Istoria orașului englezesc Abingdon de pe fluviul Tamisa (JEROME 1889)

(...)
La Abingdon*, fluviul** curge pe lîngă străzile orașului. Abingdon e un orășel de provincie tipic - liniștit, grozav de respectabil, curat și plictisitor pînă la disperare. Se fălește că e vechi, dar e îndoielnic dacă poate fi asemuit cu Wallingford***-ul sau Dorchester****-ul în privința aceasta. Pe vremuri se ridica aici o mănăstire***** vestită, iar astăzi, între dărîmăturile zidurilor sfințite se fabrică bere.
În biserica St. Nicholas, la Abingdon, se găsește monumentul lui. John Blackwall și al soției sale Jane; după ce au dus un trai fericit împreună, ei au murit în aceeași zi, la 21 August 1625; iar în biserica St. Helen stă scris că "din coapsele lui W. Lee", mort în 1673, "au purces, cît a trăit el, două sute mai puțin trei urmași". Făcînd socoteala, familia domnului W. Lee, așadar, număra o sută nouăzeci și șapte de capete. Domnul W. Lee - ales în cinci rînduri primar al Abingdon-ului - a fost, fără îndoială, un binefăcător pentru generația lui, dar sper că nu sînt mulți în genul său astăzi, în acest supraaglomerat secol al nouăsprezecelea.
(...)


Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, trad. L. Levițchi, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 306-307.

Note M. T.
* Abingdon = Oraș în comitatul istoric Oxfordshire din regiunea Sud-Est a Angliei. (www.abingdon.co.uk)
** Tamisa = Fluviu navigabil pe mare parte din lungimea sa de 346 km și care străbate S Angliei de la V la E, pentru a se vărsa printr-un estuar în Marea Nordului, după ce a traversat Londra. (ro.wikipedia.ro)
*** Vezi postare 12.11.2017
**** Vezi postare 14.11.2017
***** Mănăstirea St. Mary a aparținut ordinului catolic al Sf. Benedict. A fost întemeiată inițial la sfârșitul secolului VII, pentru a fi reconstruită în jurul anului 950 de regii Wessex-ului, unul din cele șapte state anglo-saxone din insulă. A fost desființată, ca și alte mănăstiri, în timpul Reformei protestante inițiate de regele Henric VIII Tudor (1509-1547), care i-a confiscat și proprietățile. (www.abingdon.co.uk)

 ***,  Monument istoric unic în România, vandalizat la o lună după restaurare, DIGI24, 7 august 2017

Inocență copilărească versus spirit militar în Primul Război Mondial (ARGHEZI)

<
158. Într-un tîrgușor ocupat din Belgia*, în toamna anului 1918, cu cîteva zile înainte de încheierea armistițiului**, a a poposit un pîlc de prizonieri francezi. Soldații germani care escortau prizonierii aveau ordine stricte să nu îngăduie niciun fel de contact.cu populația civilă. Nu era permisă nici înmînarea merindelor, deși populația știa că prizonierii sînt lihniți.
Închiși într-o curte de zăbrele, soldații francezi priveau cu och vagi în stradă. Se adunaseră și cîțiva copii care, ieșind de la școală, se opriseră în fața grilajului cu ciudatele animale sălbatice. Copiii știau că soldații francezi sînt prizonieri, că vin pe jos de departe și se vor duce iar pe jos departe, că le e foame și n-are voie să le dea nimeni o bucată de pîine. Căci soldații germani care fac de gardă păzesc și foamea bieților soldați francezi.
O fetiță de opt ani își scoase din geanta cu micile ei caiete și cărți, brioșa din ziua aceea, pentru foamea ei, și fără a ține seama de strigătul soldatului german de lîngă zăbrele, se apropie și, printre gratii, întinse darul ei pentru cel mai apropiat prizonier. Soldatul german, al cărui consemn*** a fost încălcat, congestionat brusc, a scos arma de la umăr, a ochit, și fetița a căzut trăznită pe locul unde sufletul ei dăruise.
Sălbăticia soldatului german e înrudită cu sălbătecia celuilalt soldat care, trecînd printr-un sat, a împușcat un copil, pentru că soldatul fusese ochit, din joc, cu o pușcoace de lemn. Toate sălbăticiile sînt înrudite între ele. Marele lor număr și infinita lor varietate înmănunchiate patru ani au dat naștere războiului de acum cîteva decenii.
N-a fost prea greu ca în fiecare soldat să fie deșteptată fiara, cînd au fost puși, ceas cu ceas, în fața altor fiare.
Mult mai greu a fost, desigur, să fie plivit și îngrijit, ca o floare de preț, sufletul copilei neînsemnate din neînsemnatul tîrgușor belgian. Și de cîte ori scapără, în viață, steluța, care împodobește pentru totdeauna o privire de om?... Și cum s-a păstrat, în sufletul acelei fetițe, după ani de suferință și cruzime văzută, mila și sfințenia darului?
În acel tîrgușosr, în fața grilajului unde a căzut trupul minusculei eroine, victimă a sufletului ei dumnezeiesc, s-a ridicat  zilele acestea o stelă funerară, iar în basorelieful comemorativ a fost redată clipa cînd fetița, timidă și fericită, întinde brioșa printre zăbrele.
În fața monumentului, în ora solemnă, au plecat fruntea, între alții, un general, o prințesă de sînge și sora care a primit, în cinstea memoriei, decorația eroismului.
>

SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p.289-290.

NOTE M.T.
* Deși neutralitatea Belgiei fusese recunoscută de marile puteri europene încă din 1839, micul stat cu ieșire la Marea Nordului, a fost ocupat aproape în întregime de Germania la începutul Primului Război Mondial, în vara și toamna anului 1914, în încercarea nereușită de a încercui Franța.
** 11 noiembrie 1918.
*** Ordin privitor la o situație dată.

Fostul hanat Kokand din Asia centrală (VERNE 1892)

-Kokandul are bazaruri destule, (...); acolo cele mai frumoase țesături ale Asiei se plătesc în monede de aur numite tiahi, care valorează 3 ruble și 60 de copeici.”

(77) „-Desigur, dl. reporter, dar trebuie să știți că monumentele [Kokandului] nu se ridică la înălțimea celor din Samarkand și Buhara.”

(78) „(...) ne aflăm pe teritoriul oazei Fergana, nume al vechiului hanat Kokand, care s-a lipit Rusiei în 1876 cu cele 7 districte ale sale. Aceste districte, unde populația majoritară e sartă, sînt administrate acum de prefecți, subprefecți și primari.”

J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

Jandarmeria îşi comemorează eroii

Cuget Liber 23 decembrie 2013

Premieră la Vatican: Moaştele Sfântului Petru, expuse în public

Cuget Liber 11 noiembrie 2013

Gabriel Custurea, directorul MINAC: „Constanţei îi lipseşte cultura de oraş istoric!“

 

Cuget Liber 17 octombrie 2013

Muzee în Constanța în 1972 („Litoral” 1972)

<
MUZEUL ARTĂ din Constanța - Colecția de sculptură Ion Jalea și Artă populară - deschis zilnic între orele 9-21.
ACVARIU - deschis zilnic între orele 9,00 -21,00.
PLANETARIU - deschis într orele 10,00-21,00, cu spectacole la ore fixe: 10,30, 12,30, 14,30, 16,30, 18,30, 20,00 și 21,00. Luni închis.
MONUMENTUL ȘI CETATEA ADAMCLISI - zilnic între orele 8-20.
>

SURSA
UNDE MERGEM AZI - MUZEE, „Litoral”, Constanța, 26 august 1972, p.?.

Slavii în România

(...) și catedrala Vinga, din Arad, ambele monumente istorice și, de asemenea, adevărate embleme ale spiritului creator al acestor oameni. Biserica rusă din București, în vârstă de 100 de ani, este un important monument de arhitectură și artă religioasă, azi paraclis universitar, considerată ultima ctitorie a țarului Nicolae.
Ucrainenii din România au înscris în patrimoniul UNESCO biserica de lemn din Poienile de sub munte, județul Maramureș, și Biserica din Telița, județul Tulcea. Din patrimoniul ucrainean și, implicit românesc, face parte și biserica din Dunavățu de Jos, județul Tulcea, singura care are semilună pe cruce, construită în timpul Imperiului Otoman. Cimitirul din Sulina este un loc unic în Europa, unde odihnesc întru cele veșnice atât creștini, cât și musulmani, evrei, într-o conviețuire etnică și armonie absolută, de invidiat.
Popoarele moderne de azi, cehii, slovacii, polonezii, rușii, ucrainenii, bulgarii, sârbii, croații și slovenii au origine comună, făcând parte din neamul slavilor, care, încă din mileniul I î. H., trăia pe un vast teritoriu cuprins între fluviile Vistula din Polonia și Niprul mijlociu. În valuri succesive, au venit în România din secolul VII. Influența lor asupra majoritarilor a fost una remarcabilă, precizează lingviștii, moștenirea lor fiind adaptarea din limbile slave a sunetelor „ă” (a plăti, grădină, rană), și „î, â” (a învârti). Cercetătorii spun că am împrumutat cuvinte, expresii, proverbe, folclor, mitologie, element de port, tradiții, de la întâmpinarea cu pâine și sare până la colivă și cozonac și de la zmei la vârcolaci. Se poate dezbate cu argumente lingvistice, etnografice, istorice supremația și paternitatea acestor obiceuri.

Editorial al revistei „PRO UNIONE” din Baia Mare („PRO UNIONE” 2000)

prof. dr. Valeriu Achim, Pro Unione - concept fundamental într-o societate democratică, „PRO UNIONE”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), august 2000, 7-8

Sintagma PRO UNIONE din fruntea revistei noastre vine din adâncuri de istorie, din plăsmuirile mereu iscoditoare ale preotului, filosofului și tribunului doctor Vasile LUCACIU, încorporată încă din 1890 pe frontispiciul bisericii - azi prestigios monument istoric în Șișeștii Maramureșului - exprimând atunci, la răscruce de secole, dorința unanimă a românilor de a fi solidari și uniți într-un gând care însemna cultură și conștiință națională, unitate național-statală și, în egală măsură, dreptul de afirmare în fața unor opresori seculari, a Europei civilizate, a lumii întregi.
(...)
Un teren propice pentru unire - în special a românilor - este cel religios. După unele surse, Eminescu a arătat că, în ciuda confesiunilor, la români sentimentul de unitate și solidaritate națională a fost întotdeauna puternic. Textul este parcă scris pentru zilele noastre și pentru credincioșii ambelor confesiuni ale celor două biserici: „Asemănarea în comunitatea bisericească între un român greco-catolic și unul greco-oriental (ortodox) e mai mare decât între acesta din urmă și un muscal, un grec sau un bulgar...”. Ecumensimul este, așadar, un mijloc, care ne poate conduce spre un astfel de țel, dar numai prin consens și bună înțelegere între părți. (...)

Procurorul comunist D. Popovici din Constanța (RUSU 1998)

 Titus Rusu, I se spunea Mitică, „Tomis”, Constanța, august 1998, p. 14

Dumitru Popovici a fost procurorul șef al Procuraturii Regionale Constanța între 1952-1962.

Nu-l înțelegeam pe Popovici. Inteligent și cult, depășind intelectual majoritatea juriștilor constănțeni, devenise un instrument docil al regimului totalitar. 

Popovici era crud în relațiile cu subalternii. La ședințele care se țineau frecvent, se manifesta sadic. Veșnic nemulțumit, inspira teamă. Era temut și în afara instituției. Unde apărea, împrăștia spaimă. Se spune că răutatea se datorează unei boli care nu iartă. Avea TBC osos la piciorul stâng, pe care îl târa ușor. Era conștient că boala de care suferea era incurabilă. De aceea, îi ziceam Richard, inspira de piesa lui Shakespeare. Și porecla a prins. Unii îi ziceau Șchiopul. Nu se ferea de muncă. Intra în cele mai grele procese. În comerț și în întreprinderile de stat se produceau fraude uriașe. În două sau trei cazuri, Popovici a cerut aplicarea pedepsei cu moartea, care fost introdusă în Codul penal în 1958 pentru infracțiunile de drept comun. La executarea pedepsei prin împușcare a cklor condamnați la moarte, nu a vrut să participe și l-a delegat pe delicatul coleg Sever Picu.

La procesele importante la care participa, veneau să-l asculte avocați constănțeni care-l prețuiau pentru talentul oratoric, dar și pentru cunoștințele sale juridice. Am asistat odată la o scenă penibilă, când lingușea un mărunt activist. Am încercat un sentiment de jenă. Era în stare să execute orice dispoziție i s-ar fi dat.

Față de mine am simțit că avea o vagă simpatie.La ședințele pe care le conducea cu biciul, uneori, deliberat crea un moment de respiro. Îl provoca la discuție pe șeful cadrelor, un fost cazangiu, care avea gura strâmbă, în uram unei pareze și pocea cuvintele pe care le scotea. Avea loc un dialog urmuzian. Îmi arunca o privire complice pentru a vedea dacă gust situația. Eu stăteam în ultimul rând. Bineînțeles că mă surprindea amuzându-mă. Era satisfăcut.

Dar boala lui Popovici s-a agravat și a fost transferat de la sanatoriul TBC Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud, la un spital din București, unde a murit spre sfârșitul iernii 1962. Popovici a fost înmormântat în Cimitirul Central, în zona unde erau înmormântați dregătorii importanți ai urbei. Pe mormânt i s-a pus o piatră dreptunghiulară cu o stea roșie. În noaptea ce urmat înmormântării, necunoscuți au dezgropat mormântul, au scos cadavrul, l-au dezbrăcat, i-au tăiat organul genital și i l-au pus în gură. Hainele au fost așezate alături. Deci jaful este exclus. S-au făcut cercetări de către experți în urmărire penală și criminalistică, însă cei care au profanat mormântul nu a fost prinși. M-am întrebat cine au fost cei care au comis acest act de răzbunare post mortem, care are corespondent doar în practicile mafiei siciliene? Popovici nu a fost implicat în procese politice. Îi plăceau mult femeile tinere și frumoase, de care profita din plin. Totuși, exclud posibilitatea ca mobilul răzbunării să fi fost gelozia. Rămâne una din enigmele nedeslușite ale Constanței. Cred că nu am greșit că l-am poreclit Richard. Popovici a fost un personaj care intră în teritoriul shakespearean.

Dar în fața eternității s-a produs o răsturnare care m-a pus pe gânduri. La începutul anului 1990, de pe mormintele foștilor nomenclaturiști monumentele funerare au fost răsturnate, degradate. Mormântul lui Popovici nu a fost atins. Să fie oare expresia principiului de drept „non bis in idem” (nu poți fi judecat de două ori pentru aceeași faptă)? Astăzi, piatra tombală cu numele lui Popovici a dispărut. Mormântul este neîngrijit, acoperit cu iarbă. Câteva flori de păpădie albăstrele stau, parcă stinghere, pe mormântul celui ce a fost Dumitru Popovici. Am auzit că în intimitate i se spunea Mitică.

„SOS Teatrul de păpuși” („TOMIS” 1996)

Teatrul de Păpuși Constanța are din 1996 ca sediu o clădire construită în 1895 (cea mai veche clădire destinată unui teatru din Dobrogea cunoscută sub denumirea de Teatrul „Elpis”). Vechimea clădirii, stilul arhitectonic al ansamblului care cuprinde și biserica „Metamorphosis”, faptul că pe scena acestui teatru au jucat (în perioada interbelică) mari actori ai teatrului românesc, că în această sală a concertat George Enescu, ne îndreptățesc să considerăm clădirea un monument de artă, un lăcaș al muzelor ce trebuie renovat și conservat.

În cei 40 de ani de existență, aici au văzut lumina rampei spectacole inspirate de operele unor mari scriitori români și străini. Teatrul se bucură de o recunoaștere națională și internațională, dovadă cele 52 de premii și participările la festivaluri  organizate în Belgia, Bulgaria, Croația, Franța, Ungaria, Rusia, Republica Moldova, Italia, Turcia, Polonia. Creator al unor spectacole de înaltă ținută artistică, menite să îmbogățească mintea și sufletul micilor spectatori, Teatrul de Păpuși Constanța prezintă zilnic spectacole în fața a sute de copii. El este locul unde copiii descoperă, alături de eroii din povești, ce este binele, adevărul și prietenia. Prin spectacolele sale, Teatrul aduce un strop de lumină în sufletele copiilor din casele de copii, al celor bolnavi din sanatorii și spitale.

În prezent, clădirea se află într-un stadiu avansat de degradare, devenind improprie prezentării de spectacole, cheltuielile necesare renovării depășind bugetul teatrului.

De aceea, conducerea acestei instituții adresează un apel de suflet concetățenilor noștri, tuturor celor care au fost odată spectatori ai Teatrului de Păpuși, iar astăzi vin la spectacole însoțiți de copii sau nepoți, să contribuie la cheltuielile renovării clădirii.

Donatorii pot depune banii la casieria Teatrului sau în contul 65.5.14.12.17 deschis la BCR Constanța, cu mențiunea „pentru Teatrul de Păpuși Constanța”.

„Cel mai urât monument comunist” („TELEGRAF” 1993)

 Bebe Braia & Marius Dragomir, În plin centrul Constanței, sub nasul Primăriei, zace cel mai urât monument comunist”, „Telegraf”, Constanța, II, 479, 6 decembrie 1993

Pentru că nu are proprietar, iar primarul Neagoe este un „călător”, nimeni nu are de gâd să dărâme „splendoarea”

Cunoașteți, cu siguranță, monumentul postat în parcul Primăriei, de imaginația bogată a maestrului Boris Caragea. Este vorba de monumentul închinat Victoriei Socialismului. Din fericire, socialismul și-a luat de mult tălpășița. Nu același lucru s-a întâmplat și cu monumentul despre care vorbeam. Interesându-ne la persoane competente din Primărie și chiar la Inspectoratul Județean de Cultură, am constatat că nu prea se știe în custodia cui intră mizeria din centrul orașului, motiv pentru care nu-l dărâmă nimeni. Problema a fost dezbătută și în cadrul unei ședințe de consiliu din noiembrie. Pe atunci, domnul Puiu Enache se întreba cât vor mai suporta acest monument al absurdului. Ei bine, credem că se întreabă și astăzi.

„Orașul de argint” (WEIDNER-CIUREA)

 Rodica Weidner-Ciurea, Orașul de argint, Revista Asociațiunii Transilvane ASTRA, 199?

Apropiindu-ne de Mexico City, drumul nostru nu putea ocoli unul dintre cele mai frumoase și interesante orașe ale Mexicului. Este vorba de Taxco (se citește Tașco), supranumit „Orașul de argint”. Taxco a fost declarat în 1928 „monument național”. 

Ne-am apropiat de oraș pe un drum periculos, construit sub o coastă de munte, pe care trebuie să o ocolim, obligându-l pe șofer să facă manevre, pentru noi, călătorii, neliniștitoare. După o astfel de cotitură, a apărut în fața noastră, pe dreapta, o priveliște superbă, picturală: pe o pantă de munte, se risipeau cochet clădirile unui oraș scăldat în lumina soarelui. Casele de un alb strălucitor, etajate până de parte spre vârful coastei, acoperite cu țiglă sau terminate în terase de tip spaniol, cu balcoane împodobite cu flori și îndreptate spre soare, păreau a fi vilele unei pitorești și elegante stațiuni montane. Ne-am oprit pe o stradă foarte circulată, în fața unui magazin cu bijuterii de argint, în vitrinele căruia străluceau podoabe sclipitoare de tot felul. Am coborât și, bineînțeles, cu toții ne-am înghesuit să admirăm măiestria brățărilor, șiragurilor, broșelor și inelelor puse în vitrină, parcă anume să vrăjească. Așa cum ne-am dat seama ceva mai târziu, era cel mai frumos, mai elegant, dar și cel mai scump magazin de bijuterii din Taxco. Din acest punct, la indicațiile ghidului, fiecare urma să se deplaseze pe cont propriu pe străzile pietruite și foarte abrupte ale orașului până la piața centrală, situată mult mai sus de locul în care ne aflam. Drumul urma să fie și el deosebit de pitoresc, mărginit de zeci de magazine de bijuterii, mai mari sau mai mici, artizanat, restaurante, hoteluri etc. Pe latura dreaptă a orașului, față de locul unde ne aflam, ghidul ne-a arătat casa în care Trotzki și-a petrecut o parte din exilul său și unde a fost asasinat.

În perioada precolumbiană, Taxco a fost un oraș situat la 12 km depărtare de actuala așezare, unde se aflau minele de argint și zinc. Ulterior, orașul a fost cucerit de azteci, iar sub primul împărat Moctezuma a trebuit să plătească tribut Tenochtitlanului. În 1522 ținutul a fost cucerit de spanioli, care, descoperind bogățiile minelor de argint, au întemeiat pe actualul loc un oraș, pe care l-au numit El Real de Tetzelcingo, iar spre sfârșitul secolului i-au schimbat numele în Taxco. Cel care a știut să profite de pe urma exploatării minelor de argint și să facă o avere fabuloasă a fost un imigrant francez, Joseph de la Borde (și-a modificat numele în Jose de la Borda, pentru a suna cât mai spaniol). Din averea adunată, Borda a construit, printre altele, în partea de sus a orașului Taxco, o biserică unică prin frumusețea sa - Santa Prisca.

Cu timpul, deși sursele de argint s-au sleit, Taxco a rămas centrul mexican al prelucrării argintului. Nu întâmplător, un bijutier american, William Spratling, a reușit să pună bazele unei școli de prelucrare a argintului, în care tinerii localnici au învățat să prelucreze bijuterii moderne după vechi motive indiene. Ceea ce poți vedea și cumpăra aici în materie de bijuterii rămâne unic. Oferta este atât de mare, iar tentația irezistibilă, încât fiecare din călătorii grupului nostru a lăsat la Taxco sume apreciabile, în schimbul unor bijuterii de o calitate și frumusețe rară. Nici noi nu am făcut, desigur, excepție. Deși am cumpătat mult ce e mai bine să cumpăr, bijuteriile celorlalți mi s-au părut și mai bine alese. În realitate, toate erau atât de frumoase și originale, încât orice ai fi cumpărat n-ai fi greșit, trăind nostalgia frumuseților lăsate în vitrinele magazinelor.

Partea cea mai interesantă a orașului rămâne biserica Santa Prisca, apreciată ca o bijuterie a ultrabarocului mexican. Ea a fost construită între anii 1751-1759 cu banii lui Jose de la Borda și proiectată de arhitecți cu renume, arhiepiscopul de Mexic și viceregele neavând nici un cuvânt de spus. Fiindcă Borda a construit biserica din averea strânsă prin exploatarea minei de argint San Ignacio, se spune că el și-a motivat decizia prin cuvintele: „Dumnezeu mi-a dat, așa că și eu îi dau lui Dumnezeu”. Se povestește că, sărac fiind, Borda a făcut un legământ că dacă va descoperi un nou zăcământ din care să se îmbogățească (celelalte exploatări erau sleite), atunci va ridica la Taxco cea mai strălucitoare biserică din Mexic.

Santa Prisca impresionează de la prima vedere. Fațada, construită pe două niveluri, este bogat împodobită - nu este o excepție în Mexic -în stilul chirrrigueresc spaniol, stil ce poartă numele unei familii de sculptori și constructori spanioli, care au construit catedrale, altare și palate în Salamanca și Madrid în a doua jumătate a secolului XVII și prima jumătate a secolului următor. Acest stil se caracterizează printr-o ornamentică supraîncărcată, dar care - depinde de gust - nu obosește. Intrarea în biserică, un portal înalt din lemn masiv, sculptate cu motive geometrice, este de o parte și de alta bornată de două coloane corintice, în partea superioară lăsând loc blazonului papal. La nivelul de sus al fațadei, un medalion înfățișând botezul lui Isus, este mărginit de două coloane spiralate, introducând, în raport cu coloanele de jos, o diversitate ce creează un efect estetic remarcabil. În partea cea mai de sus, deasupra unei ferestre, se află un ceas, păzit pe de lături de statuile apostolilor Matei și Ioan, iar deasupra, încununând întreaga fațadă - statuia Fecioarei Maria. Ornamentația acestui complex, alcătuit din statui de îngeri, steme, frunze, panglici frumos înnodate, este realizată cu mult simț artistic. Pe laturile acestei fațade se ridică două turnuri. (...)

„Agendă de vacanță” („DOBROGEA NOUĂ” 1989)

 Comitetul Județean de cultură și Educație Socialistă Constanța & Centrala ONT Litoral & Stațiunea turistică neptun & Stațiunea tineretului Costinești & Direcția Comercială a Județului Constanța & Redacția ziarului „Dobrogea nouă”, Agendă de vacanță, 1989, 130 p.

3 Mamaia

11 Constanța

15 Eforie Nord

19 Eforie Sud

23 Mangalia

30 Neptun

36 Venus

38 Saturn

40 Jupiter

42 Aurora

46 Techirghiol

48 Costinești

52 Năvodari

70 Agenda Culturală Litoral 1989

82 Sport

90 Satul de Vacanță Constanța

111 Rezervații și monumente ale naturii pe traseele județului

„Unde mergem azi” („LITORAL” 1972)

 ***, Unde mergem azi, „Litoral”, Constanța, 1972, ?

(...)

CINEMA

(...)

„Waterloo” - Mangalia: „Farul”

„Ultima relicvă” - Techirghiol: „Lumina”

„Bănuit e mortul” - Eforie Sud

MUZEE

Muzeul de Artă Constanța - Colecția de sculptură Ion Jalea și Arta populară - Deschis zilnic între orele 10-18. Luni închis

Acvariu - Deschis zilnic între orele 9-21

Planetariu - Spectacole la ore fixe: 10, 30; 12,30; 14,30; 16,30; 18,30; 20; 21. Luni închis.

Monumentul și cetatea Adamclisi - Zilnic între orele 8-20.

Expoziția de curiozități „Mercurius” de la Edificiul roman cu mozaic - Deschis zilnic între orele 9-21.

Muzeul Mangalia - Deschis zilnic între orele 9-17. Luni închis.

Bucovina în Austro-Ungaria (IORGA 1926)

 Nicolae Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, ed. VI, Vălenii de Munte, Editura Datina Românească, 1926

LVII Vecinii noștri și frații noștri atunci neliberi până la 1911

5.Chiar față de Ardeal și părțile ungurești, încălzite de lupta națională, Bucovina, care ni-a dat un poet ca Dimitrie Petrino, un istoric ca Hurmuzachi și un șir de scriitori mai noi, ca istoricul critic D. Onciul (+1923), mutat apoi la București, ca Iancu Nistor, istoric din generația mai tânără, Gh. Tofan (+1920) ș. a., arăta de un timp o vioaie simțire românească. Partidele vrăjmașe se împăcaseră în vederea scopurile mari ale neamului. Evlavia trecutul național creștea în țara vechilor noastre monumente. Se lucra tot mai mult la cultivarea poporului, pe care activitatea unui Gheorghe Popovici l-a fost trezit la conștiința politică. (...)

„Enciclopedia României” (GUSTI 1938)

 Dimitrie Gusti, Enciclopedia României, vol. I, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României, București, 1938

VII.MINISTERUL CULTELOR ȘI ARTELOR este reorganizat prin legea din 10 martie 1936 și are în atribuția sa coordonarea raporturilor dintre Stat și cultele naționale (ortodox și unit) și minoritare, controlul administrativ al cultelor, protecția lor și protecția și controlul activității artistice.

Cuprinde următoarele direcții speciale:

1.Direcția Cultelor

2.Direcția Artelor

3.Direcția Minorităților

4.Serviciul inventarierii averilor și veniturilor bisericești

Pe lângă acest minister funcționează:

a)Direcția generală a Teatrelor, în a cărei sarcină cade administrația și operelor de Stat, precum și controlul activității teatrelor particulare.

b)Comisia Monumentelor istorice, care se ocupă cu conservarea în bune condițiuni și restaurarea după metode științifice a monumentelor istorice.

c)Consiliul general consultativ asupra tuturor chestiunilor de culte.

VIII.MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE este organizat prin legea din 8 iunie 1932 și are în sarcina sa formarea cadrelor și administrarea armatei teritoriale, înzestrarea ei cu toate mijloacele de luptă, coordonarea întregii activități militare a națiunii.

Ministerul acesta dispune ca organe de conducere superioară de:

1.Consiliul superior al armatei, care își dă avisul în toate problemele de căpetenie care privesc înzestrarea armatei și legislația militară.

2.Marele Stat major, care organizează instrucție trupei și învățământul militar și elaborează planurile de apărare a țării.

3.Inspectoratele tehnice militare.

Direcțiile speciale ale ministerului sunt:

1.Direcția personalului, care se ocupă de chestiunile privitoare la disciplina și ierarhia personalului militar (numiri, înaintări, disciplină) și la recrutarea ostașilor.

2.Direcția învățământului militar, care conduce și supraveghează învățământul militar de toate gradele.

3.Direcția contenciosului militar. 

4.Direcția Justiției militare, care se ocupă de administrația instanțelor militare.

5.Direcția Sanitară, în sarcina căreia cade administrația aparatului sanitar al armatei.

În Ministerul Apărării Naționale se încadrează administrativ:

a)Tribunalele militare

b)Curtea superioară de justiție militară, care judecă în ultimă instanță recursurile contra sentințelor tribunalelor militare

c)Casa dotației oastei

d)Administrația comercială a moșiilor armatei

e)Muzeul Militar Național

IX.MINISTERUL AERULUI ȘI MARINEI derivat din Subsecretariatul de Stat al Aerului prin Decretul Lege din 14 noembrie 1936, are ca scop să coordoneze activitatea aeriană și maritimă a națiunii, conducând administrând în mod unitar mijloacele aeriene și maritime, mijloacele de apărare antiaeriană a teritoriului și apărare a coastelor, mijloacele de protecție a navigației aeriene și maritime, mijloacele de transport aerian și maritim și să supravegheze activitatea asociațiilor particulare și manifestațiile particulare de promovare ale aeronauticii și marinei.

Ministerul Aerului și Marinei are în subordine:

1.Aeronautica regală

2.Marina regală

3.Aviația civilă cu organele ei de exploatare

4.Marina comercială

5.Institutul central Meteorologic

6.Oficiul hidrografic și aerofotogrametric

7.Serviciul Maritim Român

8.Administrația comercială a Porturilor și Căilor de comunicație pe apă, care exploatează porturile fluviale și maritime

9.Serviciul Navigației Fluviale Române

Organele militare de conducere superioară, comandament și pregătire sunt: Comandamentul Forțelor aeriene și Comandamentul Marinei regale.

Organele civile de conducere superioară sunt: Direcția aviației civile și Direcția Marinei comerciale.

Organele de centrale de conducere tehnică și administrativă cu caracter special sunt: Direcția pentru comenzi și materiale, Direcția construcțiilor aeronautice, Direcția construcțiilor navale, Direcția armamentului, munițiilor și transmisiunilor, Direcția infrastructurii și domeniilor, Direcția școalelor, Direcția intendenței și Direcția sanitară.

Pe lângă Ministerul Aerului și Marinei funcționează:

a)Consiliul superior al Aerului și Marinei, a cărui atribuțiune este de a da avise consultative în ce privește directivele generale ale politicii aeriene și maritime, apărarea teritoriului contra atacurilor aeriene și maritime și cooperarea cu armata de uscat.

b)Comitetul superior al Aerului și Marinei, în sarcina căruia revin, în ce privește aeronautica și marina, atribuțiile Consiliului Superior al Armatei.

c)Comitetul consultativ al Materialelor, pentru înzestrarea aeronauticii și marinei cu material și armament nou.

În cadrul organizației acestui minister, dar bucurându-se de o conducere autonomă, funcționează Casa Fondului Național al Aviației, a cărei menire este să culeagă produsul taxelor instituite în favoarea aviației.

X.MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE ȘI COMUNICAȚIILOR are îndatorirea dea studia și executa construcția lucrărilor mari ale Statului, județelor și comunelor, amenajarea cursurilor de apă și exploatarea lor, precum și a căilor de comunicație. (...)