Timișoara istorică (M. D. R. T. 2011)

Timișoara, unul din cele mai mari orașe ale țării, a devenit cunoscut în toată lumea ca locul în care a izbucnit Revoluția Română din Decembrie 1989. Demonstrațiile însângerate au făcut din Timișoara primul oraș liber de comunism.
Timișoara a fost, de asemenea, primul oraș care a introdus iluminatul stradal electric și tramvaiul, primul oraș cu străzi pavate și primul care a organizat o proiecție cinematografică.
Cetatea a fost construită în secolul XIII, când județul Timiș, a cărui reședință era Timișoara, a fost inclus în regatul maghiar*.
În timpul dominației otomane de 200 de ani** și apoi în timpul regimului austro-ungar de alte două secole***, Timișoara este unul din cele mai multiculturale orașe de pe teritoriul de azi al României, cu semnificative minoritâți de origine maghiară, germană și sârbă.

Piața Unirii. Cea mai veche piață a orașului, realizată în stil baroc, este înconjurată de o mulțime de construcții splendide și proporționate: catedrala romano-catolică Sf. Gheorghe, Palatul Baroc (găzduind azi Muzeul de Artă), Episcopia, Catedrala Ortodoxă Sârbă și Liceul Teoretic Nikolaus Lenau****. În centrul pieței se află o trinitate barocă sau o columnă placată. În fața farmaciei de lângă Palatul Baroc, printre pietrele de pavaj ale pieței, se mai poate vedea imprimat în piatră planul fostei cetăți Timișoara, ale cărei ziduri au fost demolate în secolul XIX. Catedrala Romano-Catolică, cea mai importantă lucrare de arhitectură barocă din Timișoara, a fost proiectată de faimosul arhitect austriac Fischer von Erlach și a început în 1736. Principalul altar pictat a fost realizat de un faimos artist, care a studiat la Academia de Belle Arts din Viena.
În catedrala catolică se slujește regulat Liturghia în maghiară, germană și română.

Una din cele mai vechi piețe ale orașului, Piața Libertății este locul în care se află vechea Primărie***** și monumentul Sf. Ioan de Nepomuk; ultimul a fost realizat în 1756 de doi sculptori vienezi pentru a comemora victimele epidemiei de ciumă din 1738-1739******. Personajul principal al monumentului este Sf. Ioan de Nepomuk din Praga*******, protectorul catolicilor din Banat, deasupra căruia este reprezentată Sf. Maria purtând pe cap o coroană în formă de stea.

Piața Victoriei, care a fost martora declanșării Revoluției din 1989, este centrul cultural al Timișoarei. Catedrala Mitropolitană, construită în stil bizantin moldovenesc, cu turlele acoperite cu țigle emailate, domină partea de sud a pieții. La capătul opus se poate vedea clădirea teatrului și operei, care a fost construită la sfârșitul secolului XIX de doi arhitecți vienezi******** și care găzduiește nu mai puțin de patru importante instituții culturale: Opera Română*********, Teatrul Național**********, Teatrul German*********** și Teatrul Maghiar************. (Clădirea care găzduiește patru instituții culturale diferite este unică în lume.) Un covor floral și o fântână cu pești decorează partea centrală a pieței. Zona pietonală găzduiește târguri de iarnă sau de 1 martie, concerte și alte evenimente culturale. Castelul Huniade*************, cea mai veche clădire din Timișoara, care este sediul Muzeului Banatului, și Canalul Bega************** sunt situate în apropierea Pieței Victoria.

Unul din simbolurile orașului, Catedrala Mitropolitană*************** a fost construită între 1936 și 1946. Arhitectura sa combină stilul bizantin cu elemente vechi moldovenești. Catedrala este înaltă de 83 de metri și are 11 turle acoperite cu țigle emailate colorat, desenate cu motive decorative românești tradiționale; podeaua este acoperită cu mozaic imitând stilul covoarelor bănățene. Cele șapte clopote, care cântăresc împreună opt tone, fiecare corespunzând unui ton muzical, au fost turnate dintr-un material special, adus din Borneo**************** și Sumatra***************** și acordate de un compozitor român.
Catedrala Mitropolitană din Timișoara este cea mai mare clădire religioasă a orașului.

Lăcașul de cult evreiesc este situat în Cetate, cartier al Timișoarei, și a fost construit între 1863 și 1865, pe baza unui proiect al unui arhitect vienez******************. Sinagoga, care are o capacitate de aproximativ 3000 de persoane, a fost construită într-o manieră eclectică, cu elemente ale stilului maur*******************, reminiscență a vechii comunități de evrei spanioli din Timișoara. A fost folosită aproape 100 de ani de comunitatea evreiască, dar s-a deteriorat la sfârșitul perioadei comuniste și a fost închisă când mulți dintre evreii încă rămași în oraș după al doilea război mondial au emigrat în Israel. Sinagoga a fost renovată între 2000 și 2005 și a fost redeschisă după 20 ani cu un concert festiv.

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 18-19 (Timișoara - Banat's capital).

