Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, Lecții ținute la Universitatea București, Editura Casa Școalelor, București, 1915
XVI: Dualismul austro-ungar și romînii
(240) (...)
La reluarea ședințelor dietei, nici un cuvînt despre noile sacrificii de sînge făcute pentru Împărat, despre marele rol de vitejie pe care l-au avut romînii în război, și mai ales nici o încercare de a fixa deosebirea între atitudinea morală pe care au avut-o în războiul de la 1866 ungurii și atitudinea morală pe care au avut-o romînii. Nimic decît obișnuitele teorii de metafizică politică. Cînd ungurii urlau în Dietă:„ Nu recunoaștem pe Împărat!”- s-a strigat, este în protocol - romînii urmau, cu puțin mai mare siguranță de sine, discuțiunea cu privire la „naționalitatea politică” și „naționalitatea genetică”, la „drepturi inarticulate” și „drepturi nearticulate” ș.a.m.d. Nici o scenă de mare pasiune măcar... și erau datori, absolut datori cu scena aceasta de mare pasiune, tumultoasă, teribilă. Nu pierde un popor toată baza sa constituțională, cum erau s-o piardă ai noștri la 1867, dizolvîndu-se dietele din Sibiu și Cluj și anulîndu-se toată opera lor, fără o protestare menită să rămăie în istoria nedreptăților. Babeș și Gozsdu au încercat doar o modestă opoziție, propunînd, de pildă, ca în loc de „națiune maghiară” să se zică „patria noastră”, cînd era vorba de a cere Împăratului restituirea „libertăților”. În discuția provocată de această propunere limpede, a vorbit Alexandru Mocioni. A început și el cu declarația că își rezervă dreptul de a vorbi altă dată românește și, dacă vorbește ungurește acuma, o face numai din motive de oportunitate. În ce privește teoria, el zicea: „țin ca lucru necorect, după modesta mea părere, ca complexul acestei națiuni să poarte numele genetic al unei națiuni aflătoare în minoritate”. Și atunci obiectă Aloisiu Vlad că discuția aceasta samănă cu aceea care se făcea la 1453 în Constantinopolul asediat de turci, cu privirea la unirea cu Roma, ca și cum romînilor li s-ar fi putut aduce această critică.
Declarații mai energice vin iarăși din partea lui Hodoș. Se adusese înainte, cu aceeași nedibăcie ca astăzi, chestia ungurilor din județele Bacău și Roman. Sunt acolo, se zicea, vreo 80.000 de maghiari, ce ar fi dacă ar cere și ei o unitate cu ai lor din Patrie! „ Dacă am cere în Parlamentul din București pentru ungurii noștri din Romînia ce cereți dvoastră pentru romînii de aici, ce s-ar face?” Și atunci Hodoș observă: „aceia sunt <adventitii>, pe cînd noi suntem băștinași”. Și dacă ar veni ungurii cu aceste pretenții? - Eu le-aș susținea și acolo!
La reluarea ședințelor dietei, nici un cuvînt despre noile sacrificii de sînge făcute pentru Împărat, despre marele rol de vitejie pe care l-au avut romînii în război, și mai ales nici o încercare de a fixa deosebirea între atitudinea morală pe care au avut-o în războiul de la 1866 ungurii și atitudinea morală pe care au avut-o romînii. Nimic decît obișnuitele teorii de metafizică politică. Cînd ungurii urlau în Dietă:„ Nu recunoaștem pe Împărat!”- s-a strigat, este în protocol - romînii urmau, cu puțin mai mare siguranță de sine, discuțiunea cu privire la „naționalitatea politică” și „naționalitatea genetică”, la „drepturi inarticulate” și „drepturi nearticulate” ș.a.m.d. Nici o scenă de mare pasiune măcar... și erau datori, absolut datori cu scena aceasta de mare pasiune, tumultoasă, teribilă. Nu pierde un popor toată baza sa constituțională, cum erau s-o piardă ai noștri la 1867, dizolvîndu-se dietele din Sibiu și Cluj și anulîndu-se toată opera lor, fără o protestare menită să rămăie în istoria nedreptăților. Babeș și Gozsdu au încercat doar o modestă opoziție, propunînd, de pildă, ca în loc de „națiune maghiară” să se zică „patria noastră”, cînd era vorba de a cere Împăratului restituirea „libertăților”. În discuția provocată de această propunere limpede, a vorbit Alexandru Mocioni. A început și el cu declarația că își rezervă dreptul de a vorbi altă dată românește și, dacă vorbește ungurește acuma, o face numai din motive de oportunitate. În ce privește teoria, el zicea: „țin ca lucru necorect, după modesta mea părere, ca complexul acestei națiuni să poarte numele genetic al unei națiuni aflătoare în minoritate”. Și atunci obiectă Aloisiu Vlad că discuția aceasta samănă cu aceea care se făcea la 1453 în Constantinopolul asediat de turci, cu privirea la unirea cu Roma, ca și cum romînilor li s-ar fi putut aduce această critică.
