Țara Oltului istorică (A. J. T. SIBIU 2007)

<
Denumită și Țara Făgărașului, zona se întinde de la sud-est de orașul Sibiu, de-a lungul cursului mijlociu al râului Olt, în județele Sibiu și Brașov. Regiunea este străjuită la sud de culmile Munților Făgărașului și se deschide la nord spre lunca Oltului, dincolo de care se zăresc colinele din Podișul Hârtibaciului. Partea aflată în județul Sibiu cuprinde orașul Avrig și localitățile Racovița, Cârța, Cârțișoara, Porumbacu de Jos, Arpașu de Jos.
Accesul se face din Sibiu pe E68 în direcția Făgăraș - Brașov trecând peste dealurile de la Hula Bradului și ajungând apoi în Avrig. Aici turistul poate vizita Palatul de Vară Bruckenthal*, un splendid edificiu baroc din secolul XVIII, cu trei corpuri așezate în formă de U. Corpurile laterale au doar parter, în vreme ce corpul central cu parter, etaj și mansardă are un aspect impunător. Grădina cu terase, fântâni și o oranjerie a fost amenajată după modelul baroc** al celei de la Schonbrunn***. Tot în Avrig se poate vizita și biserica ortodoxă din sec. XVIII, în cimitirul căreia se află mormântul cărturarului Gheorghe Lazăr****.
În apropiere de Porumbacu de Jos, la Sărata, se poate vizita biserica ortodoxă Nașterea Domnului din 1804, pictată de frații Grecu, ca și biserica Adormirea Maicii Domnului din Arpașu de Jos, ridicată în 1791. În stânga de pe E68, la Cârța, se află ruina abației cisterciene***** datând din 1202, un monument al goticului timpuriu******, în al cărui cor cu absidă funcționează o biserică evanghelică******. La Cârțișoara turistul poate vizita Muzeul Badea Cârțan, care adăpostește, într-o casă specifică zonei, o colecție de icoane pe sticlă, mobilier pictat și piese de port popular. Muzeul poartă numele unui țăran (Gheorghe Cârțan, 1849 - 1911) care a participat la lupta de emancipare politică a românilor din Transilvania, distribuind în case cărți aduse din România și care a mers pe jos până la Roma pentru a vedea Columna lui Traian, mărturie a originii latine a românilor.
>

Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 32.

Note M. T.
* Reședința de vară a fost construită în 1756 de gucernatorul austriac al Principatului Transilvaniei, Samuel von Bruckenthal. (www.palatulbruckenthalavrig.ro/resedinta-de-vara)
** baroc = Stil artistic apărut în secolul XVI în Italia sub influența Bisericii Catolice și răspândit în Europa în secolul XVII. (www.spațiulconstruit.ro)
*** Reședința dinastiei imperiale Habsburg din Viena a fost construită în 1642 și renovată în 1696 și 1743. Cu cele 1441 de camere, palatul e inclus pe lista UNESCO a Patrimoniului Mondial. (www.wien.info/ro)
**** Gheorghe Lazăr (1779 Avrig/Marele Principat al Transilvaniei - 1823 Avrig/Marele Principat al Transilvaniei) = Pedagog, teolog și inginer. Întemeietorul învățământului în limba română în Țara Românească în 1818. (https://gheorghe.manolea.ro - 5'iunie 2013)
***** Ordin călugăresc catolic întemeiat în 1098 în localitatea franceză Cîteaux, al cărei nume latin era Cistericum. (https://povestisasesti.com - 12 august 2014)
****** gotic = Stil arhitectonic european derivat în secolul al XII lea din stilul romanic și caracterizat prin arcul frânt în construcția catedralelor. (www.ziarulevenimentul.ro - 6 iulie 2016)
****** Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (C. A.) a apărut în comunitatea sașilor în anii 1542-1550, ca urmare a propăvăduirii Reformei Luterane de către brașoveanul Johannes Honterus. (www.evang.ro - Scurt istoric)

 Elisabeth Bouleanu, Dubiosul mormânt al lui Mihai Viteazul fabricat în Teleorman. Cum au ajuns sute de oameni să meargă deja în pelerinaj, Adevărul, 17 august 2017

Un ulcior antic a fost descoperit de un sătean care îşi ara pământul lângă ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa

Adevărul 15 martie 2014

Acte de vandalism la mormintele militarilor romani in Chisinau: "Suntem indignati"

PROTV 29 octombrie 2013

Cernavodă, oraş turistic? Cu ce vrea Primăria să atragă turiştii

Cuget Liber 4 iunie 2013

FOTO Arheologii au găsit 35 de camere mortuare în Sudan, unde era localizat Regatul Kush în vremea Egiptului Antic

Adevărul 8 februarie 2013

A fost descoperită identitatea sculptorului care a realizat ”Gioconda Egiptului antic”
Gândul 26 ianuarie 2013

Secretul păstrat timp de 1.300 de ani. Ce au ascuns mayașii în podeaua unui palat din Mexic

ȘTIRILE PROTV, București, 31 iulie 2012

EXPOZIȚIA FOTOGRAFICĂ ”EROUL NECUNOSCUT” A MUZEULUI MILITAR NAȚIONAL LA FILIALA CONSTANȚA 05072012

Mormântul Ostașului Necunoscut - www.once.ro

Un mormânt vechi de 1.000 de ani ce ascunde secretele unei civilizații. Ce ipoteze au specialiștii

ȘTIRILE PROTV, București, 8 iunie 2012

Procurorul comunist D. Popovici din Constanța (RUSU 1998)

 Titus Rusu, I se spunea Mitică, „Tomis”, Constanța, august 1998, p. 14

Dumitru Popovici a fost procurorul șef al Procuraturii Regionale Constanța între 1952-1962.

Nu-l înțelegeam pe Popovici. Inteligent și cult, depășind intelectual majoritatea juriștilor constănțeni, devenise un instrument docil al regimului totalitar. 

Popovici era crud în relațiile cu subalternii. La ședințele care se țineau frecvent, se manifesta sadic. Veșnic nemulțumit, inspira teamă. Era temut și în afara instituției. Unde apărea, împrăștia spaimă. Se spune că răutatea se datorează unei boli care nu iartă. Avea TBC osos la piciorul stâng, pe care îl târa ușor. Era conștient că boala de care suferea era incurabilă. De aceea, îi ziceam Richard, inspira de piesa lui Shakespeare. Și porecla a prins. Unii îi ziceau Șchiopul. Nu se ferea de muncă. Intra în cele mai grele procese. În comerț și în întreprinderile de stat se produceau fraude uriașe. În două sau trei cazuri, Popovici a cerut aplicarea pedepsei cu moartea, care fost introdusă în Codul penal în 1958 pentru infracțiunile de drept comun. La executarea pedepsei prin împușcare a cklor condamnați la moarte, nu a vrut să participe și l-a delegat pe delicatul coleg Sever Picu.

La procesele importante la care participa, veneau să-l asculte avocați constănțeni care-l prețuiau pentru talentul oratoric, dar și pentru cunoștințele sale juridice. Am asistat odată la o scenă penibilă, când lingușea un mărunt activist. Am încercat un sentiment de jenă. Era în stare să execute orice dispoziție i s-ar fi dat.

Față de mine am simțit că avea o vagă simpatie.La ședințele pe care le conducea cu biciul, uneori, deliberat crea un moment de respiro. Îl provoca la discuție pe șeful cadrelor, un fost cazangiu, care avea gura strâmbă, în uram unei pareze și pocea cuvintele pe care le scotea. Avea loc un dialog urmuzian. Îmi arunca o privire complice pentru a vedea dacă gust situația. Eu stăteam în ultimul rând. Bineînțeles că mă surprindea amuzându-mă. Era satisfăcut.

Dar boala lui Popovici s-a agravat și a fost transferat de la sanatoriul TBC Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud, la un spital din București, unde a murit spre sfârșitul iernii 1962. Popovici a fost înmormântat în Cimitirul Central, în zona unde erau înmormântați dregătorii importanți ai urbei. Pe mormânt i s-a pus o piatră dreptunghiulară cu o stea roșie. În noaptea ce urmat înmormântării, necunoscuți au dezgropat mormântul, au scos cadavrul, l-au dezbrăcat, i-au tăiat organul genital și i l-au pus în gură. Hainele au fost așezate alături. Deci jaful este exclus. S-au făcut cercetări de către experți în urmărire penală și criminalistică, însă cei care au profanat mormântul nu a fost prinși. M-am întrebat cine au fost cei care au comis acest act de răzbunare post mortem, care are corespondent doar în practicile mafiei siciliene? Popovici nu a fost implicat în procese politice. Îi plăceau mult femeile tinere și frumoase, de care profita din plin. Totuși, exclud posibilitatea ca mobilul răzbunării să fi fost gelozia. Rămâne una din enigmele nedeslușite ale Constanței. Cred că nu am greșit că l-am poreclit Richard. Popovici a fost un personaj care intră în teritoriul shakespearean.

Dar în fața eternității s-a produs o răsturnare care m-a pus pe gânduri. La începutul anului 1990, de pe mormintele foștilor nomenclaturiști monumentele funerare au fost răsturnate, degradate. Mormântul lui Popovici nu a fost atins. Să fie oare expresia principiului de drept „non bis in idem” (nu poți fi judecat de două ori pentru aceeași faptă)? Astăzi, piatra tombală cu numele lui Popovici a dispărut. Mormântul este neîngrijit, acoperit cu iarbă. Câteva flori de păpădie albăstrele stau, parcă stinghere, pe mormântul celui ce a fost Dumitru Popovici. Am auzit că în intimitate i se spunea Mitică.

„Prezențe editoriale dobrogene” („TOMIS” 1995)

 Dragoste ciudată. Lectura cărții Andei Hristu este agreabilă, cu momentele de interes. Personajele, provenite mai toate din mediul artiștilor, se apropie sub semnul înalt al nevoii de dragoste ori al impulsului sexual, sunt apte de analiză și autoanaliză. Dialogurile, rememorările, unele de tip radiografic, au tensiune sau cad în poncifuri. Andrei, bucureștean, vine în Constanța ca să scrie o carte despre Ovidiu. Motiv să se îndepărteze de Amina, de care divorțase curând. O moștenire considerabilă a unui unchi din Austria îl ferește de privațiuni materiale. Copilul este trimis la Timișoara, în grija părinților. Proprietara casei, aflată pe malul mării, este Simona, arheolog, mama unui băiat. Neputința de a se opune eforturilor numeroasei familii duce la eșecul doritei căsătorii, căci va refuza dragostea adevărată ca să se mărite cu un muzician, absorbit total de pasiunea lui, indiferent la problemele familiei. Pentru o perioadă, conflictele tot mai frecvente se aplanează printr-un contract în Mexic, al soțului. Îl va întâlni pe Ted, în Viena, de care se va îndrăgosti iremediabil și care o va părăsi. Relațiile lui Andrei cu Simona se consolidează camaraderește. El îi vorbește despre viitorul roman, ea despre obsesia că va descoperi mormântul poetului latin, obsesie și a lui Ted, și mărturisește despre pasiunea pentru Ted - bărbat puternic, inteligent, bogat, dar imprevizibil. Senzația de calm e dată și de „filosofia” comună, de vehicularea unor termeni ca „dragoste”, „fericire”, aprecieri privind degradarea existenței materiale și morale a oamenilor. Sentimentul de prietenie evoluează încet spre dragoste, încredințat că Simona va reacționa pe măsura sentimentelor sale, că va renunța la Ted, care apare mai mult ca o plăsmuire. Reconstituirea acestui personaj din confesiunile Simonei, este una din reușitele evidente ale cărții. Treptat, Ted capătă consistență, devine viu, complicat. Însă senzația este, până la un punct, că rămâne o amintire, memorabil, deci, enigmatic, captivând tot mai mult interesul. Aceasta deoarece este proiecția Simonei, subordonată patimei. Spre final, se întâlnesc cu toții. Existența liniștită explodează. Real, Ted se dovedește slab, nu rezistă avansurilor senzualei Anima. Andrei îi surprinde noaptea împreună, cei doi fug pe dig și mor înecați. Înfrânt, Andrei, care n-a înțeles marea iubire a Simonei pentru Ted, va pleca în Ardeal. Simona, înfrânta de până atunci, va ieși victorioasă, eliberându-se de amintiri, în sensul că va putea „să privească, fără teamă, ore întregi, cerul și luna nefiresc de roșie și mare”.

Partea durabilă a romanului Andei Hristu stă în analiză și descriere. N-aș spune că n-ar avea harul povestirii, ci, mai degrabă, că n-are suflu epic. De aceea întâmplările sunt rezumate, chiar dacă cititorul speră la o țesătură mai solidă, una epică. Cu puți ani în urmă, J. Archer mărturisea: „Trebuie să fii un bun povestitor să supraviețuiești ca scriitor... Dacă ești doar un scriitor și nu un bun povestitor, oamenii nu te citesc”. S-ar putea ca autoarea să fie conștientă de anumite limite, să scrie după un anumit program. A nu fetișiza cititorul când acesta se impune cu evidentă este un risc, dar, în același timp, probează o conștiință scriitoricească. Descrierile, caracterizările sunt făcute cu rafinament, sondarea demonstrează capacități de fin psiholog. L-a ratat pe Ted aducându-l în final ca pe o existență concretă ori, din contră, l-a făcut real, obișnuit, rupând și vălul legendei și plasându-l într-o situație grotescă? Este absolut necesară în economia cărții secvența de mit întors al creației, amintind de drama lui Blaga, aceea a descoperirii arenei Tomisului? Sunt întrebări poate firești, nu și obligatorii. Romanciera ne dă drept de coautori. Această arată un pas înainte, nu scade valoarea cu nimic. Alăturând acest roman celui de debut, observăm frapante asemănări, așa cum am mai spus. Și, cu toate acestea, Dragoste ciudată este altceva. Primul rămâne un exercițiu, o încercare. Al doilea roman care exprimă depășirea unui studiu, pe care nu mulți o reușesc. O schimbare a perspectivei tehnicii romanești, o mai mare siguranță a scrisului, un spirit moralizator și eticist diminuat sunt semne peremptorii ale unui mare câștig. Dar cât timp maculatura înăbușă gustul și bunul simț, agresează spiritul, ieșirea din anonimat e mai grea ca o naștere.

„Cu Romeo și Julieta prin Verona”

 Sfârșit de septembrie, o zi luminoasă cu o temperatură de 29 grade Celsius, te invită irezistibil la drum. La ieșirea din Veneția ne înscriem pe autostrada de Milano. Culoarul trei al benzii cenușii, fiind mai puțin aglomerat, se calcă în voie pe accelerator și cadranul vitezometrului înscrie ușor 160 km/h. În mai puțin de un sfert de ceas suntem în Padova, apoi după un alt sfert de ceas traversăm și Vicenza, ca, în mai puțin de o oră, suntem în Verona.

Arhitectura și urbanistica orașului îți dau un frison de irealitate, ceea ce vezi nu pare a fi aievea, ci lumea unei cetăți  inventate de fantezia miniaturiștilor din primul ev mediu, fundal feeric al cine știe cărei fabule hagiografice sau eroice - și ai sentimentul fantasticului născut din concentrarea obiectului asupra propriei sale enigme. Verona nu-și povestește biografia decât într-un grai sincopat, aluziv, simbolistic, iar splendorile ei arhitecturale par întemeiate pe o complicată și impenetrabilă structură de valori ezoterice, care-și anunță prezența la diferite unghiuri solare, dar rămân veșnic retrase în universul lor măsurat și secund.

Dintre toate acestea se detașează oarecum biserica San Zeno, capodoperă a romanicului, zidită cu opt veacuri în urmă de genii necunoscute. A fost o mănăstire a călugărilor din tagma Sfântului Benedict, organizatorul vieții monahale a Occidentului după căderea Romei. Stă mărturie un turn crenelat și alături incomparabila fațadă colindată de soarele unei după-amiezi târzii care scoate aur palid din piatra vulcanică îmbătrânită și galbenă. Secretul acestei frumuseți constă în faptul că reduce arhitectura la esență și obligă volumele masive, dispuse preponderent orizontal, să răspundă unei viziuni spațiale. Căci și volumele pot deveni motive de decor, cum le vezi în romanicul francez sau, mai ales, germanic, unde jocul lor ascultă de legile imaginii ce se definește în mișcare, se modifică sub ochii noștri, cum ar spune Wolfflin, anticipând principiile barocului. Biserica San Zeno are o măreție care uluiește. Rareori ideea însăși de construcție, de echilibrare a unor forme sortite parcă să se situeze în spațiul categorial, ți se impune cu atâta pregnanță.

Trecem prin piața Dei Signori, de o frumusețe stranie, la fel ca și celelalte. În curând, ne apare în față casa Capuleților, la a cărei intrare stă de strajă Julieta, cu zâmbetul ei dulce și trupul mlădios. Intrăm în casa muzeu, pășim și noi dalele peste care și-au purtat pașii eroii celei mai frumoase povești de dragoste a omenirii. Rămânem câteva minute sub balconul, chiar de unde Romeo escalada înălțimea, și ne retragem înfiorați de lângă piatra gălbuie a zidului care a fost părtașă nemuritoarelor cuvinte de dragoste. Replicile scenei balconului, încrustate într-o placă de marmură, în limba lui Shakespeare, sună ciudat în această curte de seniori veronezi. Tot așa de ciudat cum sună ele la mormântul Julietei, un sarcofag uriaș, cu piatra mâncată de vreme, care păstrează pentru inimile romantice o putere magică.  Tradiția glăsuiește că vizitatorul care îl atinge va întâlni în zilele vieții sale, marea dragoste. Piatra e roasă, lustruită de milioane de degete ale celor care au năzuit ca, prin atingerea ei, să întâlnească iubirea fără egal.

Și iată drumul întoarcerii, aceeași poartă străveche, între două portaluri înalte și mândre în mutismul lor. Soarele începe să coboare în amurg peste zidurile impetuoase îndărătul cărora rămâne unul dintre orașele cele mai atașate iubirii. sunt absent, rătăcit, furat de gânduri, Puo accadere che la bellezza ubriachi - îmi spun, parafrazându-l pe Cesare Pavese.

„Comoara incașilor” (BRAUN 1978)

Patrick Braun, Comoara incașilor, trad. P. Marian (orig. fr. 1978), Meridiane/Delfin, București, 1987, 288

 p.

Cuprins 
3 Introducere: Imperiul visului

Prima parte: Epopeea Sudului
8 I. Și Pizzaro părăsi orașul Panama
27 II. Aurul Isabelei

30 Sprijinul Isabelei

35 Jafurile din Sud

39 Jefuirea orașului Cuzco

44 Solda orașului spaniol
49 III. Cele 100.000 de lingouri de aur

52 Sanctuarul sacru 

57 Legenda soarelui de aur
52 IV. Imperiul va dispărea

65 Prima lor comoară

70 Întîlnirea de la Cajamarca

76 Prețul de răscumpărare e predat!
82 V. Comoara din Cajamarca

83 Intrarea în capitală

87 Împărțeala

92 Bobul de porumb
100 VI. Coricancha, templul Soarelui

101 Presentimentul lui Huascar

104 Sanctuarul sacru

109 Templul Soarelui

114 Pardosit cu plăci de aur

119 Idolul însîngerat
123 VII. Neașteptata apariție a comorilor îngropate

123 Calul norocos

128 O soție interesată

131 Canalul lacului din Urcos

135 Masca și vama

140 Mormintele regale ale dinastiei Chimu
144 VIII. Jefuitorii de morminte

145 Aurul din magazinul de vechituri

119 Aurul șefului de gară

154 Ora 22, cu farurile stinse!

158 Scapă cine poate!

Partea a doua: Epopeea Nordului
163. IX. Comoara (derrotero) lui Valverde

166 Comoara din Llanganati

170 O frumoasă poveste de iubire

175 Cele șapte cetăți ale Cibolei

178 Llangana-ati
184 X. Adevărul asupra comorilor din Lianganati

185 Urmașul generalului

190 Comoara lui Atabaliba

195 Epopeea lui Richard Spruce și a lui Anastasio de Guzman
204 XI. Misterioasa dispariție a părintelui Longo

205 Dispariția documentului derrotero

210 De ce acest preot?

215 Lacul artificial

220 XII. Ciudata aventură a părintelui din Pillaro

222 E vorba de un fals!

227 Camioanele femeii din Quito
235 XIII. Cele 460 milioane de lire sterline de la Banca Scoției

237 Garanția băncii

240 Documentele oficiale

242 „Deturnarea” bunurilor coroanei

246 Falsificarea documentului derrotero

248 Aurul incașilor și marina britanică
254 XIV. Indianul Cantuna, comoara lui și Biserica

254 Pactul cu diavolul

258 Subterana lui Juarez

261 Originea lui Cantuna

265 Subterana lui Cantuna

270 Expedițiile sud-americanilor

273 Străinii la asaltul munților Llanganati
268 XV. Blestemul lui Atahualpa

287 Dinastia împăraților incași

Nume - Anul nașterii - Anul morții - Durata domniei

Manco Capac - 1075 - 1150 - ?

Sinchi Roca - 1134 - 1197 - 19 ani

Lloque Yupan - 1176 - 1246 - 49 ani

Mayta Capac - 1222- 1276 - 30 ani

Capac Yapanqui - 1251 - 1321 - 45 ani

Inca Roca - 1299 - 1348 - 27 ani

Yahuar Huaccac - 1323 - 1370 - 22 ani

Viracocha - 1350 - 1425 - 55 ani

Pachacutec - 1398 - 1478 - 57 ani

Tupac Yupanqui - 1440 - 1488 - 10 ani

Huayna Capac - 1470 - 1525 - 37 ani

Huascar Inti - 1491 - 1533 - 7 ani

Atahualpa - 1497 - 1533 - 1 an

Tupac Urco - ? - 1534 - 1 an

Manco - ? - 1545 - 11 ani

Sayri Tupac - ? - 1560 - 15 ani

Titu Cusi - ? - 1571 - 10 ani

Tupac Amaru - ? - 1572 - 1 an

coperta 4:
 „Cunosc o țară unde se bea și se mănîncă din vase din aur!” Indianul nu mințea! Ceea ce spunea era perfect adevărat. Această țară exista într-adevăr în Lumea Nouă, înaintea sosirii primului conchistadori. (...)
Acest imperiu, de o bogăție nemăsurată, care a creat atîtea disensiuni în lumea occidentală încă din secolul XVI, nu mai e reprezentat azi decât prin remarcabile ruine risipite ici și colo prin jungla Amazonului sau pe podișurile înghețate ale Anzilor
Cine și-a putea astăzi închipui acele ziduri acoperite cu plăci de aur sau grotele de piatră stearpă pline cu idoli prețioși?
Și totuși a fost o vreme cînd aceste sărmane ruine, străbătute zi d ezi de turiști (...), își așterneau umbrele peste comori incalculabile.

„Prin țara celor șase sute de milioane” (GROZA 1954)

 Petru Groza, Prin țara celor șase sute de milioane. China de ieri și de azi. Note de drum, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956, 342 p.

5 Gânduri de drum
12 Siberia
17 De la Novosibirsk la Ulan Bator
27 Pe pământul Chinei
30 La Pekin
34 Palatul de vară
43 Oameni mari
51 La o gospodărie agricolă de stat
57 Templul norului verde
63 La Universitatea din Pekin
69 O sesiune istorică
72 Palatul de iarnă: lumea veche - lumea nouă
88 Lacul de acumulare de la Guantin
92 Zidul chinezesc
95 Din nou la Pekin
102 Marea sărbătoare a poporului chinez
116 Mormintele împăraților Chinei
122 Biblioteca din Pekin
128 O seară la Teatrul de Dramă
132 Parcuri și temple
143 Înaintea plecării spre meleagurile Chinei
168 Nankin, orașul erou
182 În Șanhai
216 Hanceu „raiul chinezesc”
227 Kanton
246 Mereu înainte
249 La Kunmin și în împrejurimi
257 Printre minoritățile naționale din Iunan
274 Un cuvânt prietenesc celor din Kunmin
287 Ciunțin, orașul colinelor
298 O ultimă zi la Pekin
312 Spre țară
314 Prin Mongolia
329 De la Irkutsk la Odesa. Prin văzduh și pe pământ

În 1956, Petru Groza (1884-1958), președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (șeful statului R.P.R.) (1952-1958), a publicat un volum bazat pe însemnările vizitei neoficiale efectuate în Republica Populară Chineză în perioada 21 septembrie - 3 noiembrie 1954, la invitația lui Mao Țe-dun (Mao Zedong), președintele RPC.

Călătoria spre Pekin (azi ortografiat Beijing) a  durat trei zile și a fost realizată cu avionul, făcându-se escale la Moscova, Sverdlovsk, Novosibirsk, Irkutsk și Ulan Bator (capitala R. P. Mongolă).

Interesant că numele lui Lenin și Stalin (mort la 5 martie 1953) este amintit o singură dată, când se menționează că au fost deportați de mai multe ori în Siberia. Regiunea este prezentată ca o închisoare naturală a revoluționarilor ruși condamnați de regimul țarist, deși lagărele GULAG-ului, unde pătimeau și prizonieri de război români, era încă în funcțiune când avionul survola partea asiatică a URSS.

Un aspect exotic a fost reprezentat de găzduirea în cele trei iurte (colibe tradiționale) aflate pe aerodromul capitalei mongole.

În capitala chineză, Groza și fiica sa Mia au fost găzduită în fostul cartier al ambasadelor, într-o casă în stil european și interior chinezesc. De la Pekin oaspeții români au făcut călătorii cu avionul sau trenul în diverse regiuni ale țării.

Groza folosește deseori ca izvor istoric referitor la China imperială jurnalul de călătorie al lui Nicolae Milescu (1636 Vaslui-1708 Moscova), boier moldovean refugiat la curtea țarului, care l-a trimis ca ambasador la Pekin în perioada 1675-1678.

Uneori, sunt redate fragmente descriptive din notele de drum ale demnitarului de la București, care sugerează indirect că textul cărții a fost redactat de un activist de partid.

În text sunt inserate fotografii cu teme referitoare la civilizația chineză imperială și la „China Nouă”, care sunt și cele două din cele trei epoci descrise în capitolele cărții. În permanență sunt menționate în contrast trăsăturile negative ale epocii republicii conduse de generalul naționalist Cian Kai și, sub influențele „imperialiștilor străini”,  și trăsăturile „pozitive” ale „Chinei Noi”.

„Prietenii chinezi”, atenți la obiceiul burghez al tovarășului român de a juca zilnic tenis de câmp, îi pun la dispoziție ca partener un campion local. Învingător, Groza se arată mândru de astfel de succese, fiind amărât doar de „prietenii de acasă”, care susțin că adversarii săi „se lasă bătuți din complezență”.

Șeful statului comunist român este primit de Mao Țze-dun (1893-1976), Ciu De (1886-1976), Liu Șao-ți și Ciu En-lai (Zhou Enlai), ocazie cu care Groza realizează portretele biografice ale lui Mao și mareșalului Ciu De, locțiitor al președintelui RPC și președinte al Comitetului de Stat al Apărării.

După această întâlnire politică, oaspeții români au vizionat un film chinezesc, având ca temă o operă veche de 700 de ani, asemănătoare cu Romeo și Julieta.

În timpul vizitei la o gospodărie agricolă de stat, unde directorul deținea și funcția de secretar al organizației de partid, Groza îi atrage atenția că acest cumul „îl lipsește pe director de critica și ajutorul organizației de partid”. În 1953, se înființaseră primele cooperative agricole de producție,  după ce până atunci o parte din cei 500 de milioane de țărani chinezi formaseră grupe de întovărășire în muncă, sezoniere sau permanente.

La universitatea din Pekin (Beijing), organizată „după modelul universităților sovietice”, Groza se întâlnește și cu studenți români, unii îndeplinind și funcția de translator în cursul șederii delegației în China. Toate universitățile particulare, chineze sau străine, fuseseră naționalizate.

Groza a asistat la prima ședință primei sesiuni a Adunării Reprezentanților Populari, aleasă prin aplicarea noii Constituții a RPC. Cei 1214 de deputați au ales în unanimitate pe Mao ca președinte al RPC și pe Ciu De ca vicepreședinte. La a doua ședință Mao este ales președinte al Consiliului Apărării Naționale, iar Ciu De vicepreședinte, în timp ce Ciu En Lai este ales premier al Consiliului Administrativ de Stat. La ambele ședințe oaspetelui îi atrag atenția costumele numeroaselor minorități naționale.

Șantierul lacului de acumulare Guantin, construit cu „ajutorul tehnic din partea URSS și a celorlalte țări prietene”, a dat „peste 6200 de eroi ai muncii”, între care șeful „brigăzii de șoc a tineretului”, care a efectuat reparații sub apă la temperatura de -17 grade.

Aflăm că în RPC „biserica este despărțită de stat” și că un templu lamaist din Pekin se întreținea din ofrandele credincioșilor și din chiriile clădirilor adiacente.

În cursul unui dineu cu înalți oficiali, dintre care unul aparținând Ligii Democratice și altul „fără de partid”, Groza află că țăranii „nu sunt forțați să se asocieze și că se respectă pe deplin principiul liberului consimțământ” și că „țăranii au încredere în regim și se lasă conduși”!. În ce privește întreprinderile străine de tutun, produsele acestora au fost boicotate până când patronii „au preferat totuși să le predea statului”, cu toate că statul comunist „prefera” ca aceștia le păstreze!

La 1 octombrie, Groza a asistat la ședința festivă care aniversa 5 ani de la „eliberare”, adică de la cucerirea capitalei Beijing de către Mao și proclamarea RPC. De altfel, Groza folosește des termenul „eliberare” pentru momentul instaurării regimului chinez. Dintre oaspeții străini a vorbit „cu vervă și umor” liderul sovietic N. Hrușciov, care s-a referit la problema „eliberării” Taiwanului și la încercările „cercurilor imperialiste” de a împiedica admiterea RPC în ONU. În aceeași zi, șeful statului comunist român asistă din tribuna oficială la parada militară și defilarea populară din piața Tien An Men, desfășurate sub semnul eliberării Taiwanului.

P. Groza a vizitat și expoziția sovietică din capitala Chinei comuniste, unde s-a intersectat cu N. Hrușciov, după care a participat la recepția oferită de Ciu En Lai în cinstea aniversării RPC.

Printre chinezii din suita lui Groza se număra și tânăra Tin Iunlin, care învățase la București limba română și pe care o vorbea „fără greș”.

La teatrul din Pekin, oaspeții asistă la spectacolele ansamblului artistic sovietic Igor Moiseev și ansamblul muzical condus de Ionel Budișteanu și Fănică Luca, care au cântat doine la vioară și nai.

La Teatrul de Dramă, Groza asistă la piesa „Marșul cel lung” dedicată deplasării victorioase a Armatei Roșii chineze de la bazele din sud în nord, pe un itinerar de 12.000 km, în luptă cu ocupanții japonezi și armata guvernului naționalist al lui Cian Kai și.

Un aspect care revine periodic în descrierile întâlnirilor cu cetățenii chinezi este „bucuria” acestora de a primi oaspeți din „Lomania”, mai ales în ceea ce-i privea pe copii, adolescenți și tineri.

În timpul cinei cu Cen Iu, vicepremierul Consiliului de Stat, călătorul român află că în regiunile din nord aprovizionarea cu făină și ulei se făcea încă cu cartele. Pământul moșierilor și chiaburilor fusese împărțit țăranilor, foștilor proprietari lăsându-li-se doar un lot care pe care l-ar fi putut lucra singuri. În acel moment PCC nu ducea  o politică de lichidare a sectorului privat capitalist din economie, ci doar o „politică de îngrădire” a acestuia. Statul comunist controla întreprinderile particulare, recunoscând însă că „inițiativa întreprinderilor particulare încă poate fi folosită ca un izvor de mărire a producției, de dezvoltare a economiei țării”.

Într-o seară, liderul regimului comunist de la București a fost oaspetele ambasadei RDG, la o recepție în care artiști est-germani au interpretat muzică clasică germană.

La o întâlnire cu oficiali ai regimului de la Pekin au participat și conducători ai unor organizații precum „Organizația Industriașilor din Pekin” și „Asociația Construcției Național Democratice din China”.

Groza a constatat că liderii comuniști chinezi „se feresc cu multă vigilență de orice deviere de la linia stabilită, științific și practic, de către marii constructori ai socialismului în Uniunea Sovietică”.

În agricultura chineză, „majoritatea covârșitoare” a țăranilor participau la „diferite forme de cooperare de tip socialist și semisocialist”.

Oaspeții români au vizitat Institutul pentru Minoritățile Naționale, înființat în iunie 1951. Cei 1270 de studenți studiau în cadrul facultăților de politică și de limbă și al unei școli medii problemele minorităților naționale „în lumina învățăturii marxist leniniste”. Groza a discutat cu studenta Taipova Șamscamar, una din cele 3 milioane de uiguri de la granița cu URSS, care în vacanță călătorea 18 zile pînă acasă. La noile exploatări de petrol de acolo lucrau în calitate de consilieri și specialiști din RPR.

În timpul unei seri petrecute la ambasada RPR, Groza l-a cunoscut pe Romulus Budura (1931-2021), care venise la studii cu 5 ani în urmă și acum vorbea și scria chinezește „fără cusur”. El a funcționat ca ambasador la Pekin în 1990-1995.

În cursul vizitei la Nankin, Groza a fost însoțit în avion de scriitorii Eusebiu Camilar (1910-1965) și Ion Vitner (1914-1991), aflați și ei în vizită în RPC.

Autorul îl citează pe academicianul George Călinescu (1899-1965), care relatase vizita sa în RPC în volumul „Am fost în China Nouă”.

Printre alți oficiali cu care a luat contact șeful regimului comunist de la București a fost și o vicepreședintă a „Comitetului pentru autoîntreținerea și propovăduirea de sine stătătoare a protestantismului”.

Obsesia comunismului de a se război cu natura cu ajutorul tehnologiei o regăsim și la regimul de la Pekin: „Poporul chinez duce mai departe această luptă cu natura. Nu el va pleca de pe aceste meleaguri, ci natura i se va supune”.

În Șanhai, Groza a vizitat o fabrică de hârtie în care „statul și particularii sunt cooperatori”, o situație des întâlnită atunci în RPC. Proprietarul cedase statului o parte din acțiuni, dar „nu majoritatea”. Cu toate acestea, Ministerul Industriei Ușoare fixa normele muncii și planifica producția. Chiar „particularii” încercau să-l convingă pe oaspete că „situația de acum devenise mult mai satisfăcătoare ca altădată”!. 

În general, după „eliberare” capitaliștii străini au pierdut „privilegiile”, iar fabricile lor au suferit „mari pierderi” și „în cele din urmă statul le-a preluat”. În ce privește, fabricile capitaliștilor chinezi erau conduse de „un organ format din trei organe: administrația, partidul și sindicatul”.