Note M. T.
* Construcția cetății de piatră a fost realizată în 1307-1315 de regele maghiar Carol Robert d Anjou, pe locul unor fortificații mai vechi. (www.pressalert.ro - 05.01.2014) (www.timisoara-info.ro - Cartierul Cetate)
** Cetatea a fost cucerită de otomani în 1552, în timpul domniei lui Soliman Magnificul.
*** Cetatea a fost cucerită în 1716 de armata Habsburgilor austrieci comandată de mareșalul prinț Eugeniu de Savoia.
**** Clădirea a fost construită în 1878-1879, pentru a găzdui Șscoala superioară regală maghiară de stat, înființată în 1870. În 1919-1841 a fost transformată în liceu german. În 1941 a funcționat un luceu german de fete, numit din 1942 "Nikolaus Lenau" (poet austriac din secolul XIX). Liceul german a fost reînființat în 1948 și a revenit în clădire în 1955. (www.nlenau.ro)
***** "Primăria nouă" a fost construită în 1731-1734 la cererea coloniștilor germani, după cucerirea habsburgică din 1716. Renovată în 1782, 1849 și 1935. În 1949 instituția și-a mutat sediul, clădirea fiind azi monument istoric. (www.timisoara-info.ro)
****** Ciuma a ucis 1000 din cei 6000 de locuitori ai orașului. Wasserberger și Blim au sculptat monumentul la comanda primăriei în 1753-1756, înlocuindu-se un monument mai vechi din gresie. (www.timisoara-info.ro - Monumentul Sf. Maria și a Sf. Ioan Nepomuk)
******* Jan Nepomucky (c. 1345-1393) = Preot catolic din localitatea Nepomuk din Cehia, ucis din ordinul regelui infidel pentru că a refuzat să divulge taina spovedaniei reginei. Canonizat în 1729. (www.sfinticatolici.ro/ioan-nepomuk)
******** Palatul Culturii a fost construit în 1871-1875 de renumiții arhitecți Helmer și Fellner și reconstruit în urma unui incendiu. (www.ort.ro - Despre noi - Istoric)
********* Opera Română din Timișoara a fost înființată prin decretul regelui Mihai din 30 martie 1946. În 1940-1945, a funcționat la Timișoara Opera Română din Cluj, aflată în refugiu.(www.ort.ro - Despre noi - Istoric)
********** La 18 octombrie 1945, Ministerul Artelor aproba înființarea Teatrului Muncitoresc. al Poporului din Timișoara,  din 1995 Teatrul Național "Mihai Eminescu". (www.cimec.ro/SCRIPTS/TeatreNou/istoric_teatru)
*********** În 1875-1899, în Palatul Culturii a funcționat Teatrul "Franz Josef". La 1 ianuarie 1953 a fost înființată Secția germană a Teatrului de Stat Timișoara, transformată în Teatrul German de Stat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri din 31.07.1956. (www.teatrulgerman.ro - Teatrul - Despre noi)
************ Printr-un decret din 1953 a fost înființată Secția maghiară a Teatrului de Stat Timișoara, transformată în 1957 în Teatrul Maghiar de Stat, care a primit numele dramaturgului Csiky Gergely în 1990. (www.tm-t.ro - Teatrul - Despre teatru)
************* Castelul Huniade a fost construit în 1307-1315 de către Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, care l-a folosit ca reședință până în 1323. A fost reconstruit după cutremurul din 1443 de către Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. A fost reconstruit aproape total după asediul din 1848-1849. (https://uvt.ro/castelul_Huniade)
************* Muzeul Banatului a fost înființat în 1872 și a fost mutat în Castelul Huniade în 1948. (https://mnab.ro/istoricul-muzeului)
************** Canalul Bega, lung de 114 km, leagă orașul românesc Timișoara de orașul sârbesc Titel. Construcția sa a început și vârful volumului transportat a fost atins în 1931, după care circulația a încetat în 1958. (www.cjtimis.ro/ro/content/canalul-Bega)
*************** Catedrala Mitropoliei Banatului are hramul Sfinților Trei Ierarhi și a fost proiectată de arh. I. Troianescu. Clopotele au fost acordate de compozitorul Sabin Drăgoi. (www.crestinortodox.ro - Catedrala Mitropolitană a Timișoarei)
**************** Borneo = A treia insulă de pe glob după Groenlanda și Noua Guinee. Împărțită între Indonezia (70%; Kalimantan), Malaezia (29%) și Brunei (1%). (ro.wikipedia.org)
***************** Sumatra = A șasea insulă de pe glob: 437000 kmp. Situată în vestul arhipeleagului Indoneziei cu 50 milioane de locuitori în 2010. (ro.wikipedia.org)
****************** Sinagoga din Cetate a fost proiectă de arhitectul vienez Ignatz Schumann ș la inaugurare a participat împăratul Franz Iosef. www.intercultural.ro/turismintercultural/Sinagoga-Cetate.html)
******************* stilul maur = Stil arhitectonic dezvoltat în Peninsula Iberică cucerită de arabii musulmani în sec. VIII-XV. Principalele centre au fost orașele Cordoba (capitala califatului local din secolul X), Granada și Sevilla. A influențat și variantele locale ale stilurilor creștine din secolele XI-XVI: romanic, gotic și renascentist. (www.galeriadearta.ro/articole/arta-maura-in-Spania-710.htm)

FOTO Femeia transilvăneană de la ţară, în fotografiile inedite ale Muzeului Etnografic din Cluj

Adevărul 8 martie 2014

TRIUMFUL UNEI NAȚIUNI. Marea Unire, recunoscută la tratativele de pace

 Digi 24 1 decembrie 2013

Germani versus români în Banat în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
- Iată, - zise ea cu liniște sărbătorească - în loc de a-și vedea de școală, umblă să pescuiască, iar în vremea aceasta copiii se sluțesc unul pe altul. Și cîte sunt nenorocirile ce s-ar mai fi putut întîmpla dacă n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se întîmplă astfel de lucruri!
- Se înțelege, grăi Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum. La noi e regulă! La români însă toate merg una peste alta!
- Așa e, ziseră cîțiva, în vreme ce iar alții rîseră.
Lucrul ar fi fost bun și minunat dacă n-ar fi fost de față și cîțiva români, ai cărora obraji se roșiră, fie de mînie, fie de rușine.
- Aceasta n-am voit s-o zic, grăi dar maica Aegidia. E și la români regulă, se vede însă că nu pretutindenea.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, pp. 12-13.

Programul Radio Vacanța la 28 august 1972 („Litoral” 1972)

<
9,05 - Salut matinal
9,10 - Alo, am aflat pentru dumneavoastră
9,20 - Buletin de știri poliglote
9,35 - Vedete la microfon: Anda Călugăreanu
10,05 - Muzică ușoară
10,20 - O voce de neuitat: Fritz Wunderlich
10,35 - Muzica litoralului
11,05 - Am ales pentru dv. muzică ușoară
11,50 - Muzică populară
12,05 - Litoral `72
13,00 - Buletin de știri poliglote
13,10 - Geografie muzicală: Banatul

17,05 - Buletin de știri poliglote
17,20 - Sport și muzică
17,30 - Litoral radio-club
18,30 - Șlagăre de pretutindeni
>

SURSA
RADIO VACANȚA: LUNI, 28 AUGUST, „Litoral”, Constanța, 26 august 1972, p.?.

„Fenomenul multietnic” (URSACHE 2006)

Petru Ursache (Universitatea Iași), Fenomenul multietnic, „Datina”, Constanța, 2006, 1, 8

(8) Credibilitatea celor doi reprezentanți ai etniilor din zonă, germană și lipovenească (în volum sunt prezentate și alte grupuri printre care comunitatea bulgară: „nu suntem minoritari”, declară reprezentantul acesteia, Gh. Coleff, „suntem români”), nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind că autorii fac referință la propria experiență țaristă, care le-a tulburat existența, fiind îngrijorați în același timp de pericolul asiatic și bolșevic, în creștere și gata să-i ajungă iarăși din urmă.

Pentru zona bănățeană nu cunosc o lucrarea asemănătoare și care să se refere exact la epoca respectivă. În schimb, bibliografia recentă înregistrează mai multe. Citabilă mi se pare lucrarea Germanii din Banat. prin povestirile lor (Paideia, 2000), tipărită de un colectiv coordonat de Smaranda Vultur: interesează și noutatea metodologică, împrumutată, firește, din habitatul științific apusean de ultimă oră. Cum arată și subtitlul, autorii au apelat la izvoare directe, punând pe primul plan cuvântul intervievaților din marea masă „comunitară”. Aceștia conservă, cum se știe, în subconștientul lor unele fenomene și forme modificate  care ascund înțelesuri învăluite, uneori din real interes științific,dar cu condiția să fie corect descriptate. Vultur se află în pragul unei asemenea descoperiri: o bătrână i-a dezvăluit sub formă de narațiune dramatizată șocul pe care l-au simți germanii aduși în Banat de către Maria Tereza, în condiții asemănătoare de privațiuni și campanii militare, cu acelea pomenite mai sus, puse pe seama țarilor ruși, Ecaterina și Alexandru I.

Iată comentariul coordonatoarei volumului: „Această istorie e indusă de obicei în povestea germanilor intervievați ca un suport identitar. O rezumă, în trei vorbe, mulți dintre interlocutori, dar eu am auzit-o pentru prima oară de la Katharina Vitye, originară din Tomnatic: „die Not, der Tod, das Brot”, ceea ce vrea să spună că, în anul dintâi al venirii în Banat, a fost nimicul, în al doilea  - moartea și în al treilea - pâinea. Ținutul în care au venit în căutarea de o viață mai bună nu părea a avea nimic dintr-un Eldorado, dar harnici și hotărâți, sprijiniți de Curtea de la Viena cu bani și înlesniri fiscale, înfruntând clima nesănătoasă (din pricina mlaștinilor) sau prea aspră în zona de munte, germani au reușit să înjghebeze sate, să cultive pământul, să ajungă la o relativă prosperitate. Din această realitate și pentru a o face exemplară, s-a născut identificarea imaginii de sine cu aceea a bunului colonizator” (5).

Autoarea are perfectă dreptate în aparență: formula „die Not, der Tod, das Brot” dă sprijin germanilor din Banat să-și construiască un reper orientativ în legătură cu ce înseamnă segmentul de istorie care-i privește direct și, de ce nu, să se considere „buni colonizatori”. Nimeni nu este oprit să-și facă despre sine imaginea „identitară” după cum îl țin puterile și cum îl duce fantezia. Rămâne de văzut dacă cel care receptează această informație, și mai are pretenția să facă știință, se poate opri aici sau are datoria s-o verifice în baza documentelor de arhivă. Istoricii de profesie prezintă lucrurile cu totul altfel, indiferent dacă specialiștii sunt români sau germani. Litera și mai ales spiritul adevărului trebuie respectate. Vechii germani au părăsit ținuturile de baștină, la începutul mileniului, presați de nevoi economice grave, cum mărturisește și Emanoil Kreisss pentru epoca mai nouă. 

Ceea ce scrie, recent, Dumitru Hâncu despre sașii din Transilvania se potrivește, în linii generale, și pentru șvabii din Banat: „Stabiliți în teritorii românești era, desigur, firesc ca sașii să fi trăit, de la început, în vecinătatea românilor. E adevărat, această vecinătate n-a putut fi, tot de la început, tot pașnică, întrucât cei dintâi erau așezați de regii unguri în șesurile cele mai fertile, în timp ce românii erau împinși spre munți și codri.  Așa se explică, desigur, și de ce sașii și-au clădit pretutindeni , în apărarea așezărilor lor, burguri și biserici-cetăți, iar cuvânt și șanț s-au numărat - alături de alți termeni adoptați sub înrâurirea exercitate de noile îndeletniciri meșteșugărești aduse de sași - printre cel mai vechi împrumuturiale limbii române din limba germană (6)”.

În asemenea condiții, expresia „bun colonizator” se cuvine serios retușată, fără ca formula „die Not, der Tod, das Brot” să-și piardă din interes. Cât despre greul întâmpinat de coloniști din partea țăranilor din mlaștini sau a gerurilor montane, astea sunt povești hazlii culese de pe marginea șanțurilor. Se pare că nici Maria Tereza nu era prea încântată de prestația protejaților ei, nici din „primul”, nici din „al doilea”, nici din „al treilea an”.

Personal, aș da o altă interpretare șablonului în discuție obținut de la bătrâna Katharina, tot din perspectiva imaginarului și a mentalului colectiv. Microtextul concordă cu ideea rosleriană a „spațiului gol”, mai bine zis izvorăște chiar de acolo. Este vorba de un clișeu specific feudalismului apusean, nu de simplă invenție a istoricului de la Sibiu. El l-a aplicat doar spațiului carpatic pentru a justifica, potrivit obiceiului timpului, cucerirea de teritorii sau colonizări forțate, în buna tocmeală între principi și castelani. Teza a căpătat răspândire prin școală, ne-ar asigura N. Iorga, printre germanii și ungurii interesați. La nivelul grupului și mentalului colectiv, ea s-a transformat în legendă. Așa că „la început a fost pustiu”, adică „die Not”. A urmat „die Tod”, mai bine zis o saga războinică, nu foarte sângeroasă pentru că românii nu i-au întîmpinat cu dușmănie aspră pe nemți,cun au făcut-o rușii despre care relatează Kreiss. Autohtonii nici nu ar fi avut șanse, dat fiind că alături de germani se aflau regii unguri, apoi Curtea de Austria. În sfârșit, s-a ivit momentul lui „das Brot”. Faptul mi se pare normal dacă ținem seamă de restricțiile la care erau supuși bieții români, împinși departe în mlaștini și spre vârfurile muntoase. Și mai mult decât atât, Banatul era, într-adevăr, un Eldorado disputat secole în șir de marile puteri. Tocmai aici și-a așezat Traian capitala Daciei Felix. Pe scurt, bătrâna Katharina a spus„adevărul”. Dar cuvintele ei ar merita un studiu aprofundat de specialitate.

Note

1.Nicolae Iorga, Contra dușmăniei dintre nații. Românii și ungurii, București, 1932, p. 31

2.Emanoil Kreiss (protopop romano-catolic al Ținutului Marea), Germanii din Dobrogea, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 97.

3.E. Kreiss, loc. cit. p. 98

4.Terente Lisov (președintele Comunității Lipovenilor din județul Tulcea), Lipovenii în Statul Român, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 98.

5.Smaranda Vultur (ed.), Germanii din Banat. Prin povestirile lor, Paideia, București, 2000, p. 7-8.

6.Dumitru Hâncu, „Noi” și germanii „noștri” (1800-1914).Un studiu imagologic urmat de Tablouri dintr-o lume care a fost, Univers, București, 1989, p 83.

