Târgu Jiu istoric (M. D. R. T. 2011)

Constantin Brâncuși s-a născut în satul Hobița, în apropiere de Târgu Jiu. Mai multe din cele mai importante lucrăile sale importante, precum Coloana Infinitului și Masa Tăcerii, pot fi văzute într-un parc al orașului.

Târgu Jiu, care se află chiar la sud de Munții Carpați, este construit pe temeliile unui sat dac, înconjurat de păduri sălbatice. Târgu Jiu este situat la intersecția drumurilor dinspre Dunăre, Transilvania și Banat. Armata romană a trecut pe aici în timpul războaielor de cucerire a Daciei. Mai târziu, în timpul Evului Mediu, devine un centru comercial de primă importanță. Orașul și-a luat numele de la râul Jiu care îl străbate între Carpați și Dunăre. Târgu Jiu are un stil arhitectonic românesc cu influențe orientale, franceze și germane.

Constantin Brâncuși a fost unul din cei mai importanți sculptori ai secolului XX. Lucrările sale au modernizat expresia plastică a sculpturii și sunt expuse în muzee din toată lumea. Brâncuși a proiectat și realizat un ansamblu monumental în aer liber în centrul Târgu Jiului în 1938.
Trei sculpturi monumentale - Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinitului - pe Calea Eroilor, o alee de mai mult de un kilometru. Masa Tăcerii simbolizează întrunirea viitorilor eroi înaintea bătăliei și cele 12 scaune din jurul său sunt în formă de clepsidră. Poarta Sărutului impresionează până la transpunerea într-o altă viață, dar sculptura este, de asemenea, simbolul căsătoriei. Cea mai importantă piesă a ansamblului este Coloana Infinitului, cu o înălțime de aproape 30 de metri, care este un omagiu adus românilor care au murit luptând în Primul Război Mondial și este o reprezentare stâlpilor funerari întâlniți în sudul României. Ansamblul monumental de pe Calea Eroilor din Târgu Jiu a fost inclus în Patrimoniul European în 2003.


Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, p. 31 (Târgu Jiu - The City of Brâncuși).

Râul săgeții lui Buddha (KIPLING 1900-1)

<
(...) Ascultă la adevărul pe care ți-l voi spune acuma. Când Mîntuitorul* nostru ajunse la vîrsta cerută și se gîndi să-și ia tovarășă de viață, oamenii din curtea tatălui său spuneau că e prea șubred pentru a se însura. Tu știi asta?
Custodele** dete din cap, în timp ce se gîndea ce îi va spune străinul.
- Atunci l-au supus pe el întreitei încercări care se făcea cu toți cei care veneau la curte. Iar cînd i-au dat arcul în mînă, l-a frînt în două și Domnul a cerut atunci să-i dea un arc pe care nu l-a putut încă nimeni întinde. De asta știi?
- E scris în cărți***, și am citit.
- Cînd a întins arcul, săgeata trecut dincolo de toate semnele dinainte puse, pînă s-a pierdut din vedere. Tîrziu, cînd săgeata a căzut, pe locul unde atins pămîntul a izbucnit un izvor, care în cîteva clipe s-a îngroșat și s-a făcut rîu, și rîului acestuia i s-a dat darul, din bunăvoința Domnului și a vredniciei Lui înainte de a se mîntui, că tot cel ce va intra într-însul și se va spăla, spălat va fi de toate spurcăciunea și de tot păcatul.
- Așa scrie în cărți, aprobă custodele.
Lama**** respiră din adînc.
- Izvor de înțelepciune, unde este rîul acesta? Unde este locul unde a căzut săgeata?
- Dragul meu frate, asta eu nu am de unde să știu, răspunse custodele.
- Fără îndoială că nu știi, dacă nu vrei să știi sau te faci că ai uitat... tocmai acest lucru pe care nu vrei să mi-l spui. Eu cred că tu trebuie să știi! Ascultă, eu sînt om bătrîn. Te întreb, bătîndu-mi fruntea în țărîna pe care o calcă picioarele tale, izvor al înțelepciunii: știm că El a întins arcul; știm că a plecat săgeata și a căzut; știm că a țîșnit izvorul. Unde este deci rîul? Visurile mele mi-au spus să mă duc să-l caut. De aceea am venit. Sînt aici, Unde este rîul pe care îl caut?
- Îți închipui că dacă aș ști unde este, nu ți-aș spune fără nici o sfială?
- Intrînd în apa rîului acesta, te poți izbăvi de Roata Lucrurilor trecătoare*****, continuă lama, fără să țină seama de vorbele custodelui. Rîul săgeții. (...)
- Eu sînt legat, răspunse custodele. Dar tu unde ai de gînd să te duci?
- Deocamdată unde m-aș putea duce decît la Kashi****** (Benares)? Acolo va trebui să găsesc într-un templu un slujitor al dreptei credințe*******. Fără îndoială că și el caută drumul în taină, și s-ar putea să aflu ceva de la el. Poate că va vrea să plece împreună cu mine la Buddh Gaya********. Pe urmă vom apuca spre miazănoapte și spre apus, ca să ajung la Kapilavastu*********, unde voi începe cercetările pentru ca să găsesc rîul. Sau mai bine, voi cerceta toate locurile pe unde voi trece, căci nimeni nu cunoaște unde a căzut săgeata.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim**********, trad. Jul. Giurgea, vol. I, Casa de editură și presă ”Viața Românească”, București, 1990, pp. 16-18.

NOTE M. T.
* Buddha (563 î. H. - 483 î. H.) = La 30 de ani,  prințul Siddhartha Gautama  și-a abandonat familia și titlul și a început o viață de ascet pentru a atinge iluminarea. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/11/14/cum-a-murit-buddha/)
** Lahore = Custodele muzeului britanic din Lahore, oraș important al coloniei britanice India, azi al doilea oraș al Pakistanului, la granița cu India.
*** Operele savanților europeni care studiaseră religia budistă și care se aflau în biblioteca muzeului.
**** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama.

Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
***** Roata Lucrurilor trecătoare / Roata dharmei / Roata vieții = http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2016/budismul-pe-roti/
****** Kashi / Benares / Varanasi = Oraș din nordul Indiei, situat pe malul fluviului sfânt Gange. Unul din cele șapte orașe sacre ale religiei hinduse și ulterior important pentru dezvoltarea religiei budiste. (http://varanasi.nic.in/default.htm)
******* Dreapta credință era considerată de călugărul tibetan forma originală a budismului, respectiv cea indiană, pelerinul deplângând diversele reforme de-a lungul secolelor din restul Extremului Orient. 
******** Buddh Gaya / Bodh Gaya = Localitate din statul federal indian Bihar. Aici, în templul Mahabodi/Mahabodhil (sanscrită: maha=mare; bodhi=luminarea), fostul prinț  Gautama (583 î. H. - 483 î. H.) a atins iluminarea și a inițiat religia budistă. (http://www.buddhanet.net/bodh_gaya/menu.htm)
********* Kapilavastu = Localitate în sudul Nepalului, la granița cu India. Reședința prințului Gautama până la vârsta de 29 de ani, când și-a început viața religioasă. (https://ebooks.adelaide.edu.au/f/fa-hien/f15l/chapter22.html)
********** Descriere editura All (http://www.all.ro/colectia_strada-fictiunii-clasic/kim.html)

Modul de viață al țăranului francez la începutul secolului XIX (BALZAC 1832-1833)

