Alegerile din Marea Britanie din 27 octombrie 1931 (GALSWORTHY 1933)

<

În acea seară rece și ploioasă, pe care toate ziarele, de comun acord, au numit-o „istorică”, familia Charwell era așezată în salonul de la Condford în jurul aparatului de radio portativ, primit în dar de la Fleur. Face-se-va auzit „glasul paradisului” sau Ceasornicul Dezastrului care le numără ceasurile? Toți cei cinci aflați acolo erau solemn convinși că viitorul Marii Britanii atîrnă în cumpănă, convinși de asemenea, că în convingerile lor nu se amesteca nici un spirit de clasă sau de partid. Starea lor sufletească era guvernată, credeau ei, de patriotism pur, detașat de orice gînd la interesele materiale.
Și dacă, gîndind astfel, se înșelau, la fel se înșelau o sumedenie de alți britanici. Ca să fim drepți, prin mintea lui Dinny adia gîndul: „Oare știe cineva cu adevărat ce poate salva țara și ce nu?” Dar chiar și pentru ea fluxul timpului și al vieții, în rostogolirea sa implacabilă, dezrădăcinînd și remodelînd existențele națiunilor, era la fel de imprevizibil. Ziarele și politicienii își împliniseră opera și marcaseră și în mintea ei acest moment ca un punct de cotitură.
(...)
Muzica se opri și vocea crainicului rosti:
- Primul rezultat parțial alegerilor*: Hornsey... partidul conservator, situația neschimbată.
(...)
- (...) Unde-i Hornsey, în insula Wight**?
- În Middlesex***, iubito.
- Ah, da! Mă gîndeam la Marea Sudului. Uite, anunț din nou.
- Alte rezultate parțiale ale alegerilor... Partidul conservator, în avantaj față de partidul laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Partidul conservator în avantaj față de cel laburist.
Generalul emise un ”Hm!” și muzica începu din nou.
- Ce majoritate zdrobitoare! exclamă Lady Mont. Îți crește inima.
(...) Generalul scăpă ”The Times” din mîini. ”Vocea” vorbi iar:
- ... Partidul național liberal în avantaj față de partidu laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Conservatorii în avantaj față de laburiști.
(...) Din cînd în cînd generalul scotea cîte un ”Pe Dumnezeul meu!” sau un ”Asta e ceva!”
Iar Dinny gîndea: ”Bieții laburiști!”
Și ”glasul paradisului” continua să se facă auzit.
- Copleșitor! zise Lady Mont. (...)
Ba chiar simpatiza cu laburiștii. însă era de părere că aceștia încă nu știu ce avea de făcut. De fapt era exact ce tînărul beat din piesă numește: ”un socialist conservator”.
- (...) A intrat în Parlament.
- O! A intrat?
- După toate probabilitățile. Dinny citi datele scrutinului. Obișnuita formidabilă opoziție liberală fusese știrbită de vreo cinci mii de voturi luate de laburiști.
- Cuvîntul ”național” a cîștigat alegerile. Pretutindeni, pe unde m-am dus în propagandă electorală, erau cu toții liberali. Dar cum pomeneam cuvîntul ”național”, picau cu toții.

>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 128-131.

NOTE M. T.
*  În urma alegerilor din 27 octombrie 1931, în timpul marii crize economice mondiale din 1929-1931, a fost format un guvern de coaliție din partidele laburist, conservator, liberal și național liberal, condus de laburistul Ramsay Macdonald, premier din 1929. (http://www.theguardian.com/politics/2005/apr/04/electionspast.past6)
** Insula Wight = Insulă britanică în Canalul Mânecii, lângă țărmul sudic al Angliei, organizată ca un comitat. (http://www.visitisleofwight.co.uk/explore)
*** Middlesex = Comitat istoric englez în apropierea Londrei. (http://www.britannica.com/place/Middlesex-historical-county)
**** ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Cauzele marii crize economice mondiale din 1929-1933 în SUA (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- (...) Mă rog, astea sînt cauzele specifice Angliei, deși necesitățile de viață foarte ridicate și atitudinea de copil răsfățat sînt proprii și Americii.
- Și care sînt celelalte cauze specifice Americii*, domnule?
- Americanii, de bună seamă, au o supraproducție pe care au supraspeculat-o. Și s-au ridicat atît de mult cerințele de trai încît au ajuns să-și ipotecheze viitorul, sistemul de plăți în rate și așa mai departe. Și apoi ei clocesc aurul, ori aurul nu scoate pui. Și, mai mult decît atît, nu realizează că banii pe care ei i-au împrumutat Europei în timpul războiului** erau, practic, banii pe care ei i-au stors de pe urma războiului. Cînd se vor arăta de acord cu anularea datoriilor, atunci vor fi de acord și cu ameliorarea generală, inclusiv a lor.
- Dar se vor arăta vreodată de acord?
- Cînd e vorba de americani nu știi niciodată cum or să reacționeze, sînt mai flexibili decît noi, cei din lumea veche. Sînt capabili de fapte mari, chiar dacă o fac în interesul lor.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell***, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 126.

NOTE M. T.
* Marea criză a fost cauzată de crahul bursei din New York în ziua de 24 de octombrie 1929, rămasă în istorie ca „joia neagră”. (http://ziarullumina.ro/marea-criza-din-perioada-interbelica-a-durat-4-ani-45595.html)
** Primul Război Mondial (1914-1918). Statele Unite au intrat în război de partea Antantei la 6 aprilie 1917. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/intrarea-statelor-unite-n-r-zboi-n-1917)
*** ed. Miron - Clasici vechi  și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă sufletul în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
- O să încerc. Apropo, am publicat de curînd o carte a canadianului ăla de limbă franceză. Grozavă! O să-ți trimit un exemplar, o să-i placă soției tale. Și, adăugă Grice ca pentru el, recomand-o și la alții.
(...)
„La urma urmei, gîndi el, pentru Grice toată chestiunea nu e decît o afacere. Wilfrid nu înseamnă nimic pentru el. În ziua de azi trebuie să acceptăm tot ce ne pică din cer.” Și Michael porni să cugete ce oare determina publicul să cumpere o carte care nu conținea nici eroism, nici memorii, nici crime? Imperiul? Prestigiul englezesc? Nu-i venea a crede. Nu! Ceea ce-i făcea să cumpere cartea era interesul fundamental legat de întrebarea pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă ceea ce numim suflet. Cu alte cuvinte, cartea se vindea datorită acelui lucru mărunt, considerat în unele cercuri a fi dispărut, numit Conștiință. Ridica în fața conștiinței fiecărui cititor o problemă la care nu se putea răspunde lesne; și faptul că autorul trăise în realitate acea întîmplare îl făcea pe cititor să-și spună că oricînd s-ar putea, în fond, să se afle și el într-un impas similar. Și ce s-ar face, bietul de el? Michael se simți brusc cuprins de unul din acele accese de considerație, ba chiar de respect faț de public, care-l apucau deseori și care-i făcea pe prietenii lui mai inteligenți să-l numească, atunci cînd vorbeau despre el, „Sărmanul Michael”.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 69.

Un medic de țară despre criza societății franceze în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare,  odată cu credința părinților  - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări  de a conduce - de patriotism.  Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social;  mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoială, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor. sîntem cu toții evaluați în cifre -  nu după cît prețuim, ci după cît cîntărim. Dacă e fără haină, bărbatul cel mai energic abia obține o privire. Și așa gîndește și stăpînirea.  Ministrul trimite o biată medalie marinarului care, punîndu-și viața în joc, salvează doisprezece oameni,  dar acordă crucea de onoare deputatului care-i vinde glasul său. Vai de țara astfel întocmită! Națiunile, ca și indivizii, își datorează energia numai sentimentelor mari. Sentimentele unui popor alcătuiesc crezul său. Noi, în loc de crez, avem interese. Dacă fiecare nu se gîndește decît la sine și nu are încredere decît în sine, cum vreți să existe mult curaj civic, cînd condiția acestei virtuți este tocmai renunțarea-de-sine? Curajul civic și curajul militar își au originea în același principiu. Domnia-voastră sînteți chemat a vă sacrifica viața într-o clipă, a noastră se scurge picătură cu picătură. De ambele părți, aceleași lupte, în alte forme. Nu e de ajuns să fii om de bine pentu a civiliza fie și cel mai umil colț de lume, mai trebuie să fii și instruit;  unde mai pui că instrucțiunea, probitatea, patriotismul  nu înseamnă nimic fără voința fermă cu care un om trebuie să se desprindă de orice interes personal pentru a se consacra unui gînd social. Ce-i drept, nici unul din satele Franței nu duce lipsă de oameni învățați, de patrioți; dar sînt încredințat că  nu veți găsi în fiecare canton  un om la care aceste prețioase calități să se însoțească cu acea voință neslăbită și pricepere cu care fierarul își bate fierul. Omul care distruge și omul care clădește sînt două fenomene de voință: unul pregătește opera, celălalt o realizează; cel dintîi ne apare ca un duh al răului, al doilea s-ar zice că e un duh al binelui; unul are parte de glorie, celălalt de uitare. Răul e înzestrat cu glas tunător care trezește firile vulgare și le umple de admirație, în vreme ce binele stă multă vreme tăcut. Amorul-propriu uman optează repede pentru rolul cel mai strălucitor. O faptă bună, făcută fără nici un gînd ascuns, va rămîne întotdeauna un simplu accident pînă cînd, prin educație,  în Franța se vor schimba moravurile. Dar cînd vom avea o altă morală, cînd vom fi cu toții mari cetățeni,  nu vom deveni oare, cu toate tabieturile unui trai vulgar, poporul cel mai plicticos, cel mai plictisit, cel mai puțin artist, cel  mai nefericit de pe fața pămîntului? La aceste mari întrebări, nu mi-e dat să răspund, nu eu sînt în fruntea țării. Lăsînd la o parte gîndurile stea, mai sînt și alte dificultăți care împiedică guvernul să adopte principii exacte. În ce privește civilizația, domnule, nimic nu este absolut. Unele idei pot fi potrivite pentu o regiune și mortale pentru alta - și cu inteligențele lucrurile se petrec la fel.
Avem atît de mulți funcționari răi, tocmai pentru că guvernul, ca și gustul, pornește de la un sentiment cît se poate de înalt, dar curat. În privința asta, spiritul depinde de un imbold al sufletului, nicidecum de o știință. Nimeni nu e în măsură să judece nici hotărîrile, nici gîndurile unui funcționar; adevărații săi judecători sînt departe de el, iar rezultatele încă și mai departe. Drept, pentru care, fără teamă, oricine se poate da drept funcționar. În Franța, spiritul exercită asupra oamenilor o adevărată seducție, ceea ce inspiră o mare stimă pentru oamenii cu idei; da' ideile nu fac nici două parale cînd lipsește voința. În sfîrșit, a conduce înseamnă nu numai a impune mulțimii anumite idei sau metode mai mult sau mai puțin potrivite, ci a imprima ideilor, rele sau bune, ale acestor mulțimi, o direcție utilă, conformă cu binele obștesc. Dacă într-o regiune  prejudecățile și rutinele  împing lucrurile  pe un drum greșit, locuitorii înșiși renunță la greșeli. În economia rurală, politică sau casnică, orice greșeală duce la pierderea pe care interesul, cu vremea, le îndreaptă. (...) Într-o chestiune ca asta, e necesar să ții seama de spiritul regiunii, de starea și resursele ei, să studiezi terenul, oamenii și lucrurile și să nu gîndeșți, bunăoară, să plantezi vii în Normandia. (1) Iată de ce nimic nu e atît de nestatornic ca politica; ea nu are principii generale. Legea e una pentru toți, dar morala, pămîntul și inteligența nu sînt; numai că politica este arta de a aplica legile fără a vătăma  interesele nimănui, deci totul are un caracter local.