„Încetarea din viață a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române” („BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ” 1977)

 „Biserica Ortodoxă Română”, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, XC, 4 / apr., 1977

Cuprins

233 Arhim. B. V. Anania, Justinian. Părintele nostru

Viața bisericească

236 Diac. P. I. David, Încetarea din viață a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Ceremonia și slujba înmormîntării

Din activitatea Bisericii Ortodoxe Române la întruniri intercreștine:

293 Întîlniri interconfesionale peste hotare: Sesiunea Secretariatului internațional al Conferinței Creștine pentru pace - Vizita I.P.S. Mitropolit Nicolae al Banatului la comunitățile ortodoxe române din America și Canada - A XXVII a Adunare generale a Federației mondiale a studenților creștini de la Colombo (Sri Lanka) - Lucrările Comitetului executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor - Traducerea în viață  a ”Actului Final” de la Helsinki - Sesiunea Comisiei Bisericilor pentru Afacerile Internaționale din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor

Contacte ecumenice locale: Vizita făcută Bisericii Ortodoxe Române de Episcopul vechi catolic Gerhardus Anselmus van Kleef de Haarlem (Olanda) - Întîlnirea comună de la Iași a Prezidiului și Comitetului Consultativ al Conferinței Bisericilor Europene

302 Pastorala Prea Fericitului Părinte Justinian trimisă comunităților ortodoxe române de peste hotare cu prilejul Sfintelor Paști - 1977

304 Cronica

Pastorale, Scrisori irenice

305 Pastorala I. P. S. Iustin, Mitropolitul Moldovei și al Sucevei, locțiitor de patriarh, adresată clerului și credincioșilor din Arhiepiscopia Bucureștilor cu prilejul Învierii Domnului și Sfintelor Paști - 1977

310 Scrisoarea irenică a I. P. S. Iustin, Mitroplitul Moldovei și Sucevei, locțiitor de patriarh

312 Mesaje și Scrisori de felicitare

Partea oficială

317 Diac. P. I. David, Cutremurul din 4 martie 1977. Hotărîrî și măsuri luate de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Comitetul de redacție
Președinte: Prea Fericitul Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Membri: P. S. Roman Ialomițeanul, episcop-vicar al Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor; P. S. Adrian Botoșăneanul, episcop-vicar al Sfintei Arhiepiscopii a Iașilor; P. S. Nestor Severineanul,  episcop-vicar al Sfintei Arhiepiscopii a Craiovei; P. S. Timotei Lugojeanul,  episcop-vicar al Sfintei Arhiepiscopii a Timișoarei și Caransebeșului
Redactor responsabil: P. C. Pr. Ioan Gagiu, directorul Administrației Patriarhale

Colaboratori: Înalt Prea Sfinții Mitropoliți, Prea Sfinții Episcopi, Profesorii Institutelor teologice, ai Seminariilor teologice și ai Școlilor de cîntăreți bisericești, Prea Cucernicii Consilieri administrativi patriarhali și episcopali, protopopi, preoți candidați la titlul de doctor în teologie ș. a.

Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

 

„Piloții orbi” (ELIADE 1937)

 Mircea Eliade, Pilotii orbi, Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937

 Imoralitatea clasei conducãtoare  românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918  încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã  s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã  s-au nationalizat profesiunile libere – toate aceste  crime împotriva sigurantei statului si toate aceste  atentate   contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea  victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918 – lãsând sã se astearnã  uitarea asupra întunecatei epoci care a  urmat unirii tuturor românilor. Dar cred cã este o crimã  care nu va mai putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape  douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu  numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea  noastrã o epocã sigurã de pace  atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu  statornicã voluptate la surparea lentã a statului  românesc modern.  Clasa noastrã conducãtoare, care a avut  frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate  înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în  fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala  incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi  existenta istoricã a neamului românesc:  oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si  mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata  Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste  piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã  care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme  moarte. Nici   nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii  tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism  între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din  istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi  de popoare vecine. Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de  stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de  afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor.Numai istoria stia cã  nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de aceea capitalã: instinctul statal. Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi,  la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.       

Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.  Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc  aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut  tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze  judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice  caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii….  

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român -na fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost  necontenit umiliti – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil  complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de  unguri!)  În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi  putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.      

Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt  românesti. În schimb, am stat cu mâinile  în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat  complet, cum Tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut  colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut  pãdurile din Maramures si Bucovina   în mâna evreilor si maghiarilor etc., etc.  Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame. 

Am luat sate de români din  Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo unde sunt si sã aducem la frontiera  bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic…    Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari  sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii.  Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã  cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile  unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile  Dunãrii cu grãdinari bulgari. 

În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai  grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea  mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul  de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt  românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii  reprezentau 68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile  oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei  prin încurajarea agitatiilor separatiste   – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la  rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã  în români si în poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.    În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii  bucovineni de atunci au stiut sã se apere  (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii,  dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru  revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat  prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se  înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare  cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de  la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la  seminarul de geografie din Berlin hãrti ale   viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate  Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când  stiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la  universitatea din Varsovia) a izbutit sã   le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi  dovada, dacã va fi nevoie. 

Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor  sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris  paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici  o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã  “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti  tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã  rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind   100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si  bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si  bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute  fãtis, cu închisoarea, chiar satele  germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când  cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!   Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice  cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã  pãtura conducãtoare   nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai  vede.  

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii  acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi  apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit  cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea  miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe  obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au  cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din  rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile  lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir  vitalitatea, tenacitatea, geniul.  

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã  pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu  sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec   nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã  facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca si când  am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea  înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când  vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu  mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si  Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã  se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba  nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de   protectia muncii nationale.  

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu  pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu  piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu  si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã  apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la  sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul  grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul  – slãbind considerabil rezistenta   tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a  adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea  pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si  “cultura” în Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi  au intervenit si aici, cu imensa lor   putere politicã si administrativã. Toatã Muntenia si  Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele  începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea  porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. 

Pilotii orbi  au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav  faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste  (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de  peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde  numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai  mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când  populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se  regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã  substantialã. 

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca  sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum  câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de  la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de  tuicã. Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul   sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã  legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit. ...

Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si  când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul   instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul  statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu  aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile  care dispar lãsând locul altor  neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în  aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.  Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor  rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei  sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre  calitãtile unor oameni strãini - nu mai are mult de  trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria… Cãci pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã   deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul  cã nici un om politic  român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce  înseamnã un stat. Si  asta e destul ca sã începi sã plângi. 

 

 

 

Românii din momarhia Habsburgică în 1868-1872 (IORGA 1915)

 Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, Lecții ținute la Universitatea București, Editura Casei Școalelor, București, 1915.

XVIII. Agonia activismului (1868-1872)

(...)

Pasivitatea  a accentuat încă această deosebire,  a ajutat-o să se manifeste public. Căci motivul pasivității nu era un motiv general romînesc, ci un motiv particular, teritorial. Analizarea celor dintîi propuneri în cele dintîi adunări care s-au ținut în vederea declarației de pasivitate arată foarte limpede acest lucru. Ardealul protest împotriva dezbinării samavolnice care îi răpise autonomia, fără să ție seamă că restabilirea acestei autonomii ar putea să aducă sfâșierea unității bisericești realizate - de unde și răceala lui Șaguna față de aceste tendințe. În acest sens se pronunță ardelenii de la Miercurea, de la Inidoara. În părțile ungurești nici nu se vorbește însă de proclamarea pasivității. Se arată toate durerile, toate călcările de drept, toate denegările de justiție constituționale,  - acestea da, și acolo dar, în ceea ce privește schimbarea liniei de conduită, a atitudinii politice, ca sistem față de alegeri și față de reprezintare în Parlament, în părțile bănățene și ungurești nu este vorba de așa ceva. Făcînd declarații foarte frumoase ca aceasta: „Romînii locuiesc de peste șaptesprece secole pe acest pămînt; în noi este viață, noi voim să trăim ca romîni”, ei credeau că pot înrîuri asupra deciziilor luate în adunări parlamentare unde erau în foarte slabă minoritate. Este vrednică de ținut în samă, scrisoarea de atunci a lui Alexandru Mocioni, care avea o mare influență în părțile unde se întindea activitatea lui. În ea se cere alcătuirea unui partid ,sau, cum se întrebuința atunci terminul la feminin „unei partide politice națională-democratică”. Ar avea de scop smulgerea prin activitatea parlamentară și pe toate căile legale - acesta este un termin care se întîlnește în orice manifestare a poporului romîn în timpurile acestea - în marginile strictului ideal național, a drepturilor elementare pentru națiune. Și se enunțau cu acest prilej principii atît de sănătoase ca acesta: „Numai națiunea care știe să lupte pentru libertatea sa o va poseda, întreagă”.

Totuși, la 14 ianuar 1869, membrii adunări din Miercurea hotărîseră încetarea trimiterii de deputați din partea romînilor într-o dietă în care erau convinși că nu vor putea face nimic prin acești reprezintanți ai lor, deoarece punctul de vedere ce li se opunea era un punct de vedere negativ, de intransigență desăvîrșită și eternă, lăsîndu-se în același timp romînilor de dincolo, din țara Ungurească, și dreptul și datoria de trimite astfel de reprezintanți. Din considerație numai pentru Împărat se vor respecta legile cele noi. La Inidoara, în aceeași zi, la Solnoc, înainte, se luară deciziuni la fel ca aceasta.

Forțe din cele mai însemnate ale romînilor se înlăturară prin aceasta dintre conducătorii unei lupte care continuă totuși, fără să se vadă caracterul ei teritorial, prin forțe politice de o calitate și experiență inferioară. În dietă după aceasta nu s-a mai auzit Ilie Măcelaru, un om și jumătate, stăpîn pe cercul lui de la Miercurea, care vorbea liniștit, deschis, fără frică, înaintea oricui. Nu mai pomenim pe reprezintanții superiori ai clerului care, din momentul acesta, raliindu-se și ei la pasivitate, deși n-au luat parte la adunările care au decretat-o - Șaguna era în perioada de amorțire nemulțămită cu invazia lipsită de respect și de înțelepciune a elementului laic (moare la 16 iunie 1873), iar Ioan Vancea de Buteasa, noul arhiereu blăjean, se consacra unei opere de organizare, cerută și de organizarea Bisericii rivale - nu și-au mai ridicat glasul în adunările în care deputații Banatului, și părțile ungurești vorbeau de deosebite chestiuni.

O retragere în masă a unei părți din fruntașii unui popor se poate la cine știe la ce națiune mare, înaintată în cultură, deprinsă cu luptele politice, la o națiune ce are de unde lăsa și totuși să rămîie. Dar era un fundamental neajuns în situația romînilor dacă o parte din puținii fruntași pe care îi aveau, și mai ales din puținii oameni care erau deprinși cu viața publică, care fuseseră în funcțiuni de stat, care cunoșteau legile, dispăreau de la suprafața politică.

Dar, în sine, era bun activismul sau era bun pasivismul? Argumentele pe care le-am adus acum zece ani, în Sămănătorul, le repet și acuma, căci tot ce s-a întîmplat pe urmă n-a făcut decît să întărească părerea mea. Noi n-avem puteri destule ca să ducem în același timp lupta economică, culturală și politică. Și, atunci cînd trebuie să alegem între el - și trebuie să alegem - ce se cuvine să avem în vedere mai întîi? Natural că aceea ce privește viața noastă culturală și economică, înainte de toate. Să fim un popor luminat, bogat, unitar prin conștiință - fiindcă acolo nu este vorba, ca la noi, în România, de o activitate politică între ai tăi, ci este vorba de o activitate politică pentru ai tăi și între ceilalți, în fața celorlalți, care sunt contrarii poporului tău.  Este o deosebire esențială.

Și mai este un lucru. O luptă politică este o acțiune chibzuită pe baza unei puteri bine calculate și în vederea unui scop bine determinat

(...)

Românii din Imperiul Habsburgic în perioada 1848-1867 (IORGA 1915)

Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, Lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, 1915.

XV. „Noua eră” austriacă pînă la dualism și romînii

(204) 

(...) Au venit un Andrei Mocioni, un baron Petrino, bucovinean, și puțini alții care făceau parte din ordinele privilegiate, și, pe lîngă aceștia, firește, șefii Bisericilor. Și încă, dacă-l auzim acolo vorbind pe Șaguna, nu-l vedem pe Șuluț. Aceștia reprezentau pe romîni, trei milioane de nemulțămiți ai prezentului și temători ai viitorului.
Dar ce legătură putea fi între dînșii? Șaguna avea ca preocupație principală separarea bisericii romînești din Ardeal și din părțile vecine de Biserica sârbească; toate silințile lui  erau consacrate numai manifestării acestui punct de vedere: grăbirea momentului cînd era să aibă Biserica lui deosebită, Mitropolia lui, alte lucruri interesîndu-l numai secundar. Mocioni avea cultura unui aristocrat maghiar  de supt regimul absolutist austriac, iar baronul Petrino pe a unui nobil german de treapta a doua sau a treia tot în acel vechi regim austriac: nici unul, nici altul, apoi, nu erau pregătiți deloc pentru ce aveau să vorbească unii cu alții.
E penibilă pentru noi rătăcirea prin protocoalele dezbaterilor (1). Caracterul lor e haotic și rezultatul ultim atît de puțin important! Oameni aceștia nici nu veniseră cu părerile lor în cea mai mare parte, ci amintirea petițiilor care li se adresaseră, și fiecare se simțea dator să comunice, în formă de interpelare, de întrebare, sau în altă formă, dorința cercului în care își făcuse viața. La observațiile care li se făceau , răspîndeau uneori, ca, de pildă, Mocioni: Am primit un memoriu în sensul acesta și eram angajat să-l prezint. Și se întîmpla că memoriile acestea nu veneau măcar din Ținuturile pe care ei le reprezintau, cu care aveau contact, ci dintr-un alt Ținut. Ba, într-una din zile, a fost un conflict așa de acru, încît a trebuit să intervie președintele ca să oprească personalitățile și să provoace la urmă declarația lui Mocioni că a primit  o petiție din Bucovina și de aceea s-a amestecat în afacerile bucovinene - lucru  de care se supărase baronul Petrino. Ședință foarte interesantă, desigur,pentru noi, dar regretabilă.
1. Vezi Păcățianu, loc. cit., II, 100 de pagini.

