Românii din momarhia Habsburgică în 1868-1872 (IORGA 1915)

 Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, Lecții ținute la Universitatea București, Editura Casei Școalelor, București, 1915.

XVIII. Agonia activismului (1868-1872)

(...)

Pasivitatea  a accentuat încă această deosebire,  a ajutat-o să se manifeste public. Căci motivul pasivității nu era un motiv general romînesc, ci un motiv particular, teritorial. Analizarea celor dintîi propuneri în cele dintîi adunări care s-au ținut în vederea declarației de pasivitate arată foarte limpede acest lucru. Ardealul protest împotriva dezbinării samavolnice care îi răpise autonomia, fără să ție seamă că restabilirea acestei autonomii ar putea să aducă sfâșierea unității bisericești realizate - de unde și răceala lui Șaguna față de aceste tendințe. În acest sens se pronunță ardelenii de la Miercurea, de la Inidoara. În părțile ungurești nici nu se vorbește însă de proclamarea pasivității. Se arată toate durerile, toate călcările de drept, toate denegările de justiție constituționale,  - acestea da, și acolo dar, în ceea ce privește schimbarea liniei de conduită, a atitudinii politice, ca sistem față de alegeri și față de reprezintare în Parlament, în părțile bănățene și ungurești nu este vorba de așa ceva. Făcînd declarații foarte frumoase ca aceasta: „Romînii locuiesc de peste șaptesprece secole pe acest pămînt; în noi este viață, noi voim să trăim ca romîni”, ei credeau că pot înrîuri asupra deciziilor luate în adunări parlamentare unde erau în foarte slabă minoritate. Este vrednică de ținut în samă, scrisoarea de atunci a lui Alexandru Mocioni, care avea o mare influență în părțile unde se întindea activitatea lui. În ea se cere alcătuirea unui partid ,sau, cum se întrebuința atunci terminul la feminin „unei partide politice națională-democratică”. Ar avea de scop smulgerea prin activitatea parlamentară și pe toate căile legale - acesta este un termin care se întîlnește în orice manifestare a poporului romîn în timpurile acestea - în marginile strictului ideal național, a drepturilor elementare pentru națiune. Și se enunțau cu acest prilej principii atît de sănătoase ca acesta: „Numai națiunea care știe să lupte pentru libertatea sa o va poseda, întreagă”.

Totuși, la 14 ianuar 1869, membrii adunări din Miercurea hotărîseră încetarea trimiterii de deputați din partea romînilor într-o dietă în care erau convinși că nu vor putea face nimic prin acești reprezintanți ai lor, deoarece punctul de vedere ce li se opunea era un punct de vedere negativ, de intransigență desăvîrșită și eternă, lăsîndu-se în același timp romînilor de dincolo, din țara Ungurească, și dreptul și datoria de trimite astfel de reprezintanți. Din considerație numai pentru Împărat se vor respecta legile cele noi. La Inidoara, în aceeași zi, la Solnoc, înainte, se luară deciziuni la fel ca aceasta.

Forțe din cele mai însemnate ale romînilor se înlăturară prin aceasta dintre conducătorii unei lupte care continuă totuși, fără să se vadă caracterul ei teritorial, prin forțe politice de o calitate și experiență inferioară. În dietă după aceasta nu s-a mai auzit Ilie Măcelaru, un om și jumătate, stăpîn pe cercul lui de la Miercurea, care vorbea liniștit, deschis, fără frică, înaintea oricui. Nu mai pomenim pe reprezintanții superiori ai clerului care, din momentul acesta, raliindu-se și ei la pasivitate, deși n-au luat parte la adunările care au decretat-o - Șaguna era în perioada de amorțire nemulțămită cu invazia lipsită de respect și de înțelepciune a elementului laic (moare la 16 iunie 1873), iar Ioan Vancea de Buteasa, noul arhiereu blăjean, se consacra unei opere de organizare, cerută și de organizarea Bisericii rivale - nu și-au mai ridicat glasul în adunările în care deputații Banatului, și părțile ungurești vorbeau de deosebite chestiuni.

O retragere în masă a unei părți din fruntașii unui popor se poate la cine știe la ce națiune mare, înaintată în cultură, deprinsă cu luptele politice, la o națiune ce are de unde lăsa și totuși să rămîie. Dar era un fundamental neajuns în situația romînilor dacă o parte din puținii fruntași pe care îi aveau, și mai ales din puținii oameni care erau deprinși cu viața publică, care fuseseră în funcțiuni de stat, care cunoșteau legile, dispăreau de la suprafața politică.

Dar, în sine, era bun activismul sau era bun pasivismul? Argumentele pe care le-am adus acum zece ani, în Sămănătorul, le repet și acuma, căci tot ce s-a întîmplat pe urmă n-a făcut decît să întărească părerea mea. Noi n-avem puteri destule ca să ducem în același timp lupta economică, culturală și politică. Și, atunci cînd trebuie să alegem între el - și trebuie să alegem - ce se cuvine să avem în vedere mai întîi? Natural că aceea ce privește viața noastă culturală și economică, înainte de toate. Să fim un popor luminat, bogat, unitar prin conștiință - fiindcă acolo nu este vorba, ca la noi, în România, de o activitate politică între ai tăi, ci este vorba de o activitate politică pentru ai tăi și între ceilalți, în fața celorlalți, care sunt contrarii poporului tău.  Este o deosebire esențială.

Și mai este un lucru. O luptă politică este o acțiune chibzuită pe baza unei puteri bine calculate și în vederea unui scop bine determinat

(...)