(1) Regiune vestită pentru bogăția podgoriilor ei.

(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară. trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, pp. 61-62.

Modul de viață al țăranului francez la începutul secolului XIX (BALZAC 1832-1833)

<
(...) De aceea, le-am făgăduit că că-l voi lăsa pe cretin  în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu s e apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rîu și să se statornicească  în tîrg, în case noi,  pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie. Vai, domnule, mi-au trebuit șase luni ca să înfrîng îndărătniciile pe care le-a întîmpinat realizarea acestei învoieli, atît de avantajoase totuși pentru locuitorii satului. Este de neînțeles cît de mult își iubesc oamenii de la țară dărăpănăturile. Oricît de insalubru i-ar fi bordeiul, săteanul ține la el mai mult decît un bancher la palatul său. De ce? Nu știu. Poate că sentimentele sînt cu atît mai puternice cu cît sînt mai rare. Poate că omul care trăiește prea puțin prin gândire trăiește prin mult prin lucruri, pe care cu atît mai mult le iubește cu cît e mai sărac. Poate că țăranul e ca prizonierul... nu-și irosește puterile sufletului, ci și le concentrează  asupra unui singur gînd, ajungînd astfel la o mare energie a sentimentului. Iertați aceste  observații ale unui om care numai rareori își rostește gîndul. De alminteri, să nu credeți, domnule, că mi-am pierdut vreodată vremea cu idei găunoase. La noi se cere numai spirit practic și acțiune. Vai, cu cît bieții oameni gîndesc mai puțin, cu atît mai anevoie  este să-i ajuți să înțeleagă adevăratele lor interese. Iată de ce m-am resemnat cu toate mărunțișurile acestei inițiative. oamenii îmi spuneau, cu toții, același lucuru,  unul dintre acele lucruri de bun-simț și la care nu se putea răspunde nimic: „Vai, domnule, dar casele dumneavoastră încă nu s-au construit!” - „Atunci, le răspundeam, făgăduiți-mi că vă veți muta în ele cînd vor fi gata.” Din fericire, domnule, am hotărît cu toții că tîrgul nostru este proprietar al muntelui la poalele căruia se află satul, acum risipit. Prețul pădurilor de pe înălțimi ne-a fost de ajuns pentru a achita costul pămînturilor și caselor făgăduite, care s-au construit. După ce prima familie de îndărătnici s-a mutat în locuință nouă, celelalt au urmat-o neîntîrziat. Această schimbare  a adus oamenilor o bunăstare  prea evidentă ca să nu fie prețuită de cei care țineau în modul cel mai superstițios la satul lor fără soare - aș zice fără suflet.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 33-34.

Secretar de ministru în România interbelică (ARGHEZI)

<
Devenisem în tinerețe secretarul de încredere al unui ministru. Eram destul de inteligent, elastic și activ și mă pricepeam să scap insensibil pe patron de relațiile inutile. Numesc relații inutile toate aceel contacte și încercări de care niciun om de guvern nu este scutit, interpretate la rubrica intereselor noastre politice cu o cifră de neant. Zic intereselor noastre, pentru că activitatea mi se identificase cu necesitățile marelui bărbat, pe care îl serveam, și în inima mea vibrau, ca într-o centrală cu numere infinite, toate soneriile partidului respectiv.
Buna mea creștere constituie un tampon între plictiselile, cîteodată violent erupte, ale ministrului și vizitatorul eliminat. Învățasem prudența de a îndulci, în ceea ce privea pe solicitator, rigorile provizorii. Mi s-au întîmplat să fiu brusc delegat să caut pe un cetățean, care, după hotărîrea momentană a ministrului, trebuia înlăturat cu doi ani mai înainte, și de mai multe ori patronul s-a văzut întemeiat să mulțumească succeselor mele de tact. După observații la sursă, politica nu consistă în a emite și a respecta idei, principii și programe, ci în a cultiva un echilibru. Uneori cel din urmă dintre proști se transformă, în mîinile bărbatului politic, în calitate concretă.
Așa de pildă, la fereastra ministerelor gravitează pîlcuri de sateliți, de-o formație, într-altfel inexplicabilă, tineri precoci, personalități de berărie, similirevoluționari, intelectuali. Să nu-i supărărm niciodată! Politica păstrează oamenii de tot calibrul, ca bunul gospodar cuiele ruginite și sfoara. În politică există meșteșugul bucătarului de a întrebuința pentru o trufanda recentă rămășițele și curățiturile de pe zgîrciuri și unelte, și numai în dependințele teatrului se mai văd personagiile stranii și complicate din subsolul cîrmuitorului de oameni. Insul, asemănător cîinelui pribeag, evoluează, prin labirintul Statului, cu chelie și chică de jurîmprejur, și cu ghiozdan, alături de tinerețea guturală și sclipitoare, sosită din Paris. Costumul de import, cu umerii perpendiculari pe guler și de trei ori mai lați decît șoldul, încheiat în triunghi, ca un zmeu, stă de vorbă cu pantalonul fără nasturi, cu blana jerpelită, cu pardesiul bolnav, schimbînd opinii, impresii și fumuri de țigare.
De altfel, panașul țigării este emblematic și ține de psihologie. Un solicitator care vine să ceară parale pentru o lucrare politică, socială, națională, de cea mai mare însemnătate, apare încălțat într-o copită scîlcie nămoloasă și își golește accelerat nasul sau tamponează laptele ochilor, covăsit în colțuri, cu o batistă de contraste, cocoloșită ghem, ca un sfert de ziar. Dacă aprinde o țigare, luată de la un vecin, în anticamera ministrului, populată cu provincie și capitală, el arborează un prestigiu compatibil cu conștiința de sineș integrală, și pe făptura lui insignifiantă și orgolioasă lipește un afiș, un prospect, o declarație de superioare egalități. Pe mine, care nu am fumat niciodată, acest fum ieftin și al solicitatorilor conștienți și valoroși m-a sufocat, însă am surîs întotdeauna, ca și cum păstram exclusiv plăcerea, pentru mine, de a fuma din nou și colectiv vapoarea de nicotină trecută prin gîtlejul lor puturos. Mai mult, vizitatorilor noștri le distribuiam cadouri indirecte, cutii de chibrituri, presărate, în dezordine printre hîrtii pe biurouri. Ei aprindeau, șterpelind cîte o cutie. Astfel, în buzunarul audienților noștri, noi introduceam un obiect care nu le aparținea, plătit de noi, căpătînd, în baza rezervei mintale și a speculațiunii asupra lucrului în sine, noțiunea compensativă că dacă nu vom izbuti să-i satisfacem - regulă aproape generală - le-am dat în schimb ceva, un motiv, o cutie de chibrituri nu mai multe. Unii solicitatori ne vizitau, cu asiduitate și fără să dezarmeze, cîte nouăzeci de zile în șir, luîndu-ne, prin urmare, cîte nouăzeci de cutii de chibrirturi, cel puțin. Față de aceștia regretul nostru nu mai putea să funcționeze: cererea lor rămînea satisfăcută mental, pentru noi, printr-o echivalență, măcar în număr dacă nu în volum.
Dar miniștri sînt uneori abuzivi. Politețea mea îl îndreptățise pe al meu să-mi impuie servicii neconforme. Le-am executat totuș cu aceeași neutralitate și decență cu care îl obișnuisem în chestiunile de Stat. (...) Drept vorbind, omul politic și secretarii acționează complect, ca o mașină de cusut, și în vreme ce acul fin parcurge muselina nouă, cureaua și angrenajul sînt năclăite de unsoare: una fără alta nu poate să meargă.
(...)
>