(205) 
Afară de declarații, ca aceea a lui Șaguna că limba românească își are drepturile ei în viața publică (1), de intervenția lui pentru secția ortodoxă la Ministerul de Culte și pentru ajutoarele date școalelor și bisericilor (2) erau totuși chestiuni care se impuneau la toți. Era, întîi, chestiunea organizării bisericești, și Șaguna cerea, ajutat și de reprezintantul Banatului și al Bucovinei, dar combătut de Patriarh, „o adunare obștească bisericească, cu reprezintare proporțională” ori măcar o conferință de fruntași, dacă era cu putință.
Sunt sate care au două biserici: una unită, alta neunită; sunt sate care ar putea să aibă două școli - o dată ce școlile sunt confesionale - una în legătură cu o Biserică, alta în legătură cu cealaltă, și statul trebuie să fie interesat ca relații bune să domnească între o clopotniță și cealaltă, între școala dependinte de una și școala dependinte de a doua. Nimeni nu s-a gîndit la așa ceva. Fiecare privea confesiunea cealaltă ca dușmană, străină. Un cuvînt n-a spus Șaguna, cît a stat la Viena, despre interesele Bisericii unite, care-l jignise de curînd așa de mult. O dată a vorbit de școala din Abrud, fiindcă i se ceruse. Tot mai mult se întîlnește cuvîntul de „coreligionari” cînd am aștepta cuvîntul de „conaționali”.
Dacă în momentul acesta se ivește, aiurea, în celălalt colț al Monarhiei, la Nord-Est, o problemă națională românească de foarte mare importanță, ea este lăsată în seama lui Petrino, ca fiind bucovinean.
Era vorba dacă Bucovina trebuie să se unească cu Ardealul sau cu Galiția. Ai noștri, natural, aveau tot interesul să se unească cu Ardealul. Guvernul însă înțelegea, avea chiar anumite interese, să fie contrariul.

(206) 
În adevăr, polonii nu se răsculaseră la 1848, ei puteau fi întrebuințați în contra Rusiei, puteau chiar să constituie un element continuu de agitație între ai lor de supt cîrma Țarului, și, prin urmare, din acest punct de vedere guvernul imperial vroia să împuternicească pe polonii din Austria, fără să prevadă conștiința ruteană de mai tîrziu, și mai ales forma contrară intereselor polone în care era să se  manifeste această conștiință ruteană. Deci, să se adaoge Bucovina la Galiția!
E drept că s-a luptat Petrino: a ținut un discurs, foarte frumos și bine întemeiat, în care arăta că romînii nu vor primi niciodată așa ceva, că măsura este în contra dreptului lor istoric, că în momentul de față li s-ar face o și mai mare nedreptate decît în alt moment, că nu de aceea, la 1848, romînii au fost atît de credincioși.
(...)

(207) 
(...) Se temea să nu se înlăture diploma, „biletul de mînă” al Împăratului, căci, prin „conferința regnicolară”, ardeleană, convocată în aceeași zi, „pregătindu-se toate”  de către noul cancelariu maghiar al țării, baronul Kemeny, „pentru organizarea guvernului, a municipiilor și a judecătorilor, ținînd seamă de toate naționalitățile și limbile din țară” (1) se prevedea ștergerea autonomiei Transilvaniei, unirea ei cu Ungaria. O deputăție la Viena, și fără zăbavă, ca să reînnoiască cererea celor zece puncte, i se părea lui Șaguna și celor cu care se consultase, „inteligenței noastre de aici”, un mijloc de a influența hotărîrile apropiate ale Curții, și pentru aceasta el își alesese pe protopopul Popazu, pe doi neguțători din Brașov și pe rășinăreanul Ioan Brote; trebuia să se adauge Șuluț ori măcar episcopul Gherlei, Ioan Alexe, autorul cunoscutei Gramatici românești. Propunerea fu primită, și Șuluț, care iscăli, la 7 novembre, petiția comună pentru numirea unui cancelariu romîn și larga participare la conferința apropiată (2), conduse, deși „cu sufletul în buze”, deputăția, care sosi în decembre la Viena. Împăratul primi din mîna lui și a lui Popazu o cerere, compusă de Babeș, în chestia cancelariului romîn, a celor trei limbi oficiale și a congresului, Rechberg, părea favorabil.
1.Ioan Pușcariu, loc. cit., p. 51
2 .Ibid., p. 52

(208) 
După cererea deputăției, Alba Iulia fu aleasă ca loc de adunare a conferinței ardelene.
Mai puțin mulțumit se arătă Șaguna: neprimirea întregii deputății i se părea o dezaprobare și o jignire. „Îmi venea de tot o asemenea cu împrejurările anului 1848, cînd încă ni se ziceau vorbe frumoase. Dar ce folos! Ele au rămas vorbe, și nici după doisprezece ani nu s-au trup. Oare să mai așteptăm alți doisprezece ani? Vrăjmașii s-au folosit cu opozițiile lor de doisprezece ani, însă noi puteam să prevedem că după doisprezece ani mai adînc vom zăcea în groapa goanelor?” Se temea și de alegerea pentru o conferință de către cancelariu a niscaiva „renegați romîni” și semnala numirea maghiarului conte Miko ca șef al guvernului ardelean. Pe Șuluț îl invita a cere  o audiență privată pentru a prezinta un nou și scurt memoriu de plîngeri accentuate (1).
Lucrurile nu se opriră însă aici. Căpătîndu-se formala învoire „congres național romîn”, el se ținu, și anume la Sibiu, timp de trei zile, în ianuar 1861 (1-4). Cei doi șefi bisericești chemaseră nu mai puțin de „160 de bărbați de încredere”. Se aduseseră plîngeri împotriva lui Kemeny, care a numit prea puțin romîni în noua sa cancelarie, care a dat ungurilor de trei ori mai multe locuri decît romînilor, socotind de o parte pe secui, de o  parte pe orășeni și de o parte pe cei de la țară - tot cîte opt - și se ceru încă o dată „inarticularea” nației romînești, suprimarea legilor ce o lovesc și ținerea în seamă a drepturilor ei la redactarea noii legi electorale, coborîndu-se censul fixat în 1848 la 5 florini dare pe an. Pentru apărarea drepturilor naționale se alese o „comisiune permanentă de patru”, supt conducerea arhiereilor, pînă cînd națiunea romînă își va cîștiga dreptul său de națiune politică (2)
1.Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă..., I, p. 347; Bariț, Protocolul ședințelor conferinței naționale romînești, Brașov, 1860.
2. Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă..., I, p. 356-7.

(209) 
În materie confesională se condamna orice iritare a deosebirilor: „afurisit va fi acel romîn care va mai încerca o stricare a legăturii frățești”. Se cerea și întemeierea unei Asociații culturale. Deocamdată Andrei Mocioni demisiona din dieta Ungariei. Șuluț dorea „un congres general al tuturor romînilor din Ungaria, Banat și Ardeal”, ca să prezinte cereri comune (1), temîndu-se ca dieta Ungariei să nu silească pe Împărat a primi „unirea”. Deși ales de lugojeni, Șaguna refuză să ia parte la dieta ungară (mai) (2).
La conferința deschisă în ziua de 11 februar fiecare nație venea cu hotărîrea, ireductibilă, care-și avea rădăcinile în tot trecutul lor. Romînii erau numai șapte, al optulea avînd părerile de „unire” ale maghiarilor și fiind, deci, oprit, de Șuluț, episcopul său, să se prezinte, deși era preot în Alba Iulia chiar. Discursul lui Șuluț, tipărit apoi și în broșură, fu impresionant. Cancelariul trecu la protocol aceste opiniuni disparate - singurul folos al adunării (3). La 26 februar, se cerea alegerea de deputați - unul la 30.000 - pentru Parlamentul Imperiului, și se făcu în grabă organizarea, pe baza stărilor din 1848, defavorabile romînilor, a „municipiilor” chemate a face alegerea în cadrele lor. Censul fuse scăzut doar cu cîțiva crăițari.
O dietă ardeleană prepatorie se convocase în ziua de 4 novembre. Ea trebuia să constituie guvernul, să revizuiască legile, națiunea romînă avea să fie „inarticulată”.
1.Ibid., p.357.
2.Ibid., p. 360-1
3. Ioan Pușcariu, loc. cit., p. 51-5

(214) 

(...) Se gîndeau apoi la organizarea de biblioteci, de muzee, de tot ce putea cere națiunea de la cultură, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Trebuia, pe lîngă aceasta, să se întrețină relații cu romînii de pretutindeni, cu „țările vecine”. Era, deci, o instituție pan-romînească, localizată, în ceea ce privește sediul, în Ardeal. Toți dascălii ardelni de la noi erau prevăzuți ca membri extraordinari ai acestei instituții: Laurian, Aaron Florian, Ioan Maiorescu, Papiu, Pumnul, Alexandru Teodori, Fontanin. Din „Asociație” puteau să facă parte și aceia care locuiau și în alte țări romînești și nu erau născuți în Ardeal. Se aleseseră și cîțiva boieri mari de la noi în nădejdea, poate, și a unei donații și, alături de generalul Mavros, ca numismat, și Eudoxiu de Hurmuzaki, tovarăș al atîtor clipe de luptă.

„Asociațiunea” - căreia-i urmă o societate maramurășeană cu același titlu - era gata să intre în luptă pe baza acestui program „Un reazim naționalității romîne”, zicea Cipariu, „se împlîntă astăzi, ci sperăm că asemenea reazime, de astă și de alte forme, se vor împlînta și de-aici înainte” (1). Deodată însă programul trebuia sancționat de prea-înaltul guvern, care vedea înlăuntru lucruri periculoase, și a trebuit să se întrebe la Viena. Scopul pur național se declara, hotărît, neadmisibil, de locotenența ardeleană. De aceea în petițiunea brașovenilor este plîngerea împotriva piedicilor care se aduc unei culturi folositoare statului. S-au cîntărit, în sfîrșit, și s-au aprobat statutele. Cu toate acestea s-au mai făcut intervenții pe lîngă Șaguna și alții, și foarte multă vreme ”Asociațiunea” s-a ținut în rezervă. Și poate că rău a făcut, căci și atunci, la început, cînd era entuziasmul mai mare, cînd din toate părțile răsăreau documente, cînd legăturile cu poporul erau mai strînse, dacă s-ar fi mers cu entuziasm mare la opera de adunare a lucrurilor pe care le oferea trecutul și poporul  și de coborîre în sufletul nației a elementelor care le puteau înfățișa cărturarii, soarta „Asociației” ar fi fost mai strălucită (2).

1. Actele privitoare la urzirea și înființarea Asociațiunii, Sibiu, 1862.

2. Vezi Lupaș, loc. cit., p. 242.

(215) În acest moment Șaguna era adînc scîrbit. Lăsase pe Șuluț să joace rolul de căpetenie și nu era mulțămit de felul cum acesta, mai șovăielnic, de mai slabă pricepere, își îndeplinea misiunea. Cauza sa bisericească o vedea zăbovindu-se, toată atenția cercurilor conducătoare fiind prinsă de recrudescența marii chestiuni politice. În Bucovina, Hacman, în opoziție deplină cu Hurmuzăcheștii, care păstrau  „conștiința demnității Bisericii lor”, făceau să se eară de un congres fără mireni, total supus lui, o ridiculă Mitropolie separatistă cu doi sufraganți și sinod la Viena, supt controlul unui procurator imperial și întrebuințînd ca limbă oficială germana; „noi suntem străbătuți de durere și de rușine: străinii rîd și își bat joc”, scrie Gheorghe Hurmuzachi (1). „Atît însă știu și eu, și frații și amicii mei, că altă speranță și altă mîntuire pentru Biserica Bucovinei nu este afară de supunerea episcopiei noastre supt o Mitropolie ortodoxă, care, după socotința noastră, numai și numai în Ardeal poate fi, și al cărei  Scaun numai și numai de Prea Sfinția Voastră poate fi ocupat, spre binele și scăparea Bisericii romîne ortodoxe” (2). Iar Hacman se bucura că împacă astfel pe romîni și „sloveni”!

Aceste agitații bucovinene aduseseră în discuție (3) propunerea lui Șaguna de a se restabili Mitropolia. Cancelaria ardeleană ceru în ianuar 1862 un memoriu lui Ioan Pușcariu (4). Agentul lui Șaguna la Viena, Ioan Dobran, ca și Andrei Mocioni, lucrau din nou pentru acest scop, încurajați de moartea lui Rajacich, și cel din urmă nădăjduia să capete o deputație de bucovineni, cu Eudoxiu Hurmuzachi, baronul Petrino și ginerele lui, Vasilco. Noul cancelariu  Nadasy înștiința pe Șaguna că în curînd va vea să meargă însuși la Viena pentru apărarea cauzei sale. Episcopul de Arad era în același curent de idei, și romînii Banatului și Ardealului se hotărîseră a nu lua parte la sinodul de alegere sîrbesc.

