La 71 de ani, Mircea Eliade, eminent savant (predă istoria religiilor la Universitatea din Chicago), eseist şi romancier, rămâne unul din cei mai evoluaţi din punct de vedere metafizic scriitori contemporani. Cele aproape 20 de volume de literatură, scrise în română, incluzând romane şi povestiri fantastice, le-a populat cu personaje simbolice. Numele lor au fost schimbate de la o carte la alta, dar ele au rămas fixate în căutarea înţelegerii existenţei lor. Pentru cititiorii care nu au citit lucrările ştiinţifice ale lui Eliade, monologurile şi comentariile personajelor sale dematerializate par un minunat şi inteligent curs de istorie a religiilor sau de filozofie (cititorule caută în cărţile tale: Hinduism, Yoga, Taoism, Rig-Veda, Chronicum Laurissense breve, Platon, Nietzsche, Jung etcaetera).
Măiestria lui Eliade este demonstrată în mod repetat în vasta colecţie de povestiri fantastice scrise între 1945 şi 1971. Ca de obicei, el se orientează cu încredere prin lumea misterelor pe care o cunoaşte atât de bine, manipulând cu abilitate renumita sa tehnică: problema ''timpului'', vizualizată ca o complexă reţea de plane în care evenimentele spaţiale au loc paralel cu sau independent unul de altul; ''sindromul faustian'' (drama cunoaşterii); prezenţa ''fiinţelor mitice''; ''drumul morţii' şi ecoul şi legătura ''alegoriilor'' în schimbări du-te-vino.
Leana şi Adrian, din povestirea În curte la Dionis de exemplu, sunt variante eliadeşti ale lui Orfeu şi Euridice, care ajung în mod surprinzător la momentul morţii, deoarece nimeni nu înţelege mesajul orfic scris în sunetul cântecului lui Dionis, al cărui mister rămâne subtextul pentru toate actele cunoaşterii, iubirii şi înţelegerii. În Makranthropus (Gigantul) Cucoanes devine o victimă a anomaliei glandei sale pineale, care-i transformă corpul într-o monstruoasă excrescenţă (poate o variaţiune gotică a Sânului lui Roth). Altă povestire, Adio, împărtăşeşte din intepretările esoterice şi teologice ale condiţiei umane după moartea lui Dumnezeu.
Celelalte povestiri sunt şi mai iraţionale, aproape imposibil de rezumat în câteva cuvinte. În plus, ele sunt pline de poveşti-intrigă secundare în interiorul povestirii - îndemnând cititorul să se concentreze asupra multiplelor referinţe simbolice: o fundătură întortocheată din care nu există ieşire. Totuşi, Eliade merită să fie apărat. Stilul său este clar şi nesofisticat, şerpuind ca un râu silenţios. Limbajul este clasic şi cuvintele înseamnă mai mult decât o acoperire sau un cadru. Deşi scenariul său metafizic are afinităţi cu Borges, Eliade este greu de încadrat. Rareori el lasă extravaganţa barocă să-i umbrească viziunea asupra lumii. Aceasta este o viziune eclectică în care nevoia cunoaşterii absolute îi transformă pe toţi cititorii în ontologişti de facto.
Sună bizar, dar scrierile literare ale lui Eliade sunt mai puţin cunoscute în Europa (excelenta traducere a lui Silberman în Germania; versiunea Guillermou în Franţa) decât în Statele Unite. De ce editurile anglo-americane continuă să ignore scrierile sale beletristice rămâne o enigmă. Cred că este timpul să se admită că Eliade nu este doar un guru cu o gândire polivalentă, dar este de asemenea şi o strălucită personalitate literară ca şi confraţii săi Ionescu sau Cioran.
(''World Literature Today'', fostul ''Book Abroad'', primăvara 1979)
SURSA
Nicolas Catanoy, Mircea Eliade: Phantastische Geschichten, Edith Silberman, tr. Frankfurt a. M. Insel., 1978, ''Origini'', Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 26-27
NOTĂ M. T.
Traducere din engleză de M. T.