<
(...) De aceea, le-am făgăduit că că-l voi lăsa pe cretin  în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu s e apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rîu și să se statornicească  în tîrg, în case noi,  pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie. Vai, domnule, mi-au trebuit șase luni ca să înfrîng îndărătniciile pe care le-a întîmpinat realizarea acestei învoieli, atît de avantajoase totuși pentru locuitorii satului. Este de neînțeles cît de mult își iubesc oamenii de la țară dărăpănăturile. Oricît de insalubru i-ar fi bordeiul, săteanul ține la el mai mult decît un bancher la palatul său. De ce? Nu știu. Poate că sentimentele sînt cu atît mai puternice cu cît sînt mai rare. Poate că omul care trăiește prea puțin prin gândire trăiește prin mult prin lucruri, pe care cu atît mai mult le iubește cu cît e mai sărac. Poate că țăranul e ca prizonierul... nu-și irosește puterile sufletului, ci și le concentrează  asupra unui singur gînd, ajungînd astfel la o mare energie a sentimentului. Iertați aceste  observații ale unui om care numai rareori își rostește gîndul. De alminteri, să nu credeți, domnule, că mi-am pierdut vreodată vremea cu idei găunoase. La noi se cere numai spirit practic și acțiune. Vai, cu cît bieții oameni gîndesc mai puțin, cu atît mai anevoie  este să-i ajuți să înțeleagă adevăratele lor interese. Iată de ce m-am resemnat cu toate mărunțișurile acestei inițiative. oamenii îmi spuneau, cu toții, același lucuru,  unul dintre acele lucruri de bun-simț și la care nu se putea răspunde nimic: „Vai, domnule, dar casele dumneavoastră încă nu s-au construit!” - „Atunci, le răspundeam, făgăduiți-mi că vă veți muta în ele cînd vor fi gata.” Din fericire, domnule, am hotărît cu toții că tîrgul nostru este proprietar al muntelui la poalele căruia se află satul, acum risipit. Prețul pădurilor de pe înălțimi ne-a fost de ajuns pentru a achita costul pămînturilor și caselor făgăduite, care s-au construit. După ce prima familie de îndărătnici s-a mutat în locuință nouă, celelalt au urmat-o neîntîrziat. Această schimbare  a adus oamenilor o bunăstare  prea evidentă ca să nu fie prețuită de cei care țineau în modul cel mai superstițios la satul lor fără soare - aș zice fără suflet.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 33-34.