Adresa deputăției romînilor din Ungaria fu prezintată, și în numele lui Hurmuzachi, Vasilco și Buchintal, încă la 15 mart. Se cerea numai „ridicarea  piedicilor” pentru „realizarea Mitropoliei noastre venerabile”, adunarea unui congres bisericesc constatător din 40 preoți și 60 honoratiores mireni din dioceza Ardealului, a Bucovinei, a Aradului și din cele două dioceze din Banat, pentru constituirea comună bisericească, supt conducerea lui Șaguna (5). Șuluț găsi cu cale să proteste imediat, și astfel deviza „viribus unitis”, care călăuzise pînă atunci lupta politică a romînilor, căzu pentru totdeauna.

1. Ilarion Pușcariu, Metropolia, p. 184.

2. Ibid., p. 184-5.

3. Ibid., p. 187-8.

4. Loc. cit., p. 62

5. I. Pușcariu, Metropolia, p. 200.

Lupta românilor pentru întemeierea mitropoliilor ortodoxă și greco-catolică în Ardeal în secolul XIX (IORGA 1915)

Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, cu o prefață despre epoca mai veche, lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, București, 1915

XIV. Triumful împăratului și răsplata Romînilor. Lupta pentru Miropoliile nouă

(...)

(197) Încă de la 18 novembre 1852 se ținuse la Viena, cu intervenția lui Bach, altă conferință episcopală, a Bisericii catolice, și fiindcă vroia Ministeriul, se ajunse la un rezultat, iar Împăratul îl admitea încă de la 12 decembrie, începînd îndată negocierile cu Papa pentru crearea Mitropoliei „greco-catolice”. Deocamdată în iulie urmă la Oradea Mare ceremonia consacrării episcopului Alexandru.

În vremea aceea Șaguna urmă cu factorii hotărîtori ai Monarhiei negocieri pentru desfacerea episcopiei sale de către sârbi, încercări grele și îndelungate.

În același timp se luase o nouă măsură care lovea pe romîni (1): supt pretext că cei din Ardeal repartizați la gloate n-ar fi fost destul de călduroși la apărarea Tronului, grănicerii trebuiau desființați. 

(198) 

Nu e de nevoie să fie decît o singură armată, și armata aceea să fie a Împăratului, a regimului, nu a unei națiuni. Manifestațiile grănicerești din 1848 pecetluiseră hotărîrea Împăratului, deși ele erau făcute în folosul dinastiei. Cine se manifestă o dată într-un fel, poate, în alte împrejurări, să se manifeste și altfel. Regimul special se păstra doar pentru moment, în ce privește fondul de întreținere ale instituțiilor.

Aprobarea Mitropoliei unite din partea Romei venise la 1 mart din anul 1853. Dar numai la 16 octombrie 1855 sosește prelatul trimes din Roma ca să instaleze pe Alexandru Sterca Șuluț în calitatea lui de Mitropolit, puindu-l în legătură canonică cu Oradea Mare și cu cele două episcopii noi, care se stabiliseră, una în regiunile Maramureșului, cu Scaunul în Gherla, cealaltă în regiunile bănățene, cu Scaunul în Lugoj.

Șaguna trebui să cetească proclamații din partea Mitropolitului rival, prin care (2) el chema la Unire ca la singura formă mîntuitoare de suflet pentru toți iubitorii Romei, pe toți urmașii lui Traian, pe toți locuitorii români „de la Marea Neagră prin Tesalia și dincoace de Carpați pînă la malurile Tisei” (3). Și în același timp i se aducea lui, printr-un act metropolitan publicat în Gazeta Transilvaniei, devenit organ oficial, învinuirea că el face prozelitism (4). Și în plîngerea sa el releva că și Ministeriul pare a crede că toți romînii atîrnă de Scaunul blăjean. „Maiestatea Voastră e dreaptă, și Biserica greco-orientală din Ardeal cere doar numai dreptate”, striga Șaguna, la 1 decembre 1855 (1). Trebui ca noul guvernator Schwartzenberg să proteste hotărît contra direcției de asimilație religioasă a Ministeriului; destul că Bisericii rivale i s-a dat sprijin,„prinzînd-o de supțiori”, ; nu e cuviincios a trata religia celor mai mulți romîni ca o „schismă ruginită”, tulburînd liniștea țării. Și în același timp Patriarhul sârbesc reclamă pentru sine pe acești schismatici.

(199) În sfîrșit, petiția de reîntemeiere a Mitropoliei romînești, cu un Consistoriu de mireni, și pentru Bucovina, pe care o prezintară, la 21 august 1860, Șaguna, cu Andrei Mocioni pentru Banat și baronul Petrino pentru Bucovina, fu ascultată. Un nou sinod general ortodox fu ordonat la 27 septembrie, în ajunul Constituției din 20 octombrie. Împăratul declară că „nu e neaplecat la înființarea unei Mitropolii romîne de religiunea ortodoxă răsăriteană”, pe care o cerea, la 26 octombrie, și sinodul diocezan din Sibiu. Dar interesele catolice, greutățile puse de sîrbi, reaua-voință a lui Hacman zăboviră pînă la 1864 hotărîrea definitivă.

De alminterea, încă de la 1857 însuși ministrul de Culte, Thun, spusese limpede - în calitate de catolic, și după dogmele romane - de unde vine împotrivirea. Biserica ortodoxă nu are un șef suprem, cum e la catolici Papa, care să răspundă pentru dînsa, și-i lipsesc oamenii de valoare culturală, ca și demnitarii necesari. Și Șaguna a obiectat că valoarea principală a preoțimii trebuie să fie cea morală și că o mai bună cetire decît a Bibliei și a Sf.Părinți, de ale căror traduceri „Biserica noastră este foarte bogată”,nu se poate. Pe lîngă toate, înaltul funcționar nu se sfiise - intitulînd familiar Verehrtester” pe acest episcop care se privea ca arhiepiscop și șef de Biserică națională - a spune ca ortodocșii din Austria să recunoască pe Papa, o „simplă chestie de onoare”, ceea ce ar ușura mult lucrul (2).

Pentru împăcare personală a acelora care jucaseră un rol în ultimele mișcări ardelene a început, apoi, în era  cea nouă absolutistă, împărțirea de decorații și bani. La trei dintre șefii mișcării din Munții Apuseni li s-au trimes sume însemnate, și ei au făcut gestul acela frumos, care a rămas însă fără urmare, din motive nelămurite, de a consacra o bună parte din această răsplată în bani pentru întemeierea unei societăți literare române.

(...)