SURSA
Tudor Arghezi, <<Domnule ministru!...>>: Tudor Arhezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 62-64.

Umor: B. FONTENELLE

O doamnă îl întreabă pe Fontenelle*:
- Dv. puteți iubi dezinteresat?
- Dacă e în interesul meu, da.

SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972.

NOTĂ M.T.
* Bernard le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez. (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)

Implicațiile geopolitice ale prezenței sovietice la Dunărea de Jos și pe coasta Mării Negre după 23 august 1944 (COJOC 2007)

Marian Cojoc, Geopolitical implications of the Soviet presence in the low Danube and the Black Sea coast area after 23rd august 1944, „Revista Română de Studii Euroasiatice”, III, 1-2/2007, Ovidius University Press, Constanța, pp. 163-169

A fost o epocă în care cooperarea în bazinul Dunării a fost mereu un deziderat, dar rareori o realitate. Au existat, desigur, momente în care țările riverane au cooperat eficient; interesul, însă, cuvântul-cheie în această zonă, a împiedicat materializarea permanentă a acestei nobile idei, deoarece prea multe interese s-au ciocnit, prea multe tratate au permis interferența Marilor Puteri în regiune.

Unii chiar cred că posibilitatea dezvoltării libere a statelor riverane ar putea chiar evolua din „multiplicitatea și divergența intereselor” (1). Situația, totuși, nu confirmă o astfel de aserțiune. În acest studiu încercăm să evidențiem mărturii documentare în acest sens. În nici un caz această nu se dorește o analiză exhaustivă a problemei de care ne ocupăm.

Contextul istoric pe care l-am ales  pentru a ilustra afirmația de mai sus este unul special. Acesta se referă la evenimentele cruciale care au avut loc cu 50 de ani în urmă în regiune, evenimente care au produs o schimbare în balanța puterii în favoarea forțelor Aliate, în dauna Germaniei naziste și a aliaților săi.

Importanța politică și strategică în contextul celui de Al Doilea Război Mondial,  a verii anului 1944 în particular, a fost demonstrat de consecințele pe termen lung ale loviturii de stat de la 23 august 1944, care, conform unor evaluări, a scurtat războiul cu 200 de zile. Curajoasa acțiune a României a dus la colapsul dominației germane în Balcani și deschiderea unei noi direcții strategice, de nivel continental, pentru Armata Roșie în special, anume în bazinul Dunării.

Carpații românești, împreună cu Dunărea maritimă, reprezintă un obstacol natural formidabil, (...).

1. M. C., Începutul ocupației sovietice în Dobrogea (august - septembrie 1944), „ Anuarul Muzeului Marinei Române”. 1999, tom II, Constanța, 2000.
Idem, Octombrie 1944 în ținutul dintre Dunăre și Mare. Noi documente privind ocupația sovietică, „AMMR”, 2000, tom III/2, Constanța, 2001.
Idem, Alte documente privind ocupația sovietică la malul românesc al Mării Negre din lunile noiembrie și decembrie 1944, „AMMR”, 2000, tom III/2, Constanța, 2001.
Titu Maiorescu, Istoria contemporană a românilor, Bucharest, Socec, 1925, p. 11.

Informarea cetățeanului la biblioteca publică locală („Lectura” 2007)

Corina Apostoleanu (B.J.Constanța), Biblioteca publică și dreptul de informare a cetățenilor, „Lectura”, Biblioteca Județeană Cluj, Cluj-Napoca, s. n., IV/2007, 1-2, p. 5-9.

Dreptul la o corectă informare a cetățeanului, ca atribut fundamental al unei societăți democratice, este asigurat de legislația românească, după cum urmează: Constituția României, art. 31 și nr. Legea nr. 544 din 12 oct. 2001 privind liberul acces la informația de interes public.
Art. 31 din C. R. arată că: „(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. ”
Din L. 544 invocăm următoarele articole:
„Capitolul I, articolul 1
Accesul liber și neîngrădit la orice informație de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relației dintre autoritățile publice, în conformitate cu Constituția României și documentele internaționale ratificate de Parlamentul României.”
„Capitolul II, articolul 2, b)
Prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitatea sau rezultă din activitatea unei autorități sau instituții publice, indiferent de suportul ori forma sau modul de exprimare a informației.”
În articolul 5 din același capitol se arată că autoritățile publice au obligația de a comunica informații despre structura lor organizatorică, datele de contact, programe și strategii proprii și, anual, un buletin informativ care să cuprindă aceste informații.
Numai în acest mod comunitatea locală poate înțelege strategiile de dezvoltare utilizate, se poate ralia acestea sau, dimpotrivă, le poate contesta.
În vederea realizării acestor obiective de diseminare a informațiilor cu caracter public, consiliile locale lucrează în parteneriat cu organizații care au servicii complementare de acest gen. Accesul la informația publică trebuie să fie oferit cu cel mai cost efectiv, într-un mod eficient și efectiv.
Centrele de informare pentru cetățean presupun „cooperarea între administrația locală numită și aleasă, instituții centrale existente la nivel local (direcțiile județene de muncă și ocrotiri sociale sau prefecturile), instituții de cultură, instituții economice, întreprinzători privați, toți actorii vieții economico-sociale și culturale din teritoriul respectiv.”
Dar centrele mai sus menționate se ocupă aproape exclusiv de informația despre activitățile primăriilor, consiliilor locale, consiliilor județene, prefecturilor.
Buletinele de informare pe care le emit anual structurile administrației locale ajung într-o mică măsură la cetățeni. Presa scrisă difuzează o parte din informația necesară comunității.
Toate acestea reprezintă neajunsuri pe care administrația locală nu le poate gestiona întotdeauna corespunzător.
În acest context, biblioteca publică de orice nivel - județean, orășenesc sau comunal - deține toate condițiile de a avea un rol principal în procesul de democratizare a accesului la informație și transparență în aducerea la cunoștință a actelor normative cu caracter local sau regional, rol asumat în mod tradițional exclusiv de media și, mai recent, de Internet.
Difuzarea de informații în mediul rural constituie, în general, o problemă. Bibliotecile comunale se implică în acest proces, având în vedere subordonarea lor la consiliile locale.
În ultimii opt ani, unele din bibliotecile județene românești și-au constituit propriile lor centre de informare comunitară care au în vedere toate aspectele vieții sociale din teritoriu, nu pentru a intra în „concurență” cu canalele de informare a informației mai sus invocate. Bibliotecile au gândit aceste tipuri de noi servicii ca o acțiune de complementaritate benefică pentru comunitate. Fiecare dintre centre a realizat anchete de opinie între utilizatorii, nonutilizatorii și potențialii utilizatori ai bibliotecii publice spre a afla la ce tip de informație sunt sensibili cetățenii din comunitatea locală. În funcție de răspunsuri, au pus accent pe date privind: piața muncii, protecția socială, instituțiile educaționale, reconversia profesională, educația permanentă etc. Un loc din ce în ce mai important are informația privind UE, la standardele Uniunii pentru toate sectoarele de activitate, la condițiile necesare integrării activităților economice românești în aceste standarde, proiecte finanțate de UE, fonduri nerambursabile de dezvoltare.
Centrul de Informare Comunitară (CIC), secție a Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța, a fost deschis publicului  în aprilie 2001 și furnizează suport informațional (colecții de documente, baze de date Internet și consiliere directă telefonică sau prin e-mail) pentru viața de zi cu zi și poate iniția cetățenii în procedurile necesare obținerii celor mai variate servicii. Aceste servicii se pot referi la: drepturile, libertățile și responsabilitățile cetățenești; orientarea și reconversia profesională; ocrotirea sănătății; învățământ de toate gradele; asigurarea asistenței sociale și juridice; plata taxelor și impozitelor; mediul social, economic, politic, cultural local; transportul în comun; petrecerea timpului liber; programe ale UE.
Materialele de prezentare ale CIC au fost aduse la cunoștința tuturor instituțiilor, asociațiilor, autorităților locale cu care B. J. C., prin intermediul acestui nou departament, a încheiat un protocol de colaborare. Biblioteca pune la dispoziția utilizatorilor informațiile primite în mod gratuit. partenerii de protocol ai instituției noastre au posibilitatea de a verifica la CIC modul în care  materialele oferite de ei au fost puse la dispoziția publicului.
Beneficiarii CIC sunt din toate categoriile sociale și toate vârstele.
Piața utilizării de informație nu poate fi cucerită decât pas cu pas.
După cum este cunoscut, funcționează principiul încrederii bazată pe experiența pozitivă a celorlalți. De exemplu, studenții sau absolvenții care s-au adresat CIC pentru regăsirea informației necesare fie în materialele proprii secției ori pe Internet, au recomandat altor colegii aceste servicii.
Desigur, CIC nu oferă rezolvări explicite la problemele curente ale cetățenilor, ci identifică pe cei care pot oferi rezolvări și răspunsuri. Misiunea CIC este aceea de a se constitui ca un serviciu de informare corectă și rapidă asupra tuturor aspectelor vieții sociale, culturale, economice ale județului Constanța. Acuratețea datelor furnizate de CIC este susținută de parteneriatul  direct și onest cu instituțiile, fără canale intermediare.
Înșiși partenerii de protocol ai bibliotecii - instituții, asociații etc - s-au adresat Centrului pentru a se informa și documenta în diferite domenii. Între aceștia s-au numărat: RAJA, Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța, Corpul Gardienilor Publici Constanța, Brigada de Pompieri „Dobrogea”, „Marea Noastră”, Brigada de Jandarmi Constanța etc.
În ultimii ani, o parte din bibliotecile publice au făcut eforturi de a-și circumscrie serviciile condiției de centru al comunității locale spre care structurile infodocumentare din rețeaua publică tind. Astfel, bibliotecile au înființat: centre de informare turistică, servicii pentru minorități etnice, servicii pentru persoane cu dizabilități, servicii pentru persoane nedeplasabile sau vârstnice (comunicarea colecțiilor la domiciliu), servicii pentru suținerea educației permanente, centre de familiarizare cu tehnologiile informației, consiliere pentru carieră, cercuri de lectură, grupuri de scriere creativă. Din păcate, administrația la nivel local înțelege cu greu sau nu înțelege importanța pentru comunitate a extinderii acestor tipuri de servicii, considerându-le „un lux” pentru care nu există fonduri sau le consideră neconcordante cu ceea ce înseamnă biblioteca în accepțiunea tradițională.
Bibliografia locală preia informațiile cu ajutorul cărora se reconstruiește istoria vieții economice, sociale, culturale, spirituale a unei localități, a unei zone geografice. Cunoașterea acesteia înseamnă legătura între trecut, prezent și viitorul comunității locale respective
Serviciile de informare bibliografică locală din bibliotecile publice au posibilitatea de a valorifica întreg potențialul informațional de care dispun prin realizarea de monografii ale localităților sau ale zonelor respective sau prin contribuții la elaborarea de astfel de lucrări de către colective de specialiști. În acest mod, biblioteca păstrează și dezvoltă memoria identității unei localități sau a unei zone geografice.
Rețeaua de complementaritate între informarea bibliografică locală și CIC este benefică atât personalului, cât și utilizatorilor bibliotecii, deoarece există permanent informații care migrează dintr-o zonă în cealaltă.
Toate aceste facilități, acolo unde există, sunt puse în primul rând la dispoziția comunității luată în accepțiunea de populație ce aparține unui teritoriu geografic sau unei (...).

Autorii britanici vorbesc însă și de alte tipuri de comunități în favoarea cărora trebuie să lucreze bibliotecile publice:
*Comunități de atașament - grup de persoane născut în sentimentul apartenenței la aceeași credință religioasă ori politică; 
*Comunități de interes - persoane care împărtășesc aceleași practici sociale și preocupări, rezultat al apartenenței la o categorie socială, vârstă, etnice, sex, stil de viață etc;
*Comunități de acțiune - grupuri autonome ce urmăresc schimbarea unor aspecte particulare de viață socială, publică și economică;
*Comunități de necesitate - persoane care au aceleași necesități sociale, adesea neexprimate, dar care necesită investgație socială pentru a fi descoperite;
*Comunități obiective - persoane care doresc să fie implicate în acțiuni sau dezbateri, dar care nu au necesități sociale sau de informare.
Categoriile definite mai sus nuanțează până la detaliu utilizatorii, non utilizatorii sau potențialii utilizatori ai bibliotecii publice, aducând în sfera de interes a dreptului la informare grupuri despre care structurile infodocumentare nu și-au pus prea multe întrebări până de curând.
În mod tradițional, bibliotecile publice românești s-au preocupat de categorii generale de utilizatori, precum: elevi, studenți, cadre didactice.
Pe măsură ce mediul social a suportat numeroase schimbări, necesitățile de informare, de petrecere a timpului liber, de instruire au cunoscut, la rândul lor, aceleași procese de adaptare continuă. Exemple constituie orientarea spre categorii defavorizate precum șomerii sau persoanele care necesită ajutor social, care își găsesc în bibioteca publică intermedierea spre reconversia profesinală sau centrele de asistență socială.
Literatura de specialitate românească  a asimilat în mică măsură astfel de analize ale tipurilor de utilizare a bibliotecii publice. Cu toate acestea, există în multe biblioteci județene anchete pe grupuri de beneficiari al căror rezultat reflectă mai degrabă situații particulare.
În anii 90, unii autori români propuneau centrelor de informare pentru cetățeni organizate de autoritățile locale ca, în urma identificării și analizei centrelor de informare  ale utilizatorilor din comunitate, să își diversifice resursele inofrmaționale în: „documente, descrieri bibliografice, abstracte, informații culturale, economice să fie prelucrate conform normelor internaționale” (2).
Propunerile autorilor aveau să fie puse în practică, dar în alt context. Bibliotecile publice de nivel județean și, uneori orășenesc, în deplină cunoștință de cauză și datorită funcției lor, dar și a condiției de profesionalism în care aceste operațiuni se puteau realiza, și-au extins atribuțiile de informare și cu aceste noi domenii.

Bibliografie
Alexe Ionel, Serviciile bibliografice și centrele de informare economică. Cercetare sociologică, „Biblioteca”, an 12, nr. 4, 2001, p. 103-104.
Alexe Ionel, Simple suprapuneri la un de activitate a C. I. C., „Biblioteca”, an 14, nr. 10, 2003, p. 306-307
Flonder Ion, Papuc Alexandru, Corbeanu Silvia, Managementul administrației publice locale, Constanța, Gaudeamus, 2003, 2333 p.
Matei Lucia, Managementul dezvoltării locale. Descentralizare, inovație, risc, ed. II, București, Editura Economică, 1997.
Manda Corneliu, Banciu Doina, Manda Cezar, Administrația publică și cetățeanul. Structuri. Autorități. Informație publică, București, Editura Tehnică, 1997.
Sandu Dumitru, Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Iași, Polirom, 2005, 232 p.
Zecheru Vasile, Management în cultură, București, Litera Internațional, 2002, 264 p.

Obsesia națională a aderării la UE (IONESCU 2005)

Victor Ionescu, Obsesia națională, „Balcanii și Europa”, București, martie 2005, p. 11

Intrarea României în Uniunea Europeană a devent nu doar orientarea principală a politicii de pe malurile Dâmboviței, ci un fel de obsesie națională, un sindrom.
Undeva, Jean Francois Revel scria că societățile în faliment cronic, cel care și-au ratat evoluția către democrație și dezvoltare, în loc să caute înăuntrul lor - în incompetență și corupție - cauzele decăderii, obișnuiesc să-și pună pună eșecul pe seama Occidentului.
Cev amai avansată, societatea politică dâmbovițeană a descoperit altă cale: plângerea pe umărul oficialilor Uniunii Europene sau din țările mari ale acesteia. La rându-i, populației României, care și așa este bombardată cu informații dintre cele mai contradictorii despre evoluția noastră către UE, i se arată din când în când câte o nouă speritoare privind șansele integrării. Desigur, presa este purtătoarea cea mai „vehementă” a tuturor veștilor, bune sau rele, a tuturor marotelor și sperietorilor eurointegratoare, consemând și comentând spusele oricărui parlamentar european, fie el și reprezentant al unu grup de 20 de membri care este total nesemnificativ în marea sutelor de europarlamentari.
Ciudat este că nu numai poporul de rând, ci și politicienii au fost infestați de „obsesia națională” - a neintrării la timp în UE.  De aceea, făr a analiza măcar o secundă calitatea și cantitatea unor voci opuse României, ei se lansează rapid în „cruciade” de apărarea drepturilor noastre, uitând că Europa nu vorbe așteaptă, ci fapte. Câtă deosebire între atutidinea din vremea voievozilor  când, deși „panica domnea peste București”, cum scria Bolintineanu, „iar poporul inunda curțile domnești”, deoarece solii Porții veneau să ceară închinarea țării, voievozii erau fermi în apărarea drepturilor poporului și în a afirma unitatea națională, solii de atunci fiind bătuți „cu piroane în cap”.  Spaima mulțimii era firească și tipică. Ea se manifestă și astăzi.
Obsesia națională, necunoscută temerarilor voievozi din evul mediu, acționează în cazul politicienilor români ai începutului de secol XXI cu efectul capei roșii asupra taurului. În mod total nejustificat panica îi face pe aceștia să reacționeze „neeuropean”, uitând că în democrație fiecare are dreptul la opinia sa. „Fiare” în relațiile dintre ei, oamenii politici români devin „pisicuțe blânde” în fața oricărui coleg de la Strasbourg, neglijând să se „școlarizeze” în vederea participării lor directe la Parlamentul European, unde vor învăța că dictonul „homo homini lupus” se aplică în toate cazurile, cu unica excepție a interesului național. Dincolo de grupurile parlamentare opuse ideologic, dincolo de pozițiile diferite față de cutare sau cutare problemă, europarlamentarii demonstrează că singura certitudine cu valoare de permanență este faptul că ei reprezintă o entitate națională în Europa celor 25, pe viitor a celor 27.

„Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu” (POPESCU 2001)

 Florentin Popescu, Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu, „Tomis”, Constanța, 2001

Despre rolul fundamental avut de Nicolae Titulescu (1882-1941) în diplomația și politica externă a României într-o perioadă în care țara s-a aflat la mari răscruci ale istoriei, prinsă în jocul de interese ale marilor puteri, s-a scris relativ mult. S-a scris atât în timpul vieții marelui om de stat, cât și după moartea lui. Și totuși - pentru tinerele generații, mai puțin cunoscătoare ale mersului evenimentelor istorice - s-a făcut puțin.

Viața și opera lui T. sunt, din păcate, insuficient cunoscute în ciuda aparențelor care lasă impresia că s-a cam spus și s-a scris totul, ori poate totul. Momente politice (și în egală măsură biografice) au rămas cvasi-necunoscute, comentate în treacăt ori chiar ignorate de către cei care s-au apropiat până acum de această mare personalitate, cunoscută și apreciată pe toate meridianele lumii. Îndeosebi „secvența” mazilirii lui T. din fruntea Ministerului Afacerilor Străine și moartea acestuia (pusă de către doi medici pe seama unei absconse otrăviri a lui de către adversarii străini ai politicii de pace duse de el) n-au fost elucidate pe deplin, un văl de ceață acoperind - încă! - și azi faptele.

George G. Potra, un mai vechi admirator al lui T. și ambițios și scrupulos cercetător al vieții și operei lui, a tipărit de curând o interesantă carte: Titulescu - Spre Țara Drepților (apărută la Editura Fundației „Universitatea pentru toți” din Slatina, cu ajutorul Inspectoratului pentru Cultură și Culte Olt și cofinanțată de Consiliul Județean Olt prin Muzeul Județean de Istorie și Artă a Fundației căreia îi aparține editura). Volumul (apărut într-un tiraj mic și trecând neobservat) ne-a reținut atenția din mai multe motive, pe care le considerăm suficient de serioase pentru a le face publice.

Pe scurt, motivația lecturii și a semnalării cărții constă în unghiul, cu totul nou, din care autorul valorifică documente inedite (însemnări memorialistice, un jurnal aflat în arhiva Ministerului de Externe ș. a.) titulesciene, legate de momentul 1936, când marele diplomat a fost înlăturat printr-o „mazilire perfidă”, interesele oculte ale marilor puteri europene fiind în contradicție cu politica de pace dusă cu toate puterile și inteligența de T.

Cu multă probitate, meticulos, „gospodărește” am zice, G. P. încearcă (și în cea mai mare parte reușește!) să contureze o „ramă”, un cadru politic internațional în care a avut loc debarcarea lui T., apoi aduce, în tot locul, argumente ale ideilor furnizate de varii surse: presa vremii, declarații ale unor personalități din țară și peste hotare, măturii ale unor oameni care s-au aflat atunci în preajma „personajului” cărții etc. Rezultanta „punerii în pagină” a tuturor acestora nu este un simplu colaj, un mozaic de texte mai mult sau mai puțin revelatoare, ci o carte vie, dinamică, un volum în care pulsează viața, iar în prim planul ei se află un om cu toate meandrele gândirii și trăirilor lui, adesea dramatice.

Învăluită în mister și astăzi, după șase decenii, moartea lui T. (asupra îmbolnăvirii lui pronunțându-se diferit mari medici ai lumii; însuși T. era convins  că a fost otrăvit într-un vagon restaurant, printr-o subtilă administrare a otrăvii într-o peliculă invizibilă așternută pe veselă și pe tacâmuri, astfel încât ea să-l conducă încet și sigur către un sfârșit inevitabil) formează un alt aspect al biografiei marelui om, aspect asupra căruia P. se oprește îndelung, recompunând un „dosar” cu multe necunoscute, dar tocmai de aceea incitant pentru cititor.

Iar dacă autorul cărții nu se poate pronunța categoric în favoarea uneia sau alteia dintre ipotezele privind sfârșitul personajului său, n-o face tocmai pentru că , respectând documentele, nu-și poate permite nici o clipă să divagheze ori să se hazardeze în emiterea unor idei speculative, cu totul în afara realității. De aceea (și nu numai de aceea), volumul se citește cu interes și rămâne de referință pentru viitorii biografi ai acestei personalități de talie universală.