Într-o fabrică de tablouri de mătase din Hanceu, Groza descoperă cu încântare un tabloul al „prietenului” Gheorghiu-Dej și află că proprietarii „au făcut cerere organelor de stat” să participe la administrarea firmei prin cedarea a 48% din acțiuni. „Procedura” se numea „cointeresarea statului în întreprinderile particulare, ca un pas spre naționalizare”. În conferința ținută în acest oraș Groza a prezentat cu cunoscutul limbaj de lemn instaurarea comunismului în România : „Noi ne-am eliberat în 1944, iar după eliberare an trăit câțiva ani în condițiile unor mari presiuni din partea imperialiștilor străini. Eram eliberați, dar începutul consolidării orânduirii noastre a fost greu; imperialiștii au încercat să pună din nou stăpânire pe poporul nostru. Au trimis conspiratori, parașutiști, spioni. Ne amenințau și presau asupra noastră sub diferite forme. Dar de atunci ne-am întărit și astăzi umblăm pe propriile noastre picioare.” 

Din prezentarea care i s-a făcut la o conferință ținută în Kanton, aflăm că Groza a colaborat cu PCR timp de un sfert de veac și a jucat „un rol de seamă în mișcarea de eliberare a României de sub jugul fascist”. El și-a făcut „autocritica” în fața colectivului chinez și și-a mărturisit trecutul capitalist: în urmă cu 35 de ani fusese președintele Uniunii Industriașilor din România și al Consiliului Comercianților din Transilvania, președinte și acționar la fabrica de mașini Rieger din Sibiu, proprietar al unei fabrici de textile din Timișoara, de mori, bănci, hoteluri, uzine electrice și, ca fiu de preot, era încă ales periodic ca „membru al celor mai înalte organizații ale bisericii noastre”. A acceptat că teoriile economice studiate la universitățile din Budapesta, Berlin și Leipzig „nu corespundeau cu realitățile noi” și a renunțat la „bogățiile particulare”. S-a consacrat celor cinci copii, care erau „educați în sensul vieții noi”, fiica sa Mia fiind lector de economie politică marxist leninistă la un institut din București.

În provincia Iunnan din sud-vest înainte de „eliberare” existau 102 de minorități naționale. Apoi a avut loc o „regrupare” după limbă și obiceiuri ajungându-se la un număr de 27 de minorități, dintre care unele nu aveau scriere, în timp ce provincia înregistra încă un procent „însemnat” de analfabeți. Elevele de la școala sanitară din capitala Kunmin purtau insigne cu portretul lui Mao, dar influența budismului în regiune era „încă destul de mare”. Minoritățile reprezentau 32% din populația provinciei, unele extinzându-se în țările vecine: thai, kin-po, li-su etc. Unele trăiau în „condițiile orânduirii feudale” (thai, hăni, la-cu), altele „în condițiile comunei primitive” (kin-po, li-su, ka-oa), iar altele într-o „îmbinare” a primelor două (i, liangșan). În rândul lor se ducea „o muncă foarte grea, având ca scop realizarea unității lor social-politice, lichidarea contradicțiilor și diferențierilor dintre ele”. Ka-oa practicaseră obiceiuri „foarte sălbatice”: jertfirea unui han (chinez) sau a unui membru al tribului în timpul semănăturilor de primăvară. În regiunea ka-oa, trasarea graniței chino-birmaneze avusese loc după vizita la Pekin a premierului Birmaniei (Myanmar). Gu Ceao, deputatul minorității „i”, l-a asigurat pe oaspete că „cu ajutorul fratelui nostru mai mare Han relațiile dintre noi se desfășoară în condițiile egalității”. De asemenea, tibetanul Go Da (Buddha viu) a mărturisit cum a descoperit că „zvonul” despre încălcarea libertății religioase în RPC era fals și că libertatea religioasă „este respectată pe teritoriile eliberate ale Chinei, fiind de altfel înscrisă în Constituție”. Groza a vizitat Institutul minorităților naționale din Kunmin, înființat în 1951. La acel moment învățau 1118 studenți din „47 de minorități și grupuri etnografice”. Concluzia liderului regimului de la București a fost că rezolvarea problemei minorităților se făcea prin „aplicarea creatoare a principiilor marxist-leniniste ale Marii Revoluții Socialiste din Octombrie Ruse în condițiile Chinei”.

La escala la Ulan Bator pe parcursul zborului de întoarcere, atenția românilor a fost atrasă de caravanele de cămile care poposeau la marginea capitalei mongole, locuită de 100.000 din populația de 1 milion oameni a țării. Au fost remarcate ca elemente de modernizare dotarea iurtelor cu sobe de tuci și extinderea construcției caselor. Republica Populară Mongolă ocupa primul loc în lume la numărul vitelor pe cap de locuitor (circa 30), majoritatea animalelor aparținând proprietarilor particulari, mulți încă nomazi. Numărul fântânilor crescuse de trei ori în 20 de ani. Întâlnirea cu președintele Sambo și premierul Țedenbal a fost marcată de amintirile vizitei pe care șeful guvernului mongol o făcuse la București în 1951. Regimul comunist s-a instaurat în Mongolia la 11 iulie 1921, când Suhe Bator (1895-1923) și Cioibalsan (1895-1952), ajutați de Armata Roșie, au înfrânt „bandele alb-gardiste” și și-au  instalat guvernul în capitala Urga.

Concluzia lui Groza despre societatea sovietică din Irkutsk, după escala făcută aici, este una cinică în raport cu lagărele care împânzeau URSS: „Bate vânt sănătos dinspre Siberia!”