Declarații mai energice vin iarăși din partea lui Hodoș. Se adusese înainte, cu aceeași nedibăcie ca astăzi, chestia ungurilor din județele Bacău și Roman. Sunt acolo, se zicea, vreo 80.000 de maghiari, ce ar fi dacă ar cere și ei o unitate cu ai lor din Patrie! „ Dacă am cere în Parlamentul din București pentru ungurii noștri din Romînia ce cereți dvoastră pentru romînii de aici, ce s-ar face?” Și atunci Hodoș observă: „aceia sunt <adventitii>, pe cînd noi suntem băștinași”. Și dacă ar veni ungurii cu aceste pretenții? - Eu le-aș susținea și acolo!
(241)
În momentul acesta, între discuțiile preliminare, între acordarea Ungariei reconstituite de către Împărat , între numirea, la 18 februar 1867, a lui Andrassy Gyula ca prim-ministru al Ungariei, între pregătirile pentru încoronarea din 8 iunie, veni petiția cu cele 1493 de iscălituri de „alegători romîni” cerînd unele lucruri mari în numele unei „nații oțelite”... Și Francisc-Iosif răspundea scurt acestor oameni, care stăteau și în afară de ierarhia bisericească și în afară de reprezintanța parlamentară: „Contez pe credința dv și în viitor, iar dorințele și cerințele romînilor le voi considera” (decembre 1866).
Iar, peste trei luni, cînd Ilie Măcelariu, la 7 mart 1867, citește cele dintîi și cel din urmă cuvinte romînești care s-au auzit într-un Parlament al Ungariei unificate: „Onorată cameră...”, a fost un urlet extraordinar! „La ordine! Unde este prezidentul?” Prezidentul a intervenit și a spus că nu este admis să se vorbească în limba romînească, fiindcă există în acest sens un articol de lege. S-a dovedit însă că acest articol nu există, și a trebuit o ordonanță a Împăratului care să răpească dreptul de a vorbi în limba romînească în Parlamentul de la Pesta.
Iar, peste trei luni, cînd Ilie Măcelariu, la 7 mart 1867, citește cele dintîi și cel din urmă cuvinte romînești care s-au auzit într-un Parlament al Ungariei unificate: „Onorată cameră...”, a fost un urlet extraordinar! „La ordine! Unde este prezidentul?” Prezidentul a intervenit și a spus că nu este admis să se vorbească în limba romînească, fiindcă există în acest sens un articol de lege. S-a dovedit însă că acest articol nu există, și a trebuit o ordonanță a Împăratului care să răpească dreptul de a vorbi în limba romînească în Parlamentul de la Pesta.
„Fără întrebuințarea limbii materne, patria și naționalitatea sunt numai o iluzie”, declara, atunci, adînc mișcat, în ungurește, oratorul.
Cînd apoi s-a ridicat să vorbească un altul, Andrei Medan, l-au întîmpinat cu „Jos”. Cînd s-au pomenti de anumit emăsuri din 1848, s-a întrebat ironic: „Unde? La Blaj?” Totuși Alexandru Roman, intervenind în favoarea lui Șuluț, pe care era vorba să-l destituie pe jumătate, dîndu-i coadjutor, a amintit curagios, și de jertfa celor 40.000 de romîni care căzuseră la 1848.
S-a vorbit chiar și de Horea. Nu mai știu cine făcuse aluzie la numele blăstămat al celui tras pe roată, și un deputat romîn s-a sculat pentru a spune, rece, că este o mare deosebire între Horea și cutare din partea ungurilor de la 1848, fiindcă Horea a luptat pentru dreptate: Dacă vreți exemple de cruzime, căutați-le la naționalitatea dvoastră și nu le puneți în spinarea altora”.
Cînd apoi s-a ridicat să vorbească un altul, Andrei Medan, l-au întîmpinat cu „Jos”. Cînd s-au pomenti de anumit emăsuri din 1848, s-a întrebat ironic: „Unde? La Blaj?” Totuși Alexandru Roman, intervenind în favoarea lui Șuluț, pe care era vorba să-l destituie pe jumătate, dîndu-i coadjutor, a amintit curagios, și de jertfa celor 40.000 de romîni care căzuseră la 1848.
S-a vorbit chiar și de Horea. Nu mai știu cine făcuse aluzie la numele blăstămat al celui tras pe roată, și un deputat romîn s-a sculat pentru a spune, rece, că este o mare deosebire între Horea și cutare din partea ungurilor de la 1848, fiindcă Horea a luptat pentru dreptate: Dacă vreți exemple de cruzime, căutați-le la naționalitatea dvoastră și nu le puneți în spinarea altora”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu