Bucovina în Austro-Ungaria (IORGA 1926)

 Nicolae Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, ed. VI, Vălenii de Munte, Editura Datina Românească, 1926

LVII Vecinii noștri și frații noștri atunci neliberi până la 1911

5.Chiar față de Ardeal și părțile ungurești, încălzite de lupta națională, Bucovina, care ni-a dat un poet ca Dimitrie Petrino, un istoric ca Hurmuzachi și un șir de scriitori mai noi, ca istoricul critic D. Onciul (+1923), mutat apoi la București, ca Iancu Nistor, istoric din generația mai tânără, Gh. Tofan (+1920) ș. a., arăta de un timp o vioaie simțire românească. Partidele vrăjmașe se împăcaseră în vederea scopurile mari ale neamului. Evlavia trecutul național creștea în țara vechilor noastre monumente. Se lucra tot mai mult la cultivarea poporului, pe care activitatea unui Gheorghe Popovici l-a fost trezit la conștiința politică. (...)

Românii din Imperiul Habsburgic în perioada 1848-1867 (IORGA 1915)

Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, Lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, 1915.

XV. „Noua eră” austriacă pînă la dualism și romînii

(204) 

(...) Au venit un Andrei Mocioni, un baron Petrino, bucovinean, și puțini alții care făceau parte din ordinele privilegiate, și, pe lîngă aceștia, firește, șefii Bisericilor. Și încă, dacă-l auzim acolo vorbind pe Șaguna, nu-l vedem pe Șuluț. Aceștia reprezentau pe romîni, trei milioane de nemulțămiți ai prezentului și temători ai viitorului.
Dar ce legătură putea fi între dînșii? Șaguna avea ca preocupație principală separarea bisericii romînești din Ardeal și din părțile vecine de Biserica sârbească; toate silințile lui  erau consacrate numai manifestării acestui punct de vedere: grăbirea momentului cînd era să aibă Biserica lui deosebită, Mitropolia lui, alte lucruri interesîndu-l numai secundar. Mocioni avea cultura unui aristocrat maghiar  de supt regimul absolutist austriac, iar baronul Petrino pe a unui nobil german de treapta a doua sau a treia tot în acel vechi regim austriac: nici unul, nici altul, apoi, nu erau pregătiți deloc pentru ce aveau să vorbească unii cu alții.
E penibilă pentru noi rătăcirea prin protocoalele dezbaterilor (1). Caracterul lor e haotic și rezultatul ultim atît de puțin important! Oameni aceștia nici nu veniseră cu părerile lor în cea mai mare parte, ci amintirea petițiilor care li se adresaseră, și fiecare se simțea dator să comunice, în formă de interpelare, de întrebare, sau în altă formă, dorința cercului în care își făcuse viața. La observațiile care li se făceau , răspîndeau uneori, ca, de pildă, Mocioni: Am primit un memoriu în sensul acesta și eram angajat să-l prezint. Și se întîmpla că memoriile acestea nu veneau măcar din Ținuturile pe care ei le reprezintau, cu care aveau contact, ci dintr-un alt Ținut. Ba, într-una din zile, a fost un conflict așa de acru, încît a trebuit să intervie președintele ca să oprească personalitățile și să provoace la urmă declarația lui Mocioni că a primit  o petiție din Bucovina și de aceea s-a amestecat în afacerile bucovinene - lucru  de care se supărase baronul Petrino. Ședință foarte interesantă, desigur,pentru noi, dar regretabilă.
1. Vezi Păcățianu, loc. cit., II, 100 de pagini.

(205) 
Afară de declarații, ca aceea a lui Șaguna că limba românească își are drepturile ei în viața publică (1), de intervenția lui pentru secția ortodoxă la Ministerul de Culte și pentru ajutoarele date școalelor și bisericilor (2) erau totuși chestiuni care se impuneau la toți. Era, întîi, chestiunea organizării bisericești, și Șaguna cerea, ajutat și de reprezintantul Banatului și al Bucovinei, dar combătut de Patriarh, „o adunare obștească bisericească, cu reprezintare proporțională” ori măcar o conferință de fruntași, dacă era cu putință.
Sunt sate care au două biserici: una unită, alta neunită; sunt sate care ar putea să aibă două școli - o dată ce școlile sunt confesionale - una în legătură cu o Biserică, alta în legătură cu cealaltă, și statul trebuie să fie interesat ca relații bune să domnească între o clopotniță și cealaltă, între școala dependinte de una și școala dependinte de a doua. Nimeni nu s-a gîndit la așa ceva. Fiecare privea confesiunea cealaltă ca dușmană, străină. Un cuvînt n-a spus Șaguna, cît a stat la Viena, despre interesele Bisericii unite, care-l jignise de curînd așa de mult. O dată a vorbit de școala din Abrud, fiindcă i se ceruse. Tot mai mult se întîlnește cuvîntul de „coreligionari” cînd am aștepta cuvîntul de „conaționali”.
Dacă în momentul acesta se ivește, aiurea, în celălalt colț al Monarhiei, la Nord-Est, o problemă națională românească de foarte mare importanță, ea este lăsată în seama lui Petrino, ca fiind bucovinean.
Era vorba dacă Bucovina trebuie să se unească cu Ardealul sau cu Galiția. Ai noștri, natural, aveau tot interesul să se unească cu Ardealul. Guvernul însă înțelegea, avea chiar anumite interese, să fie contrariul.

(206) 
În adevăr, polonii nu se răsculaseră la 1848, ei puteau fi întrebuințați în contra Rusiei, puteau chiar să constituie un element continuu de agitație între ai lor de supt cîrma Țarului, și, prin urmare, din acest punct de vedere guvernul imperial vroia să împuternicească pe polonii din Austria, fără să prevadă conștiința ruteană de mai tîrziu, și mai ales forma contrară intereselor polone în care era să se  manifeste această conștiință ruteană. Deci, să se adaoge Bucovina la Galiția!
E drept că s-a luptat Petrino: a ținut un discurs, foarte frumos și bine întemeiat, în care arăta că romînii nu vor primi niciodată așa ceva, că măsura este în contra dreptului lor istoric, că în momentul de față li s-ar face o și mai mare nedreptate decît în alt moment, că nu de aceea, la 1848, romînii au fost atît de credincioși.
(...)

(207) 
(...) Se temea să nu se înlăture diploma, „biletul de mînă” al Împăratului, căci, prin „conferința regnicolară”, ardeleană, convocată în aceeași zi, „pregătindu-se toate”  de către noul cancelariu maghiar al țării, baronul Kemeny, „pentru organizarea guvernului, a municipiilor și a judecătorilor, ținînd seamă de toate naționalitățile și limbile din țară” (1) se prevedea ștergerea autonomiei Transilvaniei, unirea ei cu Ungaria. O deputăție la Viena, și fără zăbavă, ca să reînnoiască cererea celor zece puncte, i se părea lui Șaguna și celor cu care se consultase, „inteligenței noastre de aici”, un mijloc de a influența hotărîrile apropiate ale Curții, și pentru aceasta el își alesese pe protopopul Popazu, pe doi neguțători din Brașov și pe rășinăreanul Ioan Brote; trebuia să se adauge Șuluț ori măcar episcopul Gherlei, Ioan Alexe, autorul cunoscutei Gramatici românești. Propunerea fu primită, și Șuluț, care iscăli, la 7 novembre, petiția comună pentru numirea unui cancelariu romîn și larga participare la conferința apropiată (2), conduse, deși „cu sufletul în buze”, deputăția, care sosi în decembre la Viena. Împăratul primi din mîna lui și a lui Popazu o cerere, compusă de Babeș, în chestia cancelariului romîn, a celor trei limbi oficiale și a congresului, Rechberg, părea favorabil.
1.Ioan Pușcariu, loc. cit., p. 51
2 .Ibid., p. 52

(208) 
După cererea deputăției, Alba Iulia fu aleasă ca loc de adunare a conferinței ardelene.
Mai puțin mulțumit se arătă Șaguna: neprimirea întregii deputății i se părea o dezaprobare și o jignire. „Îmi venea de tot o asemenea cu împrejurările anului 1848, cînd încă ni se ziceau vorbe frumoase. Dar ce folos! Ele au rămas vorbe, și nici după doisprezece ani nu s-au trup. Oare să mai așteptăm alți doisprezece ani? Vrăjmașii s-au folosit cu opozițiile lor de doisprezece ani, însă noi puteam să prevedem că după doisprezece ani mai adînc vom zăcea în groapa goanelor?” Se temea și de alegerea pentru o conferință de către cancelariu a niscaiva „renegați romîni” și semnala numirea maghiarului conte Miko ca șef al guvernului ardelean. Pe Șuluț îl invita a cere  o audiență privată pentru a prezinta un nou și scurt memoriu de plîngeri accentuate (1).
Lucrurile nu se opriră însă aici. Căpătîndu-se formala învoire „congres național romîn”, el se ținu, și anume la Sibiu, timp de trei zile, în ianuar 1861 (1-4). Cei doi șefi bisericești chemaseră nu mai puțin de „160 de bărbați de încredere”. Se aduseseră plîngeri împotriva lui Kemeny, care a numit prea puțin romîni în noua sa cancelarie, care a dat ungurilor de trei ori mai multe locuri decît romînilor, socotind de o parte pe secui, de o  parte pe orășeni și de o parte pe cei de la țară - tot cîte opt - și se ceru încă o dată „inarticularea” nației romînești, suprimarea legilor ce o lovesc și ținerea în seamă a drepturilor ei la redactarea noii legi electorale, coborîndu-se censul fixat în 1848 la 5 florini dare pe an. Pentru apărarea drepturilor naționale se alese o „comisiune permanentă de patru”, supt conducerea arhiereilor, pînă cînd națiunea romînă își va cîștiga dreptul său de națiune politică (2)
1.Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă..., I, p. 347; Bariț, Protocolul ședințelor conferinței naționale romînești, Brașov, 1860.
2. Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă..., I, p. 356-7.

(209) 
În materie confesională se condamna orice iritare a deosebirilor: „afurisit va fi acel romîn care va mai încerca o stricare a legăturii frățești”. Se cerea și întemeierea unei Asociații culturale. Deocamdată Andrei Mocioni demisiona din dieta Ungariei. Șuluț dorea „un congres general al tuturor romînilor din Ungaria, Banat și Ardeal”, ca să prezinte cereri comune (1), temîndu-se ca dieta Ungariei să nu silească pe Împărat a primi „unirea”. Deși ales de lugojeni, Șaguna refuză să ia parte la dieta ungară (mai) (2).
La conferința deschisă în ziua de 11 februar fiecare nație venea cu hotărîrea, ireductibilă, care-și avea rădăcinile în tot trecutul lor. Romînii erau numai șapte, al optulea avînd părerile de „unire” ale maghiarilor și fiind, deci, oprit, de Șuluț, episcopul său, să se prezinte, deși era preot în Alba Iulia chiar. Discursul lui Șuluț, tipărit apoi și în broșură, fu impresionant. Cancelariul trecu la protocol aceste opiniuni disparate - singurul folos al adunării (3). La 26 februar, se cerea alegerea de deputați - unul la 30.000 - pentru Parlamentul Imperiului, și se făcu în grabă organizarea, pe baza stărilor din 1848, defavorabile romînilor, a „municipiilor” chemate a face alegerea în cadrele lor. Censul fuse scăzut doar cu cîțiva crăițari.
O dietă ardeleană prepatorie se convocase în ziua de 4 novembre. Ea trebuia să constituie guvernul, să revizuiască legile, națiunea romînă avea să fie „inarticulată”.
1.Ibid., p.357.
2.Ibid., p. 360-1
3. Ioan Pușcariu, loc. cit., p. 51-5

