Alain, Le citoyen contre les pouvoirs, Sagittairee, Paris, 1926, - „Tomis”, Constanța, trad. G. Șerban
Utilizăm deseori în presă sintagma „surprinzătoare actualitate” atunci cînd, încercînd să ne deslușim prezentul, îl regăsim povestit deja în scrieri vechi de decenii, în fața cărora ne prosternăm grăbit, conferindu-le admirativ însușirea vaticinării. Cu siguranță că vom proceda la fel și după lecturarea selecției de articole politice ale lui Emile Auguste Charlier (1868-1951), consacrat în istoria literară sub pseudonimul ALAIN. Un celebru eseist care a aplicat cartezianismul în ziaristică și ziaristica în filosofie, după o rețetă proprie care îl păstrează și astăzi inimitabil în cultura franceză modernă.
Cînd guvernul are mînă liberă
Să nu credeți niciodată ce spune un om de stat. El este un om care vorbește despre meseria sa și care uneori vorbește chiar bine; însă n-ar fi deloc firesc să restrîngem toate celelalte meserii numai pentru ca tinichigiul, de exemplu, să-și poată practica nestingherit și cu plăcere îndeletnicirea. „Cei ce nu sînt tinichigii, spune tinichigiul, nu-și dau deloc seama ce înseamnă această meserie, de aceea nu-și dau deloc osteneala să ne asigure condiții și loc destul pentru a putea lucra. Sînt niște ingrați. Și, în definitv, cum ar putea trăi toți ceilalți dacă nu ar fi tinichigiii?” Cel care se deplasează pe roți îl consideră pe pieton stînjenitor și nepăsător, dar pietonul nu se lasă convins și pînă la urmă totul rămîne la fel. Omul grăbit, căruia nu-i pasă că-și uzează frînele și cauciucurile, nu înțelege ce caută cîrdul de gîște tocmai pe stradă: gîștele însă lipăie tacticos către vreo pajiște sau vreo băltoacă. La fel și guvernul care își vede de drum și se miră că gîștele nu se dau la o parte, oprindu-se pe margine pentru a admira caleașca statului, cît de mîndru străbate șoseaua. „Sînt necesare și gîștele, admit, spune omul de stat, dar acolo unde vreau eu să fie, iar nu acolo unde vor ele”. Acest discurs nu a convins nicidecum gîștele, fiindcă ele sînt numai niște dobitoace; dar a convins uneori pe oameni, fiindcă omul este o ființă contemplativă, suficient de contemplativă pentru a ști să se așeze pentru scurt timp în locul altuia.
Războiul este o stare admirabilă, sînt de acord, în care guvernanții își subordonează propriilor proiecte toate afacerile celorlalți. Ar trebui văzut cum șefii militari se instalează și se etalează, îngrămădind locuitorii numai pe o bordură strîmtă, ba chiar mirîndu-se dacă aceștia îndrăznesc să se plîngă. „Cum, dar oare noi nu ne aflăm spre binele și siguranța lor?” Raționament irefutabil, aidoma constructorilor de drumuri care îmi țin strada spintecată de peste o lună, oferindu-mi în schimb o scîndură tremurîndă pentru a trece peste o excavație adîncă și plină de bolnavi.
Cetățenii admit cu ușurință că sînt necesari și șefi și administrații, așa cum sînt trebuitori tinichigiii și drumarii. Dar admit cu mai puțină ușurință ca omul de pe stradă să fie stînjenit sau chiar oprit în vreme ce puterea are toată libertatea. „Căci, spun aceștia, știm și noi că siguranța și puterea publică înseamnă ceva, dar mai sînt și altele, cum ar fi subzistența, producția, schimbul; aceste bunuri n-ar valora nimic fără siguranță sau chiar putere; în schimb, siguranța și puterea ar fi simple vorbe goale fără o umilă, dar generală prosperitate”. Așadar faceți-vă meseria de guvernanți, iar eu am să mă abțin de la unele, spre a v-o face mai ușoară; dar și guvernanții să se abțină de la altele pentru mine. Fiindcă știu prea bine ce-ar deveni străzile dacă vor condamna numai pe constructori. Și știu din proprie experiență care sînt sarcinile guvernului, dacă este lăsat să le îndeplinească. Ele vor însemna armată, litigii ruinătoare și măceluri prodigioase. Afirmînd desigur tot timpul că nu se putea proceda altfel. Spunînd-o cu bună credință. Constructorul va bloca strada și-și va stivui pietrele de pavaj prin curțile dv., dacă intenționați să-l credeți pe cuvînt.
Puterea nu trebuie schimbată, ci înțelepțită
Cînd se afirmă că guvernanții n-au puterea, potrivit justiției, decît cu consimțămîntul guvernaților, cred că se compromite ideea. Înseamnă a ne întoarce la potop. Oricum, pe de o parte: înseamnă a pleca în căutarea unei rase pure și neîncrucișate, dacă numai un irlandez are dreptul să guverneze irlandezii, înseamnă că cel mai pur dintre irlandezi va avea prin urmare dreptul cel mai netăgădut, pe de altă parte, înseamnă a voi să construiești națiuni după modelul patriarhal. Fiul ascultă de tată, dar nu și de un străin. „Așa-mi place mie, să fiu bătută”. Este formula cea mai perfectă a spiritului național din toate țările. Cetățeanul admite cu ușurință să fie biciuit, însă privește la nuiele, vrea să știe din ce arbust au fost tăiate.
Această idee mistică își produce curînd și dovezile. Fiindcă o putere contestată devine deîndată tiranică, dacă s-ar exercita pur și simplu, n-am mai putea spune ce fel este: bună, mediocră sau rea, dar ea se instalează, se apără, suspectează. În aceste lupte dreptul încetează, revoltații au întotdeauna dreptate, ei sînt întotdeauna guvernați în chip tiranic. Dacă ar socoti mai bine, ar constata că numai a suta parte din energia pe care o irosessc pentru a alunga un stăpîn rău, ar fi suficientă pentru a-l face pe acesta mai bun. A. Comte, om de avangardă, constată că discursurile privind originea și legitimitatea puterii sînt metafizice, iar funcția pozitivă a cetățeanului este mai degrabă aceea de a supraveghea și de a limita acțiunile puterii, oricare ar fi aceasta.
Slăbiciunea democrațiilor este că își pensionează cu prea multă ușurință regii lor efemeri. Această putere pur negativă nu rezolvă nimic, cu atît mai mult cu cît nefiind prea mulți cei ce știu meseria de rege, de bine, de rău, vedem mereu revenind aceiași regi. Iar căderile conferă noblețe și forță, asemeni recidiviștilor ale căror condamnări nenumărate dezarmează instanța. Cetățeanul n-a înțeles însă ideea că orice putere este rea dacă nu este supravegheată, dar că orice putere este bună, atunci cînd simte o rezistență pașnică, clarvăzătoare și îndărătnică. Libertatea nu este o instituție, trebuie să o redobîndești în fiecare zi.
Proletarii noștri nu s-a dezbărat încă de ideea, metafizică și ea, că, întrucît patronii sînt posedați de ideea de a-și plăti muncitorii cît mai puțin, trebuie suprimați patronii. Dar de ce să te lipsești de colaboratorii care au deprins o meserie atît de anevoioasă? Proletariatul organizat ar dobîndi o putere invincibilă și am putea vedea, cum am și văzut de altfel, cum opinia publică ar aclama cortegiul muncitorilor, cu condiția ca aceștia să-și lepede armele. Însă războiul este mai ușor de condus decît pacea. Este mai lesne să-l urci pe muncitor pe baricadă, decît să-l determini să observe și să judece în fiecare moment. Pe scurt, mai repede distrugi decît construiești.
Puterea este arogantă în timp de război, este neliniștită și flexibilă în vreme de pace, așa cum s-a văzut și cum se vede. Această lege își află aplicarea și în luptele interne. Presa, atît de calomniată de ziariști, este întotdeauna mai dreaptă decît ne-am închipuit, prin jocul rivalităților și prin dorința de a ului, ceea ce face ca tot ceea ce are însemnătate să fie deîndată cunoscut. Însă la cîte ne-am fi putut aștepta și la cîte n-am mai putea spera, dacă ziarele, în loc să se aservească unor ambiții, ar exercita numai funcția de spectator și judecător! Și în loc să exclame că acest lucru este imposibil, ar trebui să-l săvîrșească, așa cum facem și noi în aceste pagini, colportînd această revoluție bună și care visează mai puțin detronarea regilor și mai mult înțelepțirea lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu