Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, cu o prefață despre epoca mai veche, lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, București, 1915
XIII. Era speranțelor: începutul Domniei lui Francisc Iosif I-u
(176) (...) ci teritoriile coloniale bănățene erau puse laolaltă cu teritoriile de regim particular ale Ardealului dominat de „unio trio nationum”; se făcea o singură unitate națională din românii întregii monarhii, căci între cei care iscălesc petiția, pe lângă Șaguna, reprezentant al ortodoxiei din Ardeal, pe lângă cei doi Mocioni, Ioan și Lucian, de origine macedoneană, reprezentanți ai conștiinței românești din regiunile bănățene - cu un caracter aristocratic, care nu strica pe atunci - pe lângă Popazu, pe lângă Laurian, pe lângă Macedonfi, „funcționar fiscal ardelean”, care făcea și el parte din categoria nemeșilor, pe lângă Constantin Pomuț și colegii săi Ioan de Stoica și Vasile Ciupe, „din Ungaria”, pe lângă Iacob Bologa, ardelan, al cărui nume se întâlnește și pe urmpă în luptele constituționale pe care le vom urmări, întâlnim pe însuși Eudoxiu Hurmuzaki și pe Mihai Botnar, membru al dietei din Cernăuți, reprezentanți ai Bucovinei. Unirea trebuia să se întindă, deci, și asupra micului, dar istoricește așa de importantului teritoriu bucovinean.
Și mulți din ardelenii așezați în Principate, ca Ioan Maiorescu, visau, ca și sasul Roth, la o Românie unită, supusă, până la Dunăre, Casei de Habsburg. Numai radicalii munteni, ca N. Bălcescu, în ura lor contra conservatorismului „schwarzgelb”, se străduiau din răsputeri să lege relații cu Batthyanyi și Kossuth, să smulgă ungurilor, în vederea unei confederații republicane, părăsirea punctului de vedere al „limbii diplomatice ” maghiare și al „amalgamizării” romînilor în Ungaria (1).
Prin urmare, în vremea aceea cînd se aflau romîni care agitau pentru o unire împotriva Împăratului, era un lucru natural să se prevadă în propuneri ca aceasta că, deși romînii doresc unirea lor într-un corp național cuprinzînd și pe bucovineni, ca și pe bănățeni, ei nu voiesc însă o viață națională independentă, ci dorersc să rămîie supt coroana austriacă, să facă parte integrantă din monarhie, lăsînd să se întrevadă că, dacă ar exista o conștiință românească națională liberă dincolo de Carpați, cine știe ce ar face, scăpînd de supt tirania moscovită, și romînii de dincoace. Ar fi fost o viitoare recompensă pentrru Austria dacă se arăta generoasă față de romînii dintre hotarele ei.
1.Numai la 14 iulie se ajungea la tratatul dorit de Bălcescu, dar cari nu mai avea ltă importanță decît cea teoretică; Ion Ghica, Amintiri din pribehie, p. 272, 329-31, 346, 362-3.
(176) (...) ci teritoriile coloniale bănățene erau puse laolaltă cu teritoriile de regim particular ale Ardealului dominat de „unio trio nationum”; se făcea o singură unitate națională din românii întregii monarhii, căci între cei care iscălesc petiția, pe lângă Șaguna, reprezentant al ortodoxiei din Ardeal, pe lângă cei doi Mocioni, Ioan și Lucian, de origine macedoneană, reprezentanți ai conștiinței românești din regiunile bănățene - cu un caracter aristocratic, care nu strica pe atunci - pe lângă Popazu, pe lângă Laurian, pe lângă Macedonfi, „funcționar fiscal ardelean”, care făcea și el parte din categoria nemeșilor, pe lângă Constantin Pomuț și colegii săi Ioan de Stoica și Vasile Ciupe, „din Ungaria”, pe lângă Iacob Bologa, ardelan, al cărui nume se întâlnește și pe urmpă în luptele constituționale pe care le vom urmări, întâlnim pe însuși Eudoxiu Hurmuzaki și pe Mihai Botnar, membru al dietei din Cernăuți, reprezentanți ai Bucovinei. Unirea trebuia să se întindă, deci, și asupra micului, dar istoricește așa de importantului teritoriu bucovinean.
Și mulți din ardelenii așezați în Principate, ca Ioan Maiorescu, visau, ca și sasul Roth, la o Românie unită, supusă, până la Dunăre, Casei de Habsburg. Numai radicalii munteni, ca N. Bălcescu, în ura lor contra conservatorismului „schwarzgelb”, se străduiau din răsputeri să lege relații cu Batthyanyi și Kossuth, să smulgă ungurilor, în vederea unei confederații republicane, părăsirea punctului de vedere al „limbii diplomatice ” maghiare și al „amalgamizării” romînilor în Ungaria (1).
Prin urmare, în vremea aceea cînd se aflau romîni care agitau pentru o unire împotriva Împăratului, era un lucru natural să se prevadă în propuneri ca aceasta că, deși romînii doresc unirea lor într-un corp național cuprinzînd și pe bucovineni, ca și pe bănățeni, ei nu voiesc însă o viață națională independentă, ci dorersc să rămîie supt coroana austriacă, să facă parte integrantă din monarhie, lăsînd să se întrevadă că, dacă ar exista o conștiință românească națională liberă dincolo de Carpați, cine știe ce ar face, scăpînd de supt tirania moscovită, și romînii de dincoace. Ar fi fost o viitoare recompensă pentrru Austria dacă se arăta generoasă față de romînii dintre hotarele ei.
1.Numai la 14 iulie se ajungea la tratatul dorit de Bălcescu, dar cari nu mai avea ltă importanță decît cea teoretică; Ion Ghica, Amintiri din pribehie, p. 272, 329-31, 346, 362-3.
(191)
Se cerea apoi congresul general romînesc, un singur cap pentru întregimea națiunii, un fel de căpetenie supremă a romînilor, un Voievod al alor, un Senat românesc și, ca în mai 1848,„un singur cap bisericesc”, peste deosebirea confesională, Șaguna avînd, desigur, nădejdea să înghită Biserica unită, suspectată, impopulară și rămasă fără conducător; limba românească în toate lucrurile care ating pe români; adunare națională, reunindu-se în fiecare an; reprezintație proporțională în dieta imperială, „organ național” pe lîngă ministere, un adevărat ambasador al națiunii și, în sfîrșit, Împăratul să facă bine a se intitula „Mare Duce al românilor”.
Deocamdată, o întrebare. Pentru astfel de lucru la care ea nici nu se putuse gîndi, Adunarea de la Sibiu nu dăduse nici un mandat. E limpede. Șaguna însuși n-ar fi cutezat așa demult. Iscălitura lui Hurmuzaki lămurește. Călătoria de la Cernăuți nu rămăsese fără folos. Acestea sunt ideile din foaia Bucovina, ale fraților hurmuzăchești, cele mai solide capete între toți românii mireni supuși Împărăției. Redacția însăși a petiției putea să le aparție lor.
Iată acum și răspunsul pe care l-a dat Împăratul Francisc-Iosif. Îl reproducem textual: „Primesc cu bucurie asigurarea despre credința și alipirea curagioasei națiuni romîne și recunosc cu gratitudine jertfele grele pe care le-a adus pentru tronul meu și monarhia unitară în contra unui partid fără scrupule (ruchlos)...” - nu voia să zică: unei națiuni, fiindcă el totuși dorea, și cît se poate de repede, împăcarea cu ungurii cuminți, pe care de atunci tot îi caută - cari a aprins războiul civil și prin cerbicia sa îl face să dureze. Petiția fidelei mele națiuni române voi dispune să fie luată în chibzuire amănunțită și să fie rezolvată în cel mai scurt timp spre mulțămirea lor.”
Șaguna vizită cu mulțămiri - desigur superflue - și pe fostul Împărat, cari așteptîndu-se așa de puțin la aceasta, fu foarte mișcat; el avu și onoarea unei invitații la masa imperială. La Franscisc-Iosif el avu două audiențe, cea dintîi numai el singur, și avea motiv să fie mulțumit de rezultatul lor. Mai ales că nu prevedea viitorul (1).
Îndată după aceasta s-a și dat Constituția generală pentru toate statele Împărăției, Constituția austriacă de la 4 mart, supt care a fremătat de indignare tot neamul unguresc. Ardealul era unit cu comitatele exterioare, cu egala îndreptățire a tuturor naționalităților și limbilor din acea țară, în toate raporturile publice cetățenești.”
Dar, în sfîrșit, tot era ceva. în cazul acesta națiunea romînă se putea manifesta. Romînii au prmit lucvrul cu mulțămire, dar nu fără rezerve, mai ales în ce privește restituirea unui „teritoriu săsesc” în care erau cuprinși și foarte mulți români, ceea ce aduse o foarte largă expunere istorică prin noile petiții din 12 și 23 mart (2).
1.Popea, loc. cit., p. 247.
2. Ibid., p. 264. Plîngeri contra calomniilor săsești care atribuiau romînilor jafuri făcute de unguri, în scrisoarea lui Șaguna către Puchner ibid., p. 270.
Se cerea apoi congresul general romînesc, un singur cap pentru întregimea națiunii, un fel de căpetenie supremă a romînilor, un Voievod al alor, un Senat românesc și, ca în mai 1848,„un singur cap bisericesc”, peste deosebirea confesională, Șaguna avînd, desigur, nădejdea să înghită Biserica unită, suspectată, impopulară și rămasă fără conducător; limba românească în toate lucrurile care ating pe români; adunare națională, reunindu-se în fiecare an; reprezintație proporțională în dieta imperială, „organ național” pe lîngă ministere, un adevărat ambasador al națiunii și, în sfîrșit, Împăratul să facă bine a se intitula „Mare Duce al românilor”.
Deocamdată, o întrebare. Pentru astfel de lucru la care ea nici nu se putuse gîndi, Adunarea de la Sibiu nu dăduse nici un mandat. E limpede. Șaguna însuși n-ar fi cutezat așa demult. Iscălitura lui Hurmuzaki lămurește. Călătoria de la Cernăuți nu rămăsese fără folos. Acestea sunt ideile din foaia Bucovina, ale fraților hurmuzăchești, cele mai solide capete între toți românii mireni supuși Împărăției. Redacția însăși a petiției putea să le aparție lor.
Iată acum și răspunsul pe care l-a dat Împăratul Francisc-Iosif. Îl reproducem textual: „Primesc cu bucurie asigurarea despre credința și alipirea curagioasei națiuni romîne și recunosc cu gratitudine jertfele grele pe care le-a adus pentru tronul meu și monarhia unitară în contra unui partid fără scrupule (ruchlos)...” - nu voia să zică: unei națiuni, fiindcă el totuși dorea, și cît se poate de repede, împăcarea cu ungurii cuminți, pe care de atunci tot îi caută - cari a aprins războiul civil și prin cerbicia sa îl face să dureze. Petiția fidelei mele națiuni române voi dispune să fie luată în chibzuire amănunțită și să fie rezolvată în cel mai scurt timp spre mulțămirea lor.”
Șaguna vizită cu mulțămiri - desigur superflue - și pe fostul Împărat, cari așteptîndu-se așa de puțin la aceasta, fu foarte mișcat; el avu și onoarea unei invitații la masa imperială. La Franscisc-Iosif el avu două audiențe, cea dintîi numai el singur, și avea motiv să fie mulțumit de rezultatul lor. Mai ales că nu prevedea viitorul (1).
Îndată după aceasta s-a și dat Constituția generală pentru toate statele Împărăției, Constituția austriacă de la 4 mart, supt care a fremătat de indignare tot neamul unguresc. Ardealul era unit cu comitatele exterioare, cu egala îndreptățire a tuturor naționalităților și limbilor din acea țară, în toate raporturile publice cetățenești.”
Dar, în sfîrșit, tot era ceva. în cazul acesta națiunea romînă se putea manifesta. Romînii au prmit lucvrul cu mulțămire, dar nu fără rezerve, mai ales în ce privește restituirea unui „teritoriu săsesc” în care erau cuprinși și foarte mulți români, ceea ce aduse o foarte largă expunere istorică prin noile petiții din 12 și 23 mart (2).
1.Popea, loc. cit., p. 247.
2. Ibid., p. 264. Plîngeri contra calomniilor săsești care atribuiau romînilor jafuri făcute de unguri, în scrisoarea lui Șaguna către Puchner ibid., p. 270.
(192) Cine ar fi putut să fie mulțămit de astfel de concesii? Dar bănățenii au adus, într-o nouă petiție, din 26 iunie, iscălită de Petru Mocioni, Ioan Dobran și Petru Cermeni, formularea exactă a punctului de vedere românesc, explicînd pe larg și elocvent valoarea acestei națiuni (1). Contra unei întinderi prea mari a hotarelor Voievodinei create pentru sârbi, se protestase încă din april (2).
La 2 mart 1849 apare proclamația rebelilor către romîni: „Nefericiți Valahi! Voi, care ați fost sclavi supt romani și care ați fost sclavi și după aceea, și pe care maghiarii v-au făcut oameni... Nu vă lăsați pradă chinurilor sîngeroase ale ucigașilor, hoților, aventurierilor care-și zic tribuni, prefecți sau centurioni...”, li se striga, sfătuindu-i să lase armele, căci altfel vor vedea ei ce înseamnă puterea națiunii maghiare în Ardeal (3).
Peste cîteva zile, la 19 april, Francisc-Iosif era declarat depus, cu un teribil act de acuzație. Și îndată se trimetea cunoscutul Dragoș ca să momească pe cîte unul din șefii revoluției romînești din Munții Apuseni: se știe că mizerabilul s-a luat bine pe lîngă energicul tînăr Buteanu, care a doua zi după aceasta a fost spînzurat, supt masca unor negociațiuni. În același timp intraseră ungurii în Abrud, trecînd supt sabie pe toți cari și-i credeau dușmani. Peste cîteva zile, ei erau siliți a pleca, și lupta continuă mai departe, în defavorul lor.
Față de această schimbare a lucrărilor s-a ivit și o idee mai îndrăzneață: Dacă s-ar uni toate națiunile „necompromise” și ar cere să aibă privilegii, și singura care n-ar avea privilegii, ar fi națiunea maghiară, fiindcă nu le merită? Atunci, la 26 april, s-a făcut marea petiție din partea romînilor, a croaților, a slovacilor împreună, fără a se ajunge la o înțelegere deplină între naționalități pentru lupta laolaltă împotriva dușmanului comun, pentru recăpătarea unei situațiuni de drept, care acordată unora, nu poate să strice altora, ci ar servi ca un îndemn pentru dînșii (4). Se protesta călduros contra păstrării unei Ungarii în care rasa maghiară e o inferioritate numerică, cerîndu-se teritorii naționale deosebite de „Maghiaria” în hotarele ei firești.
1. Ibid., p. 258, p. 331-4.
2. Ibid., p. 287-8
3. Păcățianu, loc. cit., 1
4. Ibid.
La 2 mart 1849 apare proclamația rebelilor către romîni: „Nefericiți Valahi! Voi, care ați fost sclavi supt romani și care ați fost sclavi și după aceea, și pe care maghiarii v-au făcut oameni... Nu vă lăsați pradă chinurilor sîngeroase ale ucigașilor, hoților, aventurierilor care-și zic tribuni, prefecți sau centurioni...”, li se striga, sfătuindu-i să lase armele, căci altfel vor vedea ei ce înseamnă puterea națiunii maghiare în Ardeal (3).
Peste cîteva zile, la 19 april, Francisc-Iosif era declarat depus, cu un teribil act de acuzație. Și îndată se trimetea cunoscutul Dragoș ca să momească pe cîte unul din șefii revoluției romînești din Munții Apuseni: se știe că mizerabilul s-a luat bine pe lîngă energicul tînăr Buteanu, care a doua zi după aceasta a fost spînzurat, supt masca unor negociațiuni. În același timp intraseră ungurii în Abrud, trecînd supt sabie pe toți cari și-i credeau dușmani. Peste cîteva zile, ei erau siliți a pleca, și lupta continuă mai departe, în defavorul lor.
Față de această schimbare a lucrărilor s-a ivit și o idee mai îndrăzneață: Dacă s-ar uni toate națiunile „necompromise” și ar cere să aibă privilegii, și singura care n-ar avea privilegii, ar fi națiunea maghiară, fiindcă nu le merită? Atunci, la 26 april, s-a făcut marea petiție din partea romînilor, a croaților, a slovacilor împreună, fără a se ajunge la o înțelegere deplină între naționalități pentru lupta laolaltă împotriva dușmanului comun, pentru recăpătarea unei situațiuni de drept, care acordată unora, nu poate să strice altora, ci ar servi ca un îndemn pentru dînșii (4). Se protesta călduros contra păstrării unei Ungarii în care rasa maghiară e o inferioritate numerică, cerîndu-se teritorii naționale deosebite de „Maghiaria” în hotarele ei firești.
1. Ibid., p. 258, p. 331-4.
2. Ibid., p. 287-8
3. Păcățianu, loc. cit., 1
4. Ibid.
(193) Și atunci, în iunie, Împăratul face o nouă declarație: „Făgăduiesc romînilor constituțiuni organice potrivite cu trebuințele adevărate ale acestui popor și în consonanță cu unitatea monarhiei” (1). Sunt aici formule vagi de cancelarie, dar pentru oricine înțelege frazele cum trebuie, aceasta nu înseamnă decît primirea propunerilor lui Șaguna. Iar în iulie, după ce s dovedise că romînii au oamenii lor cari pot fi întrebuințați 92), Împăratul, cu cîteva zile înainte de convenția lui Bălcescu cu Battyanyi - totdeauna trebuie să punem alături aceste lucruri: ce dădea Împăratul și ce dădeau ceilalți - în iulie, spunea din gura sa împărătească: „Puteți fi sigur că dorințele cuminți și drepte ale romînilor vor fi îndeplinite ” (3).
Vom vedea întrucît s-a realizat această solemnă promisiuhe împărătească.
1. Popea, loc. cit., p. 334
2. Ibid., p. 334 (18 iulie).
3. Ibid., p. 341. Explicațiile lui Bach, car epromitea baze noi, p. 341-3. Obiecțiile deputăției la 30 iulie, p. 343-7.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu