentru securitatea Franţei, în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală.^[6]

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Societatea Naţiunilor nu și-a dovedit capacitatea de a influenţa substanţial desfăşurarea evenimentelor internaţionale şi de a deveni un instrument adecvat apărării păcii şi securităţii internaţionale.

Societatea Naţiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele şi crizele grave ce au caracterizat viaţa internaţională în anii 30-40 ai secolului al XX-lea rămânând „un vis generos al spiritelor himerice, pe care însă eternele conflicte de interese și pasiuni îl va împiedica a se înfăptui vreodată aevea.”[7]

Eşecul Societății Națiunilor în privinţa securităţii internaţionale şi eliminarea pericolului de război s-a prefigurat încă de la constituirea ei acest lucru fiind evidențiat de direcţia luată de reglementările noului sistem de organizare.

Ideile fundamentale ale concepţiei wilsoniene porneau de la reglementarea universalistă a păcii şi războiului cu includerea tuturor statelor învingătoare sau învinse, a egalităţii statelor, însă Marile puteri europene vor ignora acest lucru și vor avea în vedere în primul rând asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea şi slăbirea statelor învinse, a Germaniei în principal și în al doilea rând izolarea Rusiei Sovietice pentru a stopa expansiunea comunismului spre Europa de vest.

Împărţirea continentului în state învingătoare şi învinse și tendinţele de hegemonie au creat intense divergenţe făcând aproape imposibilă păstrarea păcii şi securităţii. De fapt, continentul s-a divizat în trei tabere opuse: anglo - franceză interesată în menţinerea Germaniei în stare de inferioritate şi a Rusiei Sovietice în stare de izolare; germană – interesată în revizuirea tratatelor de pace, considerate „punice”; sovietică - interesată în distrugerea „cordonului sanitar” impus de anglo - francezi şi penetrarea bolşevismului spre centrul şi apusul Europei.

Unul din factorii care au arătat în mod evident că Societatea Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii colective nu au şansa de a se impune în arhitectura de securitate a Europei a fost contradicţiile anglo-franceze în legătură cu poziția față de statele învinse. Franţa a fost categoric ostilă admiterii statului german în rândul statelor membre ale Societății Națiunilor şi susţinea că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. SUA şi Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă deoarece percepeau Franţa ca unică putere continentală în stare să-şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de forţe. Din această cauză, Marea Britanie a dus, la Geneva, o politică inversă celei franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu privire la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce Franţa nu accepta. Ea a angajat tratative cu Roma şi Berlinul impunând Franţei diferite sacrificii în favoarea Germaniei şi a ţărilor revizioniste.

Rusia nu a fost admisă la Conferinţa de pace şi nu a semnat tratatele care au pus bazele noii ordini internaţionale. Din această cauză, statul sovietic nu a recunoscut aceste tratate şi această nouă ordine, implicit Societatea Naţiunilor. Pe de altă parte, puterile învingătoare au sprijinit forţele politice şi militare antisovietice în războiul civil şi au intervenit cu forţe militare împotriva Rusiei, fără să poată reuşi lichidarea regimului bolşevic. Au recurs apoi la blocada economică, politică şi diplomatică împotriva Rusiei şi la sprijinirea consolidării puterii statelor vecine acesteia[8].

Desconsiderarea intereselor statelor învinse a fost una dintre cele mai grave decizii luate ținând cont de faptul că Germania şi Rusia împreună însemnau mai mult de jumătate din populaţia Europei şi deţineau un important potenţial de putere.

O lovitură serioasă dată prestigiului Societății Națiunilor a fost retragerea Statelor Unite care au refuzat să gireze acest sistem al cărui arhitect fusese.

Lipsită de participarea Statelor Unite în urma refuzului Senatului american de a ratifica Tratatul de la Versailles, de cea a Rusiei sovietice care nu fusese invitată, ca şi de sprijinul învinşilor, Societatea Naţiunilor nu era altceva decât clubul limitat al câtorva ţări învingătoare, fără o autoritate morală deosebită. „Pacea fără victorie” pe care, pentru un moment, o dorise Wilson, ca şi reconcilierea grabnică a adversarilor de ieri ar fi fost probabil singura ieşire care să îngăduie Europei să-şi menţină poziţia în lume. Psihologic, era un lucru imposibil.[9]

Pacea izvorâtă astfel nu a fost decât rezultatul unui consens european, o pauză, dificilă, între două războaie de lungă durată, două manifestări eruptive ale unei crize globale.

În aprilie 1946, Societatea Naţiunilor a fost dizolvată în mod oficial, odată cu naşterea Organizației Naţiunilor Unite însă practic această și-a încetat activitatea odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizația Naţiunilor Unite a fost modelată pe baza Societăţii Naţiunilor, însă având la dispoziţie o susţinere internaţională mai puternică şi o infrastructură extinsă, care să-i permită noii organizaţii să evite repetarea eşecurilor Societăţii Naţiunilor.

 

Bibliografie

Antoniu, Bogdan, Dinu, Mihai-Rudolf, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005

Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor : (1929-1939) : Momente și semnificații, Editura Politică, Bucureşti, 1975

Bontea, Oleg, Istoricul apariţiei Ligii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în „Administrarea Publică”, nr. 3, 2012, p. 86 - 87

Carpentier, Jean, Lebrun, Francois, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998

Gusti, Dimitrie, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4 - 5

Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul „Lumii Europene“ (1900-1915), vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998

Taylor, Alan John Percivale, Originile celui de-al doilea război mondial, Editura Polirom, Iaşi, 1999

---

[1] Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor. 1919 - 1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, p. 32

[2] Ibidem.

[3] Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007, p. 26

[4] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 35.

[5] Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 493

[6] Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 365

[7] Dimitrie Gusti, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4

[8] Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005, p. 92

[9] Jean Carpentier, Francois Lebrun, op.cit., p. 368

Istoricul Ligii Națiunilor (TUDORACHE 2019)

 Maria Tudorache, Istoricul Ligii Națiunilor, Școala Gimnazială Bucovăț (Grup Facebook „Profesorii de Istorie și Educație Socială”, 19 mai 2019)

Conceptul unei comunități pașnice a națiunilor datează încă din 1795, când, în eseul Perpetual Peace: A Philosophical Sketch scris de Immanuel Kant, filosoful a subliniat crearea unei societăți a națiunilor care să controleze conflictele și să promoveze pacea între state. În acesta, Kant susținea crearea unei comunități globale pașnice, nu în sensul să existe un guvern mondial, dar în speranța că fiecare stat s-ar declara stat liber care să-și respecte cetățenii și să-și întâmpine vizitatorii străini ca pe semeni. O uniune a statelor libere va promova o societate mondială pașnică datorită acestei raționalizări, prin urmare poate exista o pace perpetuă legată de comunitatea internațională.

Precursoarea Societății Națiunilor, Uniunea Interparlamentară (UIP), a fost formată de către activiștii pentru pace William Randal Cremen și Frederic Passy ​​în 1889. Organizația activa la nivel internațional cu o treime din membrii parlamentului, în cele 24 de state care aveau parlamente și erau membre UIP până în 1914. Obiectivele sale au fost de a încuraja guvernele să își soluționeze diferendele internaționale prin mijloace pașnice și de arbitraj iar conferințele anuale au fost organizate pentru a ajuta guvernele să îmbunătățească procesul de arbitraj internațional. Organizarea UIP a constat într-un consiliu condus de un președinte care va fi ulterior preluată în organizarea Societății.

        Liga Națiunilor a constituit prima încercare de a făuri o organizație de state cu vocație de universalitate și cu caracter general și permanent. Aceasta a existat pe o perioadă relativ scurtă, limitându-se între Primul și al Doilea Război Mondial.

        Liga Națiunilor și-a stabilit bazele la Geneva, în Elveția. Această alegere a fost una firească, deoarece Elveția era o țară neutră și nu luptase în Primul Război Mondial. Limbile vorbite  erau franceza, spaniola și engleza.

 În vreme ce Primul Război Mondial era în plină desfășurare, mai multe guverne și grupuri începuse inițierea unor planuri de a schimba modul în care relațiile internaționale se desfășurau cu scopul de a preveni repetarea războiului. Președintele Statelor Unite Woodrow Wilson și consilierul său, colonelul Edward M. House, au promovat cu entuziasm ideea unei Societăți ca un mijloc de a evita orice repetare a vărsării de sânge văzute în Primul Război Mondial, iar înființarea unei Societăți a fost un punct principal al celor paisprezece puncte pentru pace. Mai exact, punctul final stipula că „se va forma o asociație generală de națiuni în vederea creării de garanții mutuale de independență politică și de integritate teritorială a statelor mari și mici.
         Liga Națiunilor a fost o organizație internaționala fondată în urma  Conferinței de Pace din 25 ianuarie 1919. Acordul Ligii Națiunilor a fost întocmit de o comisie specială si Liga a fost înființată prin Prima parte a Tratatului de la Versailles semnat la 28 iunie 1919. Este vorba de tratatele semnate la Versailles cu Germania, la Saint-Germain cu Austria, la Neuilly cu Bulgaria, la Trianon cu Ungaria, la Sevres cu Turcia. Inițial, înțelegerea a fost semnată de 44 de state (dintre care 31 de state care au luat parte la Primul Război Mondial de partea Triplei Alianțe). În ciuda eforturilor lui Wilson de a înființa și promova Liga, Statele Unite ale Americii nu au ratificat înțelegerea și au refuzat să se alăture Ligii Națiunilor datorită opoziției Senatului american. Scopurile Ligii Națiunilor au fost dezarmarea, prevenirea războiului printr-o securitate colectiva, rezolvarea disputelor dintre națiuni prin negociere, diplomația si îmbunătățirea prosperității mondiale. Filozofia diplomatică a Ligii a reprezentat un schimb fundamental al direcției urmate timp de 100 de ani.

Puteau a deveni membre ale Ligii statele semnatare ale tratatelor de pace, statele invitate să adere la Pact și orice stat dominion sau colonie cu deplină autoguvernare admise pa baza aprobării Adunării Ligii, dacă ofereau garanții că vor respecta obligațiile internaționale și regulamentele Ligii privind forțele armate și armamentele. Calitatea de membru înceta prin retragerea voluntară, prin excluderea pentru încălcarea pactului și prin neacceptarea amendamentelor la pact, cu un  preaviz de doi ani. Au fost membre ale Ligii circa 60 de state de pe toate continentele, însă acest număr de membri nu a putut realiza universalitatea acestei organizații.

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată ci izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Liga Națiunilor nu a dovedit capacitatea de a influența substanțial desfășurarea evenimentelor internaționale și de a deveni un instrument adecvat apărării păcii și securității internaționale.

Liga Națiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele și crizele grave ce au caracterizat viața internațională în anii 1930-1940 ai secolului al XX-lea.

Astfel, în cazul agresiunii japoneze împotriva Chinei, în 1931 și 1937, Liga Națiunilor nu a luat nici o măsură împotriva agresorului. Liga nu a reacționat față de violările tratatului de pace de la Versailles de către Germania, în 1936 și în 1938, și intervenția Germaniei și Italiei în războiul civil spaniol. Dezmembrarea și anexarea Cehoslovaciei de către Germania (1938-1939 ) și Anschluss-ul impus de aceasta Austriei (1939) au marcat pierderea definitivă a autorității și prestigiului Ligii Națiunilor.

În perioada 1937-1938 situația politică a Europei se afla într-o criză și într-un impas destul de mare, acestea fiind provocate de contradicțiile și disputele dintre statele totalitar-revizioniste cu cele democratice, dar și de crizele politice interne care au condus la o ,,absență externă” a statului respectiv. Franța se confrunta cu o gravă criză politică, în trei ani schimbase patru guverne, foarte mulți demnitari de stat, și lucrul cel mai important este că aceștia se aflau într-o permanentă divergență de idei. Situația în cauză a făcu ca prestigiul extern al Franței să scadă enorm, și în unele cazuri nici să nu fie luată în seamă. Anglia, de departe cea mai activă dintre democrații, era statul care căta alianțe și colaborări cu toată lumea, dar era, practic, blocată din moment ce nu avea partener comun  de acțiune (Spania era în război civil, Franța era paralizată politic, iar U.R.S.S., pentru moment, era exclusă din calcul). Cele două state cu regim totalitar (Italia și Germania) aveau relații de cooperare și prietenie din ce în ce mai bune, lucru evidențiat de viitoarele alianțe și înțelegeri. U.R.S.S., prin regimul comunist și prin practicile extreme ale lui Stalin, reușea să atragă antipatia tuturor statelor, practic, fiind exclusă de la vreo alianță.

Punctele slabe ale Ligii au fost următoarele:

1. Țara al cărei președinte, Woodrow Wilson a visat la ideea Ligii -- America -- a refuzat să se alăture datorită opoziției Senatului. W. Wilson a primit premiul Nobel pentru pace pentru eforturile sale de a promova Liga. Cum era cea mai puternică națiune din lume, aceasta a fost o lovitură serioasă pentru prestigiul Ligii. Totuși refuzul Americii de a adera la Ligă se potrivea cu dorința sa de a promova o politică de izolare față de întreaga lume.

2. Germaniei ni i s-a permis să se alăture Ligii în 1919. Pentru că ea a început războiul în conformitate cu Tratatul de la Versailles, una din pedepse era refuzul de a fi membru al comunității internaționale și, prin urmare, ea nu a fost invitată să adere. A fost o lovitură grea pentru Germania, dar însemna, de asemenea, că Liga nu putea folosi orice forță a Germaniei pentru a-și susține campania împotriva națiunilor agresoare.

3. Nici Rusiei nu i s-a permis să se alăture în 1917, din cauza faptului că avea un guvern comunist care genera teamă în Europa de Vest, iar în 1918, familia regală -- Romanov -- a fost ucisă. Unei astfel de țări nu i se putea permite să facă parte din Ligă.

      Prin urmare, trei dintre cele mai puternice națiuni din lume n-au jucat nici un rol în sprijinirea Ligii. Cei mai puternici membri ai ei erau Marea Britanie și Franța -- ambele având de suferit pe plan financiar și militar în timpul războiului -- și niciuna nu era prea entuziasmată să se implice în disputele care nu priveau Europa de Vest.  

Liga Națiunilor nu a reușit îndeplinirea obiectivului pentru care a fost creată, asigurarea păcii în lume. Nici măcar în materie de prevenire nu a avut mai mult succes. Politicile de dezarmare au fost modeste. Ea însă a revoluționat felul în care au fost privite relațiile internaționale. Pentru prima dată în istorie s-a încercat impunerea unor reguli din afară, care să fie respectate de către state. În domeniul dreptului internațional, drepturilor omului, al culturii și al îmbunătății condițiilor de trai, au existat progrese reale. 

BIBLIOGRAFIE 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Na%C8%9Biunilor

https://www.rfi.ro/politica-100424-pagina-de-istorie-liga-natiunilor-mare-speranta-esec

https://ro.historylapse.org/liga-natiunilor

Ambasadorul britanic versus ambasadorul francez într-un ducat german imaginar din secolul XIX (THACKERAY)

<
(...) Viața publică din Pumpernickel era foarte agitată, și partidele, pline de înverșunare. Exista facțiunea Strumpff și partidul Lederiung, prima sprijinită de trimisul nostru, iar cealaltă de însărcinatul cu afaceri al Franței, domnul Macabau. Adevărul era că era deajuns ca ministrul nostru* să se declare de partea doamnei Strumpff, care era în mod neîndoielnic cea mai bună cîntăreață, dintre cele două doamne, avînd un mai mare registru vocal ca madame Liederlung, rivala ei, era de ajuns, zic, ca ministrul nostru să-și exprime vreo părere, ca el să fie numaidecît contrazis de diplomatul francez.
(...)
Noi aveam de partea noastră oe ministrul de interne, pe maestrul de călărie al curții, pe secretarul particular al ducelui și pe preceptorul prințului moștenitor; în timp ce din partidul francez făcea parte ministrul de externe, soția comandantului șef care servise sub Napoleon** și mareșalul curții cu soția lui, care era cît se poate de încîntată să se țină la pas cu moda din Paris și care își primea încîntătoarele toalete și pălăriile prin curierul domnului Macabau. Secretarul cancelariei acestuia era micul Grignac, un tînăr mai afurisit decît Satana și care umpluse toate albumele din localitate cu caricatura lui Taperworm.
Cele două facțiuni își aveau cartierul lor general și la table d'hôte*** la „Pariser Hauf”, celălalt hotel a orașului: și cu toate că, bineînțeles, numiții gentlemeni**** erau obligați să fie curtenitori în public, ei se înțepau totuși cu epigrame mai tăioase ca ascuțișul o văzusem în Devonshire*****, care-și loveau pînă la sînge fluierul piciorului, fără să-și arate însă niciodată durerea pe vreo fibră a mușchilor. Niciodată Taperworm sau Macabau nu trimeteau vreo depeșă guvernelor respective fără ca ea să cuprindă cel mai sălbatice atacuri la adresa rivalului. De pildă, dinspre partea noastră, noi am fi scris: „Interesele Marii Britanii în această localitate și în întreaga Germanie sînt serios periclitate atîta vreme cît va fi menținut în post actualul trimis francez; omul acesta e un personaj atît de infam, încît n-are să se dea în lături de la nici un fel de minciună și n-are să șovăie în fața nici unei crime pentru a-și atinge scopurile. El otrăvește atmosfera curții ațîțînd spiritele împotriva trimisului englez, prezintă politica Marii Britanii în cea mai odioasă și mai revoltătoare lumină și este, din nefericire, susținut de un ministru a cărui ignoranță și lipsuri sînt tot atît de notorii pe cît de fatală este influența lui!” Dinspre partea lor, cei din tabăra adversă ar spune: „Domnul de Taperworm continuă sistemul de stupidă aroganță insulară și de josnică minciună împotriva celei mai mari națiuni a lumii. Ieri, el a fost auzit exprimîndu-se cu multă ușurință despre alteța sa regală doamna ducesă de Berry******; într-o altă ocazie el a insultat pe eroicul duce d`Angouleme******* și a îndrăznit să insinueze că alteța sa regală ducele d`Orleans******** conspiră împotriva augustului tron al crinilor*********. Aurul lui este cu dărnicie risipit în toate părțile în care stupidele sale amenințări dau greș. prin aceste mijloace a izbutit să cîștige mai multe personalități de la curtea de-aici, și, în fine Pumpernickel nu va cunoaște liniștea, Germania  nu va ști ce-i pacea, nici Franța respectul, sau Europa mulțumirea, pînă ce această năpîrcă veninoasă nu va fi strivită sub călcîi”: și așa mai departe. Cînd una din părți trimitea vreo depeșă deosebit de picantă, puteai fi sigur că multe amănunte din cuprinsul ei se strecurau și în cealaltă.


(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 303-30 .

NOTE M. T.
* În epocă ambasadorul avea și denumirea de ministru.
** După victoriile împotriva Rusiei și Austriei în 1805 și Prusiei în 1806, împăratul Napoleon I a desființat Sfântul Imperiu Romano-German, format din 360 de state din 962, și a creat Confederația Rhinului (1806-1813) din 35 de state, al cărei „protector” s-a proclamat. (http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/civitas-cibiniensis-ccxxxii-6286.html)
*** la table d'hôte (fr.) = masă rezervată
***** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman)
***** Devonshire = District în sud-vestul Angliei.(http://genuki.cs.ncl.ac.uk/DEV/)
****** Marie-Caroline de Bourbon-Sicilie (1798-1870) = Din 1816 soția ducelui de Berry, nepotul regelui francez Ludovic XVIII (1814-1815-1815-1825). (http://www.britannica.com/biography/Marie-Caroline-de-Bourbon-Sicile-duchesse-de-Berry)
******* Louis Antoine Bourbon (1775 Versailles - 1844 Italia) = Fiul cel mare și moștenitor al regelui francez Carol X Bourbon (1824-1830). (http://www.britannica.com/biography/Louis-Antoine-de-Bourbon-duc-dAngouleme)
******** Ludovic- Filip d`Orleans (1773 Paris -1850 Marea Britanie) = Membru al ramurii Orleans a casei regale franceze Bourbon. Rege al Franței în perioada 1830-1848. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/8955/33/) (http://cultural.bzi.ro/anii-de-exil-a-lui-ludovic-filip-al-frantei-18677) 
********* Floarea de crin a fost simbolul regalității franceze din Evul Mediu până în 1830. (http://www.heraldica.org/topics/fdl.htm)

Problema balanței comerțului alimentar al Marii Britanii în timpul marii crize economice mondiale din 1929-1933 (GALSWORTHY 1933)

<
(...) Sir Lawrence observă alături un exemplar din ”Ghidul Politicianului Britanic” și începu să parcurgă alene cifrele importurilor realizate de Marea Britanie. Găsi la cartofi: consumul șaizeci și șase de milioane de cinci sute de tone, producție opt milioane opt sute șaptezeci și patru de mii de tone. Mai deunăzi citise un articol al cuiva care scria că se importă anual slănină în valoare de patruzeci de milioane de lire sterline. Luînd o foaie de hîrtie, Sir Lawrence însemnă: Prohibiția importului și protecția mărfurilor alimentare ce pot fi produse în interior*. Importuri anuale: carne de porc, 40.000.000 lire sterline, păsări, aproximativ 12.000.000, cartofi - Dumnezeu știe cît or mai fi costînd. Și toată carnea de porc, toate ouăle și jumătate din cantitatea de cartofi ar putea fi produse în țară. De ce să nu facem un plan pe cinci ani? Ar trebui diminuat, prin prohibiție, importul de carne de porc și de ouă cu o cincime în fiecare an, iar importul de cartofi cu o zecime anual, sporindu-se treptat producția internă, menită să le înlocuiască. La sfîrșitul a cinci ani, carnea de porc și ouăle și jumătate din cantitatea de cartofi ar proveni din producția internă. Am economisi în acest fel optzeci de milioane din investițiile pentru import, ceea ce, practic, ar echilibra balanța comerțului nostru.
Luînd o altă foaie de hîrtie, scrise:

Către redactorul șef al ziarului The Times
Domnule,
Un plan simplu de echilibrare a balanței noastre comerciale ar merita, cred, atenția celor interesați să ajungă la țintă fără ocolișuri. În investițiile noastre destinate importului sînt prevăzute trei articole alimentare pentru care se cheltuiește anual circa... lire, și care ar putea fi produse în țara noastră, fără să ridicăm simțitor prețul de cost al traiului, m-a ș încumeta să afirm, dacă de la bun început luăm elementara precauție de a spînzura un speculant. Aceste trei articole sînt: carnea de porc, păsările, cartofii. Nu ar fi necesar să se pună impozite, pentru că tot ce s-ar cere a fi...
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell**, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 172-173.

NOTĂ M. T.
* Tarifele protecționiste aplicate în 1932 au permis revigorarea industriei și agriculturii Marii Britanii. (http://documents.tips/documents/anglia-in-perioada-interbelica.html)
** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Alegerile din Marea Britanie din 27 octombrie 1931 (GALSWORTHY 1933)

<

În acea seară rece și ploioasă, pe care toate ziarele, de comun acord, au numit-o „istorică”, familia Charwell era așezată în salonul de la Condford în jurul aparatului de radio portativ, primit în dar de la Fleur. Face-se-va auzit „glasul paradisului” sau Ceasornicul Dezastrului care le numără ceasurile? Toți cei cinci aflați acolo erau solemn convinși că viitorul Marii Britanii atîrnă în cumpănă, convinși de asemenea, că în convingerile lor nu se amesteca nici un spirit de clasă sau de partid. Starea lor sufletească era guvernată, credeau ei, de patriotism pur, detașat de orice gînd la interesele materiale.
Și dacă, gîndind astfel, se înșelau, la fel se înșelau o sumedenie de alți britanici. Ca să fim drepți, prin mintea lui Dinny adia gîndul: „Oare știe cineva cu adevărat ce poate salva țara și ce nu?” Dar chiar și pentru ea fluxul timpului și al vieții, în rostogolirea sa implacabilă, dezrădăcinînd și remodelînd existențele națiunilor, era la fel de imprevizibil. Ziarele și politicienii își împliniseră opera și marcaseră și în mintea ei acest moment ca un punct de cotitură.
(...)
Muzica se opri și vocea crainicului rosti:
- Primul rezultat parțial alegerilor*: Hornsey... partidul conservator, situația neschimbată.
(...)
- (...) Unde-i Hornsey, în insula Wight**?
- În Middlesex***, iubito.
- Ah, da! Mă gîndeam la Marea Sudului. Uite, anunț din nou.
- Alte rezultate parțiale ale alegerilor... Partidul conservator, în avantaj față de partidul laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Partidul conservator în avantaj față de cel laburist.
Generalul emise un ”Hm!” și muzica începu din nou.
- Ce majoritate zdrobitoare! exclamă Lady Mont. Îți crește inima.
(...) Generalul scăpă ”The Times” din mîini. ”Vocea” vorbi iar:
- ... Partidul național liberal în avantaj față de partidu laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Conservatorii în avantaj față de laburiști.
(...) Din cînd în cînd generalul scotea cîte un ”Pe Dumnezeul meu!” sau un ”Asta e ceva!”
Iar Dinny gîndea: ”Bieții laburiști!”
Și ”glasul paradisului” continua să se facă auzit.
- Copleșitor! zise Lady Mont. (...)
Ba chiar simpatiza cu laburiștii. însă era de părere că aceștia încă nu știu ce avea de făcut. De fapt era exact ce tînărul beat din piesă numește: ”un socialist conservator”.
- (...) A intrat în Parlament.
- O! A intrat?
- După toate probabilitățile. Dinny citi datele scrutinului. Obișnuita formidabilă opoziție liberală fusese știrbită de vreo cinci mii de voturi luate de laburiști.
- Cuvîntul ”național” a cîștigat alegerile. Pretutindeni, pe unde m-am dus în propagandă electorală, erau cu toții liberali. Dar cum pomeneam cuvîntul ”național”, picau cu toții.

>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 128-131.

NOTE M. T.
*  În urma alegerilor din 27 octombrie 1931, în timpul marii crize economice mondiale din 1929-1931, a fost format un guvern de coaliție din partidele laburist, conservator, liberal și național liberal, condus de laburistul Ramsay Macdonald, premier din 1929. (http://www.theguardian.com/politics/2005/apr/04/electionspast.past6)
** Insula Wight = Insulă britanică în Canalul Mânecii, lângă țărmul sudic al Angliei, organizată ca un comitat. (http://www.visitisleofwight.co.uk/explore)
*** Middlesex = Comitat istoric englez în apropierea Londrei. (http://www.britannica.com/place/Middlesex-historical-county)
**** ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Biografia scriitorului american Washington Irving (1783-1859)

Washington Irving s-a nascut la 3 aprilie 1783, la New York, in familia emigrantilor scotieni William si Sarah Irwing, tatal sau fiind negustor.
La varsta de 16 ani incepe studiul dreptului, dar si sa-l citeasca pe marele romancier scotian (britanic) Walter Scott (1771-1832), fiind atras mai mult de literatura decat de jurisprudenta.
Debuteaza ca scriitor cu schite umoristice despre societatea si teatrul din New York, publicate in 1802-1803 in ziarul Morning Chronicle, condus de fratele sau Peter. Schitele au fost publicate in acelasi timp si in volum, cu titlul The Letters of Jonathan Oldstyle, Gent.
Deoarece are simptome de tuberculoza, calatoreste in anii 1804-1806 in Europa, vizitand Italia, Franta, Elvetia, Olanda si Anglia. La intoarcere este primit in baroul avocatilor din orasul natal.
Impreuna cu fratele William si prietenul James Paulding publica anonim in 1807-1808 eseuri umoristice de orientare politica federalista, cu titlul Salmagundi, or the Whim-Whams and Opinions of Launcelot Langstaff.
In anul urmator moare logodnica sa Matilda Hoffman, dar reuseste sa publice, sub pseudonimul Dietrich Knickerbocker, A History of New York, frim the Beginning of the World to the End of the Dutch Dinasty. El satirizeaza stilul pretentios al lucrarilor istorie si aspecte ale societatii contemporane, pseudonimul devenind atat de renumit, incat newyorkezii de origine olandeza si scoala literara constituita in deceniul doi in jurul sau il adopta. Prin extensie critica literara va denumi cu acest nume toata miscarea literara din metropola atlantica pana la izbucnirea razboiului civil in 1861.
Intra in afaceri cu fratii sai Peter si William in 1810 intr-o firma de import, stabilindu-se in acest scop in portul englez Liverpool, unde va reveni in 1815 pentru saptesprezece ani. Cum firma da faliment in 1818, deoarece isi petrecuse timpul calatorind prin Anglia si Scotia, este nevoit sa faca din scris un mijloc din care isi castiga existenta. Incepe sa publice in foileton in anul urmator, la New York si Londra, The Sketch Book, sub pseudonimul Geoffrey Crayon. In 1822 se stabileste la Dresda (Germania) si ii apare, tot la New York si Londra, volumul de schite Brcacebridge Hall or the Humorists. A Medley, a caror actiune se petrece in Anglia, Franta, Spania si America. In anul urmator colaboreaza la Paris cu John Payne la adaptari dramatice. In 1824 se intoarce la Londra si ii apare la Philadephia, New York, Londra si Paris volumul Tales of a Traveler, care subliniaza contributia sa la aparitia genului literar romantic al schitei. In anul urmator se muta la Paris si ii apare primul volum din colectia bibliofila The Atlantic Souvenir, in care vor fi publicati si alti autori americani ca: Bryant, Cooper, Paulding si Halleck. In perioada 1826-1829 calatoreste in Spania la invitatia unui prieten si i se tipareste la New York, Paris si Londra biografia in trei volume a lui Cristofor Columb, una din cele mai bune lucrari consacrate marelui explorator aparute in SUA. De asemenea, apare la Londra, Paris si Philadelphia A Chronicle of the Conquest of Granada, lucrare documentata cu elemente de umor, intriga si decor romantic. Activitatea sa literara este recompensata in Marea Britanie cu o medalie de Royal Society of Literature (1830) si cu grade onorifice de Universitatea Oxford.
In 1832, cand se intoarce la New York, ii apare la Philadelphia si Londra volumul de insemnari din Spania The Alhambra. Pasionat de teritoriile neexplorate de la vest de fluviul Mississippi, participa la o misiune guvernamentala care avea ca scop sa negocieze cu amerindienii din aceasta zona. Aceasta calatorie cu momente de suspans va fi evocata in volumul A Tour on the Prairies.
Dupa sapte ani publica la Paris, Londra si Philadephia volumul The Crayon Muscellany care include: A Tour on the Prairies, Abbotsford and Newstead Abbey si Legends of the Conquest of Spain.
Incepand cu anul 1836 creatiile sale au caracter biografic. Prima este Astoria, carte inspirata de viata din asezarea comerciala infiintata de John Astor la varsarea fluviului Columbia in Oceanul Pacific. In anul urmator apare la Philadelphia si Londra The Adventures of Captain Bonneville, volum bazat pe jurnalul unui conducator de expeditie in Vestul Salbatic. Continua cu The Biography of Margaret Davidson (Philadelphia, 1841), Mahomed and his Succesors, (New York si Londra, 1845-1850) si Oliver Goldsmith. Biography (1849).


In 1838 renunta la functia de primar al New Yorkului, dar revine in politica, indeplinind functia de ambasador in Spania in anii 1842-1846.

In 1849 se stabileste la Sunnsyde, pe fluviul Hudson, de-a lungul caruia calatorise inca din tinerete. Aici va redacta ultimele sale carti. Volumul Wolfert`s Roost and Misecellanes, cu 19 povestiri stil Knickerbocker, apare in 1855, fara sa provoace interesul criticii literare. Ultima opera antuma i se tipareste in perioada 1855-1859, in cele 5 volume ale biografiei istorice The Life of George Washington exprimandu-si pozitia fata de conducatorii Razboiului de Independenta al SUA (1774-1783), cu aprecieri pozitive fata de federalisti si negative fata de democrati.
Inceteaza din viata la 28 noiembrie 1859, la Sunnsyde, in uitarea generatiei tinere.

Dar criticul literar Charles Warner isi incepe in 1881 seria American Men of Letters cu biografia a lui Washington Irving, consacrandu-l astfel in istoriografia literara americana.

SURSA
Suzana Dumitrescu, Tabel Cronologic: Washington Irving, O diligenta medievala, trad. S.D., ed. Minerva / colectia Biblioteca pentru toti nr. 1346, Bucuresti, 1990, p. xxv- xxxix.

Istoria ciocolatei

<
Istoria cicolatei începe înjurul anilor 1500 cînd un conchistador spaniol*, Hernando Cortez, a descoperit că Montezuma, conducătorul aztecilor, obișnuia să bea o băutură preparată din semințe de cacao, numită „chocolatl”. Montezuma obișnuia să bea aproape cincizeci de căni pe zi. El i-a servit lui Hernando Cortez această băutură regală, pe care acesta a găsit-o cam amară pentru gustul său. Spaniolii au adăugat trestie de zahăr și i-au îmbogățit aroma cu ajutorul vaniliei și scorțișoarei. În plus, au descoperit că băutura este mai gustoasă servită fierbinte. Locuitorii Spaniei au început, treptat, să aprecieze miraculosul preparat, serit cu precădere de aristocrație. Ei nu au dezvăluit Europei secretul acestei băuturi timp de un secol. Călugării spanioli au fost cei care au făcut public modul de preparare a acestei băuturi ce a fost rapid apreciată la Curtea Regală din Franța și apoi din Marea Britanie. În secolul XIX englezii au descoperit procesul tehnologic de solidifiere a ciocolatei, iar suedezii au adus ingredientul secret: laptele.
>

SURSA
„Kaufland”: martie 2013

NOTE M.T.
* Conchistador = Aventurier spaniol plecat să cucerească teritorii în America, imediat după descoperirea acestui continent. – Din fr. conquistador (< sp.). (http://dexonline.ro/definitie/conchistador)
** Hernando Cortez (1485-1547) = A cucerit statul aztecilor aflat pe actualul teritoriu al Mexicului în perioada 1519-1521. (http://www.aztec-history.com/hernan-cortez-biography.html)
*** Montezuma / Moctezuma II (1466-1520) = Al nouălea și ultimul conducător al statului aztec (1502-1520). (http://www.aztec-history.com/moctezuma-ii.html)

Reacția Marii Britanii la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...) Conform informațiilor recent sosite la redacție a apărut o crăpătură largă între La Linea* și Gibraltar**, motiv pentru care se prevede, luînd în considerare consecința pînă acum ireversibilă a rupturilor, că El Penon***  va rămîne izolat în mijlocul mării, dacă se va întîmpla așa cevasă nu dăm vina pe britanici, vina, firește, e a noastră, e a Spaniei, care n-a știut să recupereze la timp această bucată sacră a patriei, acum e tîrziu, chiar ea ne părăsește. Omul ăsta-i un artist al cuvîntului, a spus Pedro Orce, dar crainicul schimbase deja tonul, își stăpînise emoția, Cabinetul Primului Ministru al Marii Britanii a dat publicității o notă în care guvernul Majestății Sale Britanice își reafirmă ceea ce el numește drepturile sale asupra Gibraltarului, confirmate acum, cităm, de indiscutabilul fapt că The Rock**** se desparte de Spania, drept pentru care se suspendă unilateral și definitiv toate negocierile cu privire la un eventual, deși cam problematic, transfer de suveranitate*****, Nici de data asta nu s-a sfîrșit cu imperiul britanic******, a spus Jose Anaico. În declarația făcută în parlament, opoziția Majestății Sale a pretins ca viitoarea parte nordică a noii insule să fie fortificată, astfel încît stînca să devină, pe tot perimetrul său un bastion inexpugnabil, izolat semeț în mijlocul Atlanticului, lărgit de-acum, ca simbol al puterii nemuritoare a Albionului*******, Sînt nebuni, a murmurat Pedro Orce, privind culmile munților Sagra, din fața sa, La rîndul său, guvernul, vizînd diminuarea impactului politic al revendicării, a răspuns că Gibraltarul, în noile condiții geostrategice, va continua să fie un adin bijuterille coroanei Majestății Sale Britanice, formulă care, precum Magna Carta********, are magna însușire de a satisface pe toată lumea, această încheiere ironică și-a asumat-o crainicul, care și-a luat rămas bun, (...)
>

SURSA
Jose Saramago*********, Pluta de piatră**********, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 44-45

NOTE M.T.
* La Linea de la Concepcion = Oraș în sudul extrem al Spaniei și al Peninsulei Iberice, la granița cu teritoriul britanic al Gibraltarului.
** Gibraltar = Teritoriu britanic de peste mări (1704), în sudul extrem al Peninsulei Iberice (6,8 kmp), care delimitează la nord strâmtoarea Gibraltar dintre Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. (http://adevarul.ro/life-style/travel/foto-gibraltar-stanca-hercules-1_5273ccd9c7b855ff56a6a63c/index.html#)
*** El Penon = Stânca (spaniolă). Porecla spaniolă a teritoriului Gibraltar, cu o înălțime de 426 m.
**** The Rock = Stânca (engleză). Poreclă engleză a teritoriului Gibraltar.
***** Negocierile spaniolo-britanice au au avut ca prim rezultat Declarația de la Lisabona din 1980. (http://www.evz.ro/interviu-cu-ambasadorul-spaniol-gibraltarul-este-una-din-prioritatile-spaniei-1064276.html)
****** Bazele imperiului britanic au fost puse în timpul domniei reginei Elisabeta II (1558-1603), ajungând ca înaintea celui de-al doilea război mondial (1939) să ocupe peste 20% din suprafața globului și să includă peste 400 milioane de locuitori (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-declinului-prabusirii-imperiului-britanic)
******* Albion = Numele antic al insulei Marii Britanii, format prin grecizarea numelui celtic autohton.
******** Magna Charta Libertatum = Document în latină impus în 1215 regelui englez Ioan fără de Țară de către marea nobilime, prin care suveranul recunoștea drepturile acestora („libertăți”). Actul medieval inițiator al procesului istoric de formare a sistemului politic democratic în Anglia și lumea occidentală.
********* Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
********** Pluta de piatră (*********)

SOS lansat de o navă de cercetare blocată în Antarctica cu 68 de oameni la bord

The Epoch Times România 27 decembrie 2013

Mesajul Reginei Elisabeta a II-a de Crăciun

Realitatea 25 decembrie 2013

O adresă a lui C. Rădulescu-Motru către ministerul de externe din 1931 referitoare la M. Eliade (HANDOCA 2005)

<
(...)
La 20 noiembrie 1928, într-o recomandare către Ministerul de Finanţe, tot Rădulescu-Motru e cel care îl [M. E.] va recomanda cu căldură pentru obţinerea unei burse în India.
În 1931 doctorandul  [M. E.] lui Dasgrupta îi va trimite Profesorului [C. R. M.] său din Bucureşti studiile sale de filozofie indiană, spre a fi publicate în revista condusă de el.
(...)