Cretinism, religie și superstiție în Franța secolului XIX (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
După ce studie cu atenție această fizionomie care, cu toate analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri omenești, trăda o existență secretă în dezacord cu aparenta sa vulgaritate, Genestas împărtăși atenția pe care medicul o acorda bolnavului, - și la vederea acestui bolnav, gîndurile sale se îndreptară în cu totul altă direcție.
În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în viața sa ostaș, bătrînul cavalerist tresări de o uimire amestecată cu oroare zărind o față omenească pe care niciodată vreun gînd n-o luminsase, o față vînătă pe care suferința se întipărise, naivă și tăcută, ca pe chipul unui copil care încă n-a deprins vorbirea și care nu mai poate să plîngă; cu un cuvînt, fața animalică a unui bătrîn cretin care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a speciei umane pe care comandantul de escadron  încă n-o văzuse. Văzîndu-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă adîncă și rotundă - văzînd doi ochi ca de pește fiert, creștetul acoperit cu păr scurt, sfrijit și nehrănit, fața abătută și lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simțit, ca Genestas, un sentiment involuntar de dezgust pentru o făptură care nu avea nici grația unui animal, nici darurile unui om, care niciodată nu avusese judecată, nici instinct, și care niciodată nu auzise, nici nu vorbise un limbaj oarecare? Văzînd această ființă ajunsă la capătul unui drum care nu se putea numi viață, ar fi fot destul de greu să regreți; (...)
- N-avem  ce face, va muri, adăugă Benassis, care rămăsese în picoare, lîngă pat.
Bătrîna, cu mîinile în șold, se uita, cu lacrimi în ochi, la muribund. Genestas sta tăcut, neputîndu-și da seama de ce moartea unei ființe atît de neinteresante îl impresiona atît de mult. Din instinct, împărtășea mila fără margini pe care aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde le-a aruncat natura. Acest sentiment - care,la familiile cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-și are oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creștine, caritatea, și în credința cea mai ferm ferm folositoare ordinii sociale, ideea unei răsplăți viitoare, singura care ne ajută să îndurăm durerile? Speranța în fericirea viitoare dă imbold părinților acestor sărmane ființe și celor din jurul lor să acorde fără preget o grijă maternă și o neîncetată și sublimă ocrotire unor creaturi fără simțire, care mai întîi nu înțeleg dragostea și care apoi o uită. Admirabilă religie! - ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă nefericire. Acolo unde se află cretini, populația crede că prezența unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. Credința asta face plăcută o viață care, în mijlocul orașelor, ar fi osîndită la asprimile unei false filantropii și la disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a rîului Isere, unde sînt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se bucură cel puțin de libertatea și de respectul la care nefericirea are dreptul.
(...) Medicul și ostașul se priviră în tăcere și se traseră deoparte ca să facă loc mulțimii care îngenunchese în bordei și pe afară. În timpul mîngîietoarei slujbe a morților, oficiată pentru o ființă care nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creștină își lua rămas-bun, fețele cele necioplite erau, cele mai multe, sincer înduioșate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpași de razele soarelui și înnegriți de truda în aer liber. Sentimentul acela de înrudire involuntară era cît se poate de simplu. Nu exista om în tot satul care să nu-l fi plîns pe acel nefericit, care să nu-și fi împărțit cu el dumicatul de pîine; nu aflase el oare un părinte în fiecare copil, o mamă pînă și în cea mai veselă fetiță?
(...)
- Domnule, cînd m-am stabilit aici, am găsit în aceste părți ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul întorcîndu-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea acestui cătun - așezat într-o vale ferită de vînturi, pe malul unui pîrîu a cărui apă provine  din zăpada topită, lipsit de binefacerea soarelui care nu încălzește decît piscurile munților - înlesnește răspîndirea acestei boli cumplite. Legile nu permit împerecherile între acești nenorociți care, în locurile astea, sînt ocrotiți de o superstiție de a cărei influență nu aveam habar și pe care la început am condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Așadar, cretinismul s-ar fi răpîndit de aici pînă în vale. Mi se părea că aș aduce un mare serviciu regiunii încercînd a opri această contagiune fizică și intelectuală. (...) Mai întîi am cerut postul de primar al cantonului și l-am obținut; apoi, după ce am obținut și aprobarea verbală a prefectului, am transportat într-p noapte, pe cheltuiala mea, cîteva dintre aceste nefeircite ființe înspre Aiguebelle, în Savoia, unde se mai aflau mulți cretini și unde, după cîte auzisem, erau bine tratați. De îndată ce s-a auzit de acest act caritabil, am devenit odios întregii populații. Preotul m-a afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o de a lămuri capetele cele mai luminate din tîrg asupra importanței îndepărtării cretinilor, cu toate consultațiile gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. M-am înfățișat episcopului din Grenoble și i-am cerut să-l mute din tîrg pe  Sfinția-sa a fost atît de bun  încît mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini binefacerile mele  - și am avut fericirea a întîlni un om în adevăr divin. Mi-am continuat acțiunea. După ce am lămurit oamenii, am deportat, într-o noapte, alți șase cretini. La această nouă încercare, mi-au luat apărarea cîțiva dintre cei pe care îi îndatorasem  precum și membrii consiliului comunal, niște avari pe care îi convinsesem arătîndu-le cît este de costisitoare întreținrea acestor sărmane ființe și cît de mult ar cîștiga tîrgul - care este lipsit de proprietăți - dacă ar  lua în stăpînire pămîntul, pe care aceștia îl posedau fără tilu. Cei bogați mi s- au alăturat; dar sărăcimea, bătrînele, copii și cîțiva încăpățînați mi-au rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o pînă la căpăt. Cretinul pe care l-ați văzut adineauri, pe care nu-l putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua zi singurul din tagma lui în satul în care mai locuiau încă vreo cîteva familii, ai căror membri, deși aproape imbecili, nu sufereau totuși de cretinism. Vrînd să-mi desăvîrșesc lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civil (1), la locuința cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenția mea s-a aflat de cum am ieșit din casă, prietenii cretinului mi-au luat-o înainte încît am aflat, în fața bordeiului său, o adunătură de femei, de copii, de bătrîni, care, cu toții, mi-au urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoțită de o grindină de pietre.
În zarva aceea - în care era cît pe ce să cad victimă adevăratei beții care cuprinsese mulțimea exaltată de strigătele și de agitația sentimentelor exprimate în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieși din bordei, scoase un sunet înăbușit și apăru ca o căpetenie supremă a celor fanatici. Cînd se arătă, strigătele încetară. Mi-a dat în gînd să le propun o învoială și, profitînd de liniștea care se făcuse, le-am explicat ce doresc. Eram sigur că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi țină partea, date find împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu totul pasiv; oamenii, superstițioși, vor veghea ca mare strășnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încît mi se părea cu neputință să mă ating de el. De aceea, le-am făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său,  cu condiția ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rău și  să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt,  al cărui preț comuna avea să mi-l restituie.

(1) Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 28-33.

Sat al indienilor sioux din Vestul sălbatic al SUA la începutul secolului XIX (COOPER 1827)

(...) La marginea a ceea ce am putea numi un platou, se ridicau vreo sută de colibe ale indienilor sioux*, veșnic rătăcitori. Aceste șubrede adăposturi erau așezate fără nici un fel de noimă. Se părea că locul fusese ales numai fiindcă se afla  în apropierea unei ape. dar nici de faptul acesta nu se ținuse seama întotdeauna. Căci, în timp ce majoritatea colibelor se înălțau chiar la marginea câmpiei, unde terenul atingea înălțimea cea mai mare, celelalte erau așezate mult mai departe de apă, potrivit fanteziei celor care le stăpîneau. Tabăra n-avea nici pe departe înfățișarea unei așezări de războinici, iar poziția în care se afla nu însemna nici cea mai slabă chezășie împotriva unui atac dat prin surprindere. Era deschisă din toate părțile, așa că se putea intra în ea din toate direcțiile, ca în orice altă regiune a preriei; în privința asta nu exista decît o singură excepție, rîul. Pe scurt, așezarea indienilor sioux arăta ca și cum aceștia ar fi zăbovit mult mai mult decît au avînt de gînd la început, iar în momentul acela se vedea cît se poate de limpede că se pregătesc s-o părăsească în mare grabă.
Așa arăta vremelnica tabără a tribului sioux, care se îndeletnicise cîtva timp cu vînătoarea pe întinderile de pămînt ce despărțeau locuințele stabile ale tribului de cele ale războinicilor din tribul pawnee**. Adăposturile erau alcătuite din niște corturi din piele, înalte și de formă conică, și din alte cîteva construcții mult mai simple și mai primitive. Scutul, tolba, lancea și arcul stăpînului stăteau agățate de un par în fața ușii colibei sau deschizăturii fiecărui cort. Iar obiectele casnice ale nevestei sau ale celor două sau trei neveste (după faima, mai mică sau mai mare, a războinicului) erau aruncate care încotro, de jur împrejurul locuinței. Cînd și cînd se putea vedea și figura rotundă și pașnică a cîte unui prunc ce clipea alene; era înfășurat în niște scutece de scoarță de copac și suspendat, cu ajutorul unei curele din piele de căprioară, de același par din fața colibei sau a cortului. Copii ceva mai mari se jucau de-a valma, îngrămădindu-se unii peste alții; băiețașii, chiar cînd erau foarte mici, se deosebeau de fetițe prin purtarea lor trufașă și aerul lor de stăpîn, purtarea ce avea să însemne și mai tîrziu granița dintre cele două sexe. Băieții mai răsăriți erau pe cîmpie, încercînd să călărească sălbaticii cai ai părinților, iar uneori se zărea chiar și cîte o fetișcană, care își părăsise îndatoririle pentru a admira îndrăzneala băieților.
Așa arăta zi de zi o tabără de felul acesta, pe deplin încredințată că nu  o amenință nici o primejdie. (...)


SURSA
Fenimore Cooper, Preria***, trad. C. Tănăsescu, vol. II, ed. Minerva / seria Bilioteca pentru toți nr. 838, București, 1975, p. 116-117.

NOTE M.T.
*Sioux = Neam amerindian format din șapte comunități care erau așezate în Câmpiile Nord ale SUA. Au devenit cunoscuți sub acest nume de europeni din secolul XVII. În secolul XIX s-au confruntat cu armata SUA sub comanda celebrilor șefi Sitting Bull și Crazy Horse. În secolul XX, Holywoodul i-a făcut cunoscuți în toată lumea. (http://plainshumanities.unl.edu/encyclopedia/doc/egp.na.107)** Pawnee = Trib amerindian situat la începutul secolului XVIII în actualul stat federal nordic Nebraska și actual în statul federal central Oklahoma. (http://www.pawneenation.org/page/home/pawnee-history)*** Prerie = Asociație vegetală formată din ierburi, caracteristică pentru unele regiuni ale Americii de Nord; regiune de stepă care cuprinde o asemenea vegetație. – Din fr. prairie. Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/prerie)

 Cum arată un oraș cu o vechime de peste 3.000 de ani
Adevărul 21 octombrie 2013

Cum arată un oraş cu o vechime de peste 3.000 de ani

Citeste mai mult: adev.ro/mv00ar

Umor

La un ospăț, filosoful Xantos, stăpânul fabulistului Esop (620 î.H. - 560 î. H.), amețit de băutură, puse rămășag cu un discipol, pe casa și pământul ce poseda, că va bea marea. Când aburii vinului se risipiră, își dădu seama că va rămâne sărac și se va face de râs. Disperat, îl imploră pe Esop să-l ajute. Acesta îl învăță ce să facă.
A doua zi, toată populația insulei Samos se afla la malul mării în așteptarea lui Xantos. Acesta a venit liniștit și se adresă mulțimii:
- Cetățeni, am pus rămășag că voi bea marea, dar nu și apa râurilor ce se varsă în ea. Dacă discipolul meu va opri sau va schimba cursul apelor curgătoare ce se varsă în mare, atunci și eu voi îndeplini ceea ce m-am lăudat că o să fac.
Și mulțimea care venise să-l batjocorească, îl aclamă și-l duse acasă în triumf.

SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, „Rebus”, București, martie 2013

Bursa literară a scriitorului F. Șlapac în Scoția („TOMIS”)

 ***, Viața filialei, „Tomis”, Constanța, 199?

În cadrul unei burse câștigate în Scoția, scriitorul Florin Șlapac a avut ocazia să lucreze timp de o lună la romanul pe care îl are în pregătire, într-un cadru inedit: un castel din secolul XVI așezat în mijlocul unei păduri seculare, pe malul râului Esk. Împreună cu el s-au mai aflat câțiva scriitori din America și Europa de Vest. Florin Șlapac a fost invitat să participe la întâlniri cu scriitori scoțieni, să viziteze redacțiile unor edituri și reviste literare cu sediul în Edinburgh și Londra.

„Călătorie în China” (MILESCU 1926)

Spătarul Nicolai Milescu, Călătorie în China (1675-1677), trad. și pref. E. C. Grigoraș, Casa Școalelor, București, 1926, 234 p.

3 Em. C. Grigoraș, Prefață

13 Harta

15 Dela Tobolsk la Frontiera Chinei

48 Dela Frontiera Chinei la Râul Naun

106 De la Râul Naun la Peking

136 Șederea la Peking

231 Întoarcerea