(214) 

(...) Se gîndeau apoi la organizarea de biblioteci, de muzee, de tot ce putea cere națiunea de la cultură, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Trebuia, pe lîngă aceasta, să se întrețină relații cu romînii de pretutindeni, cu „țările vecine”. Era, deci, o instituție pan-romînească, localizată, în ceea ce privește sediul, în Ardeal. Toți dascălii ardelni de la noi erau prevăzuți ca membri extraordinari ai acestei instituții: Laurian, Aaron Florian, Ioan Maiorescu, Papiu, Pumnul, Alexandru Teodori, Fontanin. Din „Asociație” puteau să facă parte și aceia care locuiau și în alte țări romînești și nu erau născuți în Ardeal. Se aleseseră și cîțiva boieri mari de la noi în nădejdea, poate, și a unei donații și, alături de generalul Mavros, ca numismat, și Eudoxiu de Hurmuzaki, tovarăș al atîtor clipe de luptă.

„Asociațiunea” - căreia-i urmă o societate maramurășeană cu același titlu - era gata să intre în luptă pe baza acestui program „Un reazim naționalității romîne”, zicea Cipariu, „se împlîntă astăzi, ci sperăm că asemenea reazime, de astă și de alte forme, se vor împlînta și de-aici înainte” (1). Deodată însă programul trebuia sancționat de prea-înaltul guvern, care vedea înlăuntru lucruri periculoase, și a trebuit să se întrebe la Viena. Scopul pur național se declara, hotărît, neadmisibil, de locotenența ardeleană. De aceea în petițiunea brașovenilor este plîngerea împotriva piedicilor care se aduc unei culturi folositoare statului. S-au cîntărit, în sfîrșit, și s-au aprobat statutele. Cu toate acestea s-au mai făcut intervenții pe lîngă Șaguna și alții, și foarte multă vreme ”Asociațiunea” s-a ținut în rezervă. Și poate că rău a făcut, căci și atunci, la început, cînd era entuziasmul mai mare, cînd din toate părțile răsăreau documente, cînd legăturile cu poporul erau mai strînse, dacă s-ar fi mers cu entuziasm mare la opera de adunare a lucrurilor pe care le oferea trecutul și poporul  și de coborîre în sufletul nației a elementelor care le puteau înfățișa cărturarii, soarta „Asociației” ar fi fost mai strălucită (2).

1. Actele privitoare la urzirea și înființarea Asociațiunii, Sibiu, 1862.

2. Vezi Lupaș, loc. cit., p. 242.

(215) În acest moment Șaguna era adînc scîrbit. Lăsase pe Șuluț să joace rolul de căpetenie și nu era mulțămit de felul cum acesta, mai șovăielnic, de mai slabă pricepere, își îndeplinea misiunea. Cauza sa bisericească o vedea zăbovindu-se, toată atenția cercurilor conducătoare fiind prinsă de recrudescența marii chestiuni politice. În Bucovina, Hacman, în opoziție deplină cu Hurmuzăcheștii, care păstrau  „conștiința demnității Bisericii lor”, făceau să se eară de un congres fără mireni, total supus lui, o ridiculă Mitropolie separatistă cu doi sufraganți și sinod la Viena, supt controlul unui procurator imperial și întrebuințînd ca limbă oficială germana; „noi suntem străbătuți de durere și de rușine: străinii rîd și își bat joc”, scrie Gheorghe Hurmuzachi (1). „Atît însă știu și eu, și frații și amicii mei, că altă speranță și altă mîntuire pentru Biserica Bucovinei nu este afară de supunerea episcopiei noastre supt o Mitropolie ortodoxă, care, după socotința noastră, numai și numai în Ardeal poate fi, și al cărei  Scaun numai și numai de Prea Sfinția Voastră poate fi ocupat, spre binele și scăparea Bisericii romîne ortodoxe” (2). Iar Hacman se bucura că împacă astfel pe romîni și „sloveni”!

Aceste agitații bucovinene aduseseră în discuție (3) propunerea lui Șaguna de a se restabili Mitropolia. Cancelaria ardeleană ceru în ianuar 1862 un memoriu lui Ioan Pușcariu (4). Agentul lui Șaguna la Viena, Ioan Dobran, ca și Andrei Mocioni, lucrau din nou pentru acest scop, încurajați de moartea lui Rajacich, și cel din urmă nădăjduia să capete o deputație de bucovineni, cu Eudoxiu Hurmuzachi, baronul Petrino și ginerele lui, Vasilco. Noul cancelariu  Nadasy înștiința pe Șaguna că în curînd va vea să meargă însuși la Viena pentru apărarea cauzei sale. Episcopul de Arad era în același curent de idei, și romînii Banatului și Ardealului se hotărîseră a nu lua parte la sinodul de alegere sîrbesc.

Adresa deputăției romînilor din Ungaria fu prezintată, și în numele lui Hurmuzachi, Vasilco și Buchintal, încă la 15 mart. Se cerea numai „ridicarea  piedicilor” pentru „realizarea Mitropoliei noastre venerabile”, adunarea unui congres bisericesc constatător din 40 preoți și 60 honoratiores mireni din dioceza Ardealului, a Bucovinei, a Aradului și din cele două dioceze din Banat, pentru constituirea comună bisericească, supt conducerea lui Șaguna (5). Șuluț găsi cu cale să proteste imediat, și astfel deviza „viribus unitis”, care călăuzise pînă atunci lupta politică a romînilor, căzu pentru totdeauna.

1. Ilarion Pușcariu, Metropolia, p. 184.

2. Ibid., p. 184-5.

3. Ibid., p. 187-8.

4. Loc. cit., p. 62

5. I. Pușcariu, Metropolia, p. 200.

Lupta românilor pentru întemeierea mitropoliilor ortodoxă și greco-catolică în Ardeal în secolul XIX (IORGA 1915)

Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, cu o prefață despre epoca mai veche, lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, București, 1915

XIV. Triumful împăratului și răsplata Romînilor. Lupta pentru Miropoliile nouă

(...)

(197) Încă de la 18 novembre 1852 se ținuse la Viena, cu intervenția lui Bach, altă conferință episcopală, a Bisericii catolice, și fiindcă vroia Ministeriul, se ajunse la un rezultat, iar Împăratul îl admitea încă de la 12 decembrie, începînd îndată negocierile cu Papa pentru crearea Mitropoliei „greco-catolice”. Deocamdată în iulie urmă la Oradea Mare ceremonia consacrării episcopului Alexandru.

În vremea aceea Șaguna urmă cu factorii hotărîtori ai Monarhiei negocieri pentru desfacerea episcopiei sale de către sârbi, încercări grele și îndelungate.

În același timp se luase o nouă măsură care lovea pe romîni (1): supt pretext că cei din Ardeal repartizați la gloate n-ar fi fost destul de călduroși la apărarea Tronului, grănicerii trebuiau desființați. 

(198) 

Nu e de nevoie să fie decît o singură armată, și armata aceea să fie a Împăratului, a regimului, nu a unei națiuni. Manifestațiile grănicerești din 1848 pecetluiseră hotărîrea Împăratului, deși ele erau făcute în folosul dinastiei. Cine se manifestă o dată într-un fel, poate, în alte împrejurări, să se manifeste și altfel. Regimul special se păstra doar pentru moment, în ce privește fondul de întreținere ale instituțiilor.

Aprobarea Mitropoliei unite din partea Romei venise la 1 mart din anul 1853. Dar numai la 16 octombrie 1855 sosește prelatul trimes din Roma ca să instaleze pe Alexandru Sterca Șuluț în calitatea lui de Mitropolit, puindu-l în legătură canonică cu Oradea Mare și cu cele două episcopii noi, care se stabiliseră, una în regiunile Maramureșului, cu Scaunul în Gherla, cealaltă în regiunile bănățene, cu Scaunul în Lugoj.

Șaguna trebui să cetească proclamații din partea Mitropolitului rival, prin care (2) el chema la Unire ca la singura formă mîntuitoare de suflet pentru toți iubitorii Romei, pe toți urmașii lui Traian, pe toți locuitorii români „de la Marea Neagră prin Tesalia și dincoace de Carpați pînă la malurile Tisei” (3). Și în același timp i se aducea lui, printr-un act metropolitan publicat în Gazeta Transilvaniei, devenit organ oficial, învinuirea că el face prozelitism (4). Și în plîngerea sa el releva că și Ministeriul pare a crede că toți romînii atîrnă de Scaunul blăjean. „Maiestatea Voastră e dreaptă, și Biserica greco-orientală din Ardeal cere doar numai dreptate”, striga Șaguna, la 1 decembre 1855 (1). Trebui ca noul guvernator Schwartzenberg să proteste hotărît contra direcției de asimilație religioasă a Ministeriului; destul că Bisericii rivale i s-a dat sprijin,„prinzînd-o de supțiori”, ; nu e cuviincios a trata religia celor mai mulți romîni ca o „schismă ruginită”, tulburînd liniștea țării. Și în același timp Patriarhul sârbesc reclamă pentru sine pe acești schismatici.

(199) În sfîrșit, petiția de reîntemeiere a Mitropoliei romînești, cu un Consistoriu de mireni, și pentru Bucovina, pe care o prezintară, la 21 august 1860, Șaguna, cu Andrei Mocioni pentru Banat și baronul Petrino pentru Bucovina, fu ascultată. Un nou sinod general ortodox fu ordonat la 27 septembrie, în ajunul Constituției din 20 octombrie. Împăratul declară că „nu e neaplecat la înființarea unei Mitropolii romîne de religiunea ortodoxă răsăriteană”, pe care o cerea, la 26 octombrie, și sinodul diocezan din Sibiu. Dar interesele catolice, greutățile puse de sîrbi, reaua-voință a lui Hacman zăboviră pînă la 1864 hotărîrea definitivă.

De alminterea, încă de la 1857 însuși ministrul de Culte, Thun, spusese limpede - în calitate de catolic, și după dogmele romane - de unde vine împotrivirea. Biserica ortodoxă nu are un șef suprem, cum e la catolici Papa, care să răspundă pentru dînsa, și-i lipsesc oamenii de valoare culturală, ca și demnitarii necesari. Și Șaguna a obiectat că valoarea principală a preoțimii trebuie să fie cea morală și că o mai bună cetire decît a Bibliei și a Sf.Părinți, de ale căror traduceri „Biserica noastră este foarte bogată”,nu se poate. Pe lîngă toate, înaltul funcționar nu se sfiise - intitulînd familiar Verehrtester” pe acest episcop care se privea ca arhiepiscop și șef de Biserică națională - a spune ca ortodocșii din Austria să recunoască pe Papa, o „simplă chestie de onoare”, ceea ce ar ușura mult lucrul (2).

Pentru împăcare personală a acelora care jucaseră un rol în ultimele mișcări ardelene a început, apoi, în era  cea nouă absolutistă, împărțirea de decorații și bani. La trei dintre șefii mișcării din Munții Apuseni li s-au trimes sume însemnate, și ei au făcut gestul acela frumos, care a rămas însă fără urmare, din motive nelămurite, de a consacra o bună parte din această răsplată în bani pentru întemeierea unei societăți literare române.

(...)