P. S.
În arhiva din ţară a lui Mircea Eliade - aflată în posesia mea [M. H.] - se află şi adresa lui C. Rădulescu-Motru către Ministerul de Externe - copiată de tatăl lui Mircea Eliade (propria manu).

Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Filozofie şi Litere
No 81, iunie 1931
Laboratorul de Psihologie
Excelenţă,
Bursierul Facultăţii noastre de litere se bucură de burse foarte reduse şi acelea date după foarte multe tărăgănări. Fostul nostru licenţiat în filozofie, Mircea Eliade este într-un caz şi mai greu, fiindcă se găseşte la o mare depărtare şi dânsul studiază filozofia în India (Calcutta).
Timp de trei ani, după stăruinţele în parte şi ale subsemnatului, dânsul şi-a păstrat bursa.
Acum vrea să se înapoieze. Din bursă nu poate să scoată cheltuielile de transport. De aceea fac un apel călduros la D-voastră să-i acordaţi din fondurile speciale ale Ministerului de Externe un ajutor pentru repatriere, pentru a nu sili să cerşească acest ajutor de la guvernul imperial britanic.
Cu tot devotamentul
Prof. C. Rădulescu Motru

(...)
>

SURSA
Mircea Handoca, Mircea Eliade inedit, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-59.

''Mircea Eliade: Phantastische Geschichten'' (CATANOY 1979)

La 71 de ani, Mircea Eliade, eminent savant (predă istoria religiilor la Universitatea din Chicago), eseist şi romancier, rămâne unul din cei mai evoluaţi din punct de vedere metafizic scriitori contemporani.  Cele aproape 20 de volume de literatură, scrise în română, incluzând romane şi povestiri fantastice, le-a populat cu personaje simbolice. Numele lor au fost schimbate de la o carte la alta, dar ele au rămas fixate în căutarea înţelegerii existenţei lor. Pentru cititiorii care nu au citit lucrările ştiinţifice ale lui Eliade, monologurile şi comentariile personajelor sale dematerializate par un minunat şi inteligent curs de istorie a religiilor sau de filozofie (cititorule caută în cărţile tale: Hinduism, Yoga, Taoism, Rig-Veda, Chronicum Laurissense breve, Platon, Nietzsche, Jung etcaetera).
Măiestria lui Eliade este demonstrată în mod repetat în vasta colecţie de povestiri fantastice scrise între 1945 şi 1971. Ca de obicei, el se orientează cu încredere prin lumea misterelor pe care o cunoaşte atât de bine, manipulând cu abilitate renumita sa tehnică: problema ''timpului'', vizualizată ca o complexă reţea de plane în care evenimentele spaţiale au loc paralel cu sau independent unul de altul; ''sindromul faustian'' (drama cunoaşterii); prezenţa ''fiinţelor mitice''; ''drumul morţii' şi ecoul şi legătura ''alegoriilor'' în schimbări du-te-vino.
Leana şi Adrian, din povestirea În curte la Dionis de exemplu, sunt variante eliadeşti ale lui Orfeu şi Euridice, care ajung în mod surprinzător la momentul morţii, deoarece nimeni nu înţelege mesajul orfic scris în sunetul cântecului lui Dionis, al cărui mister rămâne subtextul pentru toate actele cunoaşterii, iubirii şi înţelegerii. În Makranthropus (Gigantul) Cucoanes devine o victimă a anomaliei glandei sale pineale, care-i transformă corpul într-o monstruoasă excrescenţă (poate o variaţiune gotică a Sânului lui Roth). Altă povestire, Adio, împărtăşeşte din intepretările esoterice şi teologice ale condiţiei umane după moartea lui Dumnezeu.
Celelalte povestiri sunt şi mai iraţionale, aproape imposibil de rezumat în câteva cuvinte. În plus, ele sunt pline de poveşti-intrigă secundare în interiorul povestirii - îndemnând cititorul să se concentreze asupra multiplelor referinţe simbolice: o fundătură întortocheată din care nu există ieşire. Totuşi, Eliade merită să fie apărat. Stilul său este clar şi nesofisticat, şerpuind ca un râu silenţios. Limbajul este clasic şi cuvintele înseamnă mai mult decât o acoperire sau un cadru. Deşi scenariul său metafizic are afinităţi cu Borges, Eliade este greu de încadrat. Rareori el lasă extravaganţa barocă să-i umbrească viziunea asupra lumii. Aceasta este o viziune eclectică în care nevoia cunoaşterii absolute îi transformă pe toţi cititorii în ontologişti de facto.
Sună bizar, dar scrierile literare ale lui Eliade sunt mai puţin cunoscute în Europa (excelenta traducere a lui Silberman în Germania; versiunea Guillermou în Franţa) decât în Statele Unite. De ce editurile anglo-americane continuă să ignore scrierile sale beletristice rămâne o enigmă. Cred că este timpul să se admită că Eliade nu este doar un guru cu o gândire polivalentă, dar este de asemenea şi o strălucită personalitate literară ca şi confraţii săi Ionescu sau Cioran.
(''World Literature Today'', fostul ''Book Abroad'', primăvara 1979)

SURSA
Nicolas Catanoy, Mircea Eliade: Phantastische Geschichten, Edith Silberman, tr. Frankfurt a. M. Insel., 1978, ''Origini'', Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 26-27

NOTĂ M. T.
Traducere din engleză de M. T.

Un avion prăbuşit în cel de-al doilea Război Mondial a fost descoperit în Sahara


Digi 24 15 decembrie 2013

Kiribati, paradisul insular ameninţat cu dispariţia 
Adevărul 23 noiembrie 2013

America şi Anglia, la un pas de a duce OMENIREA într-un RĂZBOI nuclear. Totul a fost ţinut SECRET până acum

Antena 3 4 noiembrie 2013