Reședințele de țară ale unor vechi familii nobiliare englezești în epoca interbelică (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
Condaford era un loc perfect pentru momentele de după sau de dinainte de criză, dar pentru izbucniri sau pentru acțiuni vitale era mult prea liniștit. În raport cu celelalte reședințe de țară, era într-adevăr demodat, și locuit de unica familie care se afla în district de mai bine de trei sau patru generații. Condaford Grange era aproape o instituție. Oamenii vorbeau despre ”Condaford Grannge” și despre ”Cherrellii de la Condaford” ca despre niște curiozități. Activitățile specifice week-end-ului și, în general, existența de plăceri, caracteristică ”marilor reședințe” le erau străine celor de la Condaford. Numeroasele familii din reședințele mai mici din jur transformaseră viața la țară într-un soi de cult, organizînd partide de tenis și de bridge, distracții campestre și vizite reciproce; ici, colo cîte o participare, ca suporteri, la jocurile de golf din vecinătate, o întrunire, puțină vînătoare și așa mai departe. Dar familia Cherrell, deși cu rădăcini mult mai adînci, se făcea mai puțin văzută decît ceilalți. Dacă ar fi pierit, li s-ar fi simțit în chip ciudat lipsa, dar, cu excepția sătenilor, nimeni nu-i conisdera reali.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 248-249.

NOTA M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Propagandă electorală la sat în Anglia anului 1931 (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
Obiceiul cunoscut sub numele de propagandă electorală, mai ciudat în realitate decît sună propriu-i nume, era în toi în împrejurimile Condafordului. Fiecare sătean fuse invitat să-și dea seama cît ar fi de potrivit să voteze cu Dornford, și cît de la fel de potrivit ar fi să voteze cu Stringer. Fuseseră îndemnați, mod public și zgomotos, de doamne coborîte din mașini, ba chiar de voci țîșnite din megafoane în intimitatea caselor lor. Prin ziare și manifeste fuseseră îmboldiți să înțeleagă că numai ei, sătenii, pot salva țara. Li se ceru să voteze devreme, numai să voteze des nu li se ceru. în centrul atenției lor se ivise o uluitoare dilemă: anume, ori cu cine ar vota, tot ei ar salva patria. Fuseseră sfătuiți de oameni care păreau să cunoască orice, în afară de felul cum ar putea fi salvată patria. Nici candidații, nici doamnele din alaiul lor, nici misterioasele voci fără trup, nici fițuicile nu făcuseră cea mai mică încercare de a le lămuri acest mister. Era mai bine așa pentru că, în primul rînd, nimeni nu avea habar. Și, în al doilea rînd, de ce să intri în amănunte particulare, cînd te poți sluji de generalități? De ce să atragi atenția asupra faptului că generalul e alcătuit din amănunte particulare, sau asupra certitudinii politice că promisiunea nu devine niciodată fapt concret? Mai bine, infinit mai bine, să faci afirmații vagi și vaste, să-i insulți pe adversari și să-i numești pe alegători cei mai teferi la minte și cei mai încredere oameni din lume.
Dinny nu făcea propagandă electorală. Zicea că nu se pricepe, și poate că în sinea ei era conștientă de caracteristicile datinii. Clare, chiar dacă observa ironia acestei trebi, avea grijă să se abțină. O ajuta mult felul în care fiecare privea lucrurile. Oamenii fuseseră dintotdeauna supuși propagandei electorale, și așa vor mai fi. Nu însemna decît un diverstiment inofensiv pentru urechile lor, ceva ca bîzîitul muștelor care nu înțeapă. Cît despre voturi, și le vor da ei din cu totul alte rațiuni, pentru că și părinții lor votaseră înainte cu unul sau cu altul, sau pentru ceva legat de îndeletnicirile lor, de proprietarii pămînturilor, de biserica lor, de sindicatele lor, pentru că doreau o schimbare, deși nu se așteptau la mare lucru; și nu puțini aveau să voteze din rutină.
Clare, temîndu-se de întrebări, turuia cît mai puțin posibil și începea să discute cu oamenii despre copii și despre sănătate. În general, termina prin a întreba la ce oră le-ar conveni să fie transportați la vot. Notîndu-și ora în carnet, pleca fără prea mari realizări. Fiind o Charwell, adică ”cineva din partea locului”, era luată de bună,și cu toate că nu toți o cunoșteau personal, cum era cazul lui Dinny, pentru ei făcea parte dintr-o instituție. Condaford ar fi fost de neconceput fără familia Charwell.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed.Miron, 1992, pp. 120-121.

NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Modul de viață al țăranului francez la începutul secolului XIX (BALZAC 1832-1833)

<
(...) De aceea, le-am făgăduit că că-l voi lăsa pe cretin  în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu s e apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rîu și să se statornicească  în tîrg, în case noi,  pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie. Vai, domnule, mi-au trebuit șase luni ca să înfrîng îndărătniciile pe care le-a întîmpinat realizarea acestei învoieli, atît de avantajoase totuși pentru locuitorii satului. Este de neînțeles cît de mult își iubesc oamenii de la țară dărăpănăturile. Oricît de insalubru i-ar fi bordeiul, săteanul ține la el mai mult decît un bancher la palatul său. De ce? Nu știu. Poate că sentimentele sînt cu atît mai puternice cu cît sînt mai rare. Poate că omul care trăiește prea puțin prin gândire trăiește prin mult prin lucruri, pe care cu atît mai mult le iubește cu cît e mai sărac. Poate că țăranul e ca prizonierul... nu-și irosește puterile sufletului, ci și le concentrează  asupra unui singur gînd, ajungînd astfel la o mare energie a sentimentului. Iertați aceste  observații ale unui om care numai rareori își rostește gîndul. De alminteri, să nu credeți, domnule, că mi-am pierdut vreodată vremea cu idei găunoase. La noi se cere numai spirit practic și acțiune. Vai, cu cît bieții oameni gîndesc mai puțin, cu atît mai anevoie  este să-i ajuți să înțeleagă adevăratele lor interese. Iată de ce m-am resemnat cu toate mărunțișurile acestei inițiative. oamenii îmi spuneau, cu toții, același lucuru,  unul dintre acele lucruri de bun-simț și la care nu se putea răspunde nimic: „Vai, domnule, dar casele dumneavoastră încă nu s-au construit!” - „Atunci, le răspundeam, făgăduiți-mi că vă veți muta în ele cînd vor fi gata.” Din fericire, domnule, am hotărît cu toții că tîrgul nostru este proprietar al muntelui la poalele căruia se află satul, acum risipit. Prețul pădurilor de pe înălțimi ne-a fost de ajuns pentru a achita costul pămînturilor și caselor făgăduite, care s-au construit. După ce prima familie de îndărătnici s-a mutat în locuință nouă, celelalt au urmat-o neîntîrziat. Această schimbare  a adus oamenilor o bunăstare  prea evidentă ca să nu fie prețuită de cei care țineau în modul cel mai superstițios la satul lor fără soare - aș zice fără suflet.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 33-34.

Un ulcior antic a fost descoperit de un sătean care îşi ara pământul lângă ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa

Adevărul 15 martie 2014