 

„Economia mixtă” (DOGAN & PELASSY 1988)

 Mattei Dogan & Dominique Pelassy, Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate socialistă, trad. N. Lotreanu (1988 franceză), Alternative, București, 232 p.

5 Introducere: A compara pentru a înțelege

Prima parte: Etatizarea societății

11 I. Economii mixte: jumătate capitaliste, jumătate socialiste
12 Dezvoltarea economiei mixte: etape și cauze

Presiunea maselor populare

Interesele organizate
17 Mijloacele intervenției statului

Întreprinderile publice

Sectoare interesate

Autonomia față de stat

Filosofii diferite

Prelevarea publică

Puterea reglementară

Căile cooperării
32 Impactului economiei mixte

O varietate de configurații

Întrebări în toată Europa

42 Note bibliografice

47 II. Statul protector: providența organizată
48 Dezvoltarea statului-providență

Statul-spectator

Statul-tutore

Statul-providență
56 Fizionomie comparată a statului-providență

Servicii sociale și transferuri sociale

Profilul de excepție al Europei occidentale

Între asistență și asigurare: convergență și sincronism

65 Note bibliografice

69 III. Securitatea socială: un colos cu picioare de lut
Ajutorul de șomaj
Factorii de scumpire a medicinei
Povara pensiilor

86 Note bibliografice

89 IV. Procesul statului-providență
Libertatea în pericol
Eficacitatea frântă
O justiție îndoielnică
Spre un recul al statului tentacular

110 Note bibliografice

Partea a doua: Corporatizarea statului

117 V. Articularea intereselor: proliferarea 
118 Proliferarea cerințelor

Cereri de tip nou

124Un peisaj european plin de contraste

Medierea notabililor

Partide și sindicate

Articularea sălbatică

140 Note bibliografice

143 VI: Agregarea intereselor: gâtuirea
Umflarea apelor
Gâtuirea structurilor de agregare 

153 Note bibliografice

155 VII. Gestația compromisului: actori și poziții
155 Pluralitatea actorilor

Electoratul

Grupurile de presiune

Sindicatele

Oamenii politici

Înalții funcționari
168 Poziții privilegiate

Epicentrul puterii

Axa concertării

176 Note bibliografice

179 VIII. Sisteme politice și tipuri de arbitraj 
Patru tipuri de arbitraj
Modelul neo-corporatist la încercare 
Extensia democrației neo-corporatiste?

205 Note bibliografice

209 Concluzii: Mâine ce fel de societate: hiperetatizată sau civilă?
211 Societatea hiperetatizată: statul controlează 75% din PNB
Extrapolarea unei tendințe vechi
Ubicuitatea social-democrației în Europa
Noua clasă mandarinală
Îmbătrânirea populației
218 Societatea civilă: statul administrează 25% din PNB
Capitalizarea pensiilor: socializare fără etatizare
Acționariatul popular ca alternativă la capitalismul de stat
Participarea salariaților la capitalul întreprinderii
Dispariția statului ca proprietar de apartamente
227 Note bibliografice

229 Cuvântul editorului

Interviu cu Teodor Mazilu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

T. M. - (...) Impostura ia forme dintre cele mai subtile și adeseori escrocii își găsesc un ascunziș comod și invulnerabil în idealuri dintre cele mai mărețe. (...) Satira însă niciodată nu a criticat păcatele evidente. Nu există ironie la adresa hoților și asasinilor. Nu trebuie să confundăm misiunea artei cu cea a justiției. Fiecare derbedeu își face un drapel moral cu care vrea să-și apere interes.

- Intoleranța este o formă a iubirii și a încrederii în puterea individului de autodepășire.

- (...) Iubirea este cîteodată o metodă de a străbate mai scurt drumul pînă la interes.

- (...) Cînd scrie o carte scriitorul nu educă numai pe alții, se educă și pe sine.

- De pildă, în romanul Bariera cred că am dezvăluit, creionînd figura unui muncitor revoluționar, farmecul și integritatea idealurilor comuniste.

G. A. - Vorbiți-mi despre rolul pe care îl joacă satira în  socialism.

T. M. - Într-o societate atît de exigentă moral, rolul satirei crește. (...) În socialism desăvîrșirea morală are putere de lege.

- De cîte ori încep să scriu o carte nouă nu am plăcerea mediocră de a descoperi vulnerabilități umane, ci încred. în perfectibilitatea individului.

- Niciodată, nici în  literatură și nici  în viață, n-au găsit înțelegere la mine delatorul și nici cel care poartă o cruce care nu-i aparține. De multe ori suferințele îngrozitoare ale unora nu sînt decît rodul vanității și uneori o prelungire discretă a bunăstării.

- (..) Eu cred că a fi fericit este o obligație a fiecărui individ. (...) De multe ori, nefericirea este o meserie ca oricare alta, o impostură cu avantajele și dezavantajele ei.

-(...) Fericirea se naște dintr-o privire realistă și curată a existenței. (...) Dacă privim cu atenție pe unul din acești nefericiți de meserie, vedem că drama lui e drama frustratului, drama unui lacom care n-a primit de la viață pe măsura poftelor lui pantagruelice. Luciditatea dă spiritului o stare de curățenie și ordine morală, nu inventează probleme, ci le trăiește numai pe cele adevărate.

-(...) Arta are obligația sfîntă de a elibera omul de asemenea prejudecăți, de a distruge intermediarul dintre el și adevăr, de a-l lăsa să fie stăpân pe propria existență, de a-i dovedi că fericirea este posibilă aici, pe Pămînt. Cu atît mai mult arta socialistă.

-(...) Scriitorii mari au reușit această împletire a adevărului psihologic cu judecata istorică. (...) Dacă în noi nu există nimic din visul lui D. Cantemir, nu vom reuși niciodată să-i reînviem imaginea.