Se afișează postările cu eticheta Roth. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Roth. Afișați toate postările
miercuri, 18 decembrie 2013
joi, 1 februarie 1990
„Jurnal de ocnă” (MIHALCEA 1990)
Alexandru Mihalcea, Jurnal de ocnă, „Tomis”, Constanța, feb. 1990, p. 1, 10
(10) Un șef și doi membri, formă clasică, o cunoștea și antichitatea, simplă, nu prea greu de recunoscut, mai ales dacă insiști...Nu se poate și nu se poate? Dialectica ne învață și atunci renunțăm - cu greu - la organizație și rămânem la lot. Lotul de la ziaristică, cei șase din care fac parte și eu. preoți, mulți, s-ar putea face și o brigadă cu ei. Unu, doi călugări. Câțiva evrei, nu mulți, am întâlnit vreo-șapte-opt prin cele nouă pușcării de pe solul și din subsolul patriei, cum spunea Florin Pavlovici, prin care am trecut în patru ani - Iancu Saul, student la Filosofie, Barbălată, cel ce declamă cu patos și cu accent „noi vrem pământ”, Max Bănuș, gazetar la „Sportul popular”, rotund la față, cu ochelari și o căciulă imensă ca o cupolă de biserică moscovită, ba chiar, culmea insolitului, un plugar maramureșean, nenea Drozd, și domnul haham Herșcovici, de la Timișoara, silit să lăpăie ca un gânsac prin noroi, din pricina platfusului. Unguri, unguri cu duiumul, unii demult, rămași de pe urma tulburărilor pricinuite de Diktat, cum e Cocoș, altul decât doctorul, zdravăn ca un taur și celebru de la Periprava până în Aiud fiindcă l-a băgat la Jilava pe locotenentul Ștefan cu capul într-un butoi. Și, mai ales, pentru că a supraviețuit isprăvii. Dar cei mai mulți - prospătură, culeși din Banat, din Ardeal, de peste tot; printre ei, Helmuth Roth, fiul fostului al Frontului Etnic German. Și iar studenți - Emil Mihăilescu, de la arhitectură, istoricul Alexandru Zub, de la Iași, Gordan, Milică Pleșa, Barbu Teodorescu, de la medicină, alții de pe la drept, litere, filozofie. Undeva, în alte insule ale gulagului, își târâie viața „dușmanii poporului”, „năpârcile” pe care fălcile devoratoare ale revoluției n-au mai apucat să-i toace la canal: Noica, Giurescu, Petrovici, Steinhardt, Păstorel. Pe lângă noi trec dârele altor destine, lotul elevilor de la „Mihai Viteazul”, au fumat în pod, unul a uitat chiștocul, s-a aprins lemnăria. Sabotaj! O pomană, doar un cretin s-ar gândi la o amendă și la plata stricăciunilor. Și aristocrații, „foștii” - Dinu Cezianu, rasat, înăcrit, fost ministru la Paris,Tudor Greceanu scăpat ca prin minune din celula condamnaților la moarte, nepotul cronicarului, comandor de aviație la escadrila germană de bombardament de noapte Udet Vijeliosul, Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, știe șapte limbi (și, fără glumă, și rusește, a făcut câțiva ani de lagăr la ruși), Lambrino, mic, scăpărător, fratele lui Zizi, cumnat morganatic al lui Carol, Nicolae Brâncoveanu, blajin și discret, căruia îi spunem ceremonios „mon prince”. O rara avis, curiozitate absolută, este căpitanul procuror militar Adrian Nițoiu.
Nu vezi, îmi spune într-o zi năbădăiosul planton Mangeavas, că suntem o țară privită cu ochianul întors? Are dreptate, lagărul este RPR în miniatură, cu o justă reprezentare categorială. Așa e la Salcia, așa e la Stoienești, la Periprava, la Gherla, Aiud și cine mai știe pe unde. Noi suntem instrumentul involuntar al teroarei. Suntem, la scara națiunii, al doilea val mare mânat spre țarcuri. Primul a fost tocat la canal din 49 până în 53, zdrobit la Galeș, Peninsula, Poarta Albă, pe șanțul dinspre Năvodari de la temelia cărora arheologii viitorului vor scoate odată și odată schelete fără nume. La Aiud, unde oamenii au mâncat var de pe pereți de foame, și la Sighet. Au pierit atunci marii intelectuali ai țării, cei mai destoinici militari, flamura clasei politice. Noi suntem altceva, noi facem pasul de la individualitate la număr. Noi suntem statistică. Unii nici nu știu de ce i-au arestat. Năvodul a cules orbește totul, pești , melci, ierburi. Cei ce cunosc adevărul, în toată monstruozitatea lui, sunt la mii de ani lumină de bolgia noastră într-un empireu unde nu există angoasa celor câteva clipe ce precedă fluierul care te smulge din zdrențele păturii la patru din noapte, foamea obsedantă care-ți râcâie mațele până la halucinație, pielea întinsă pe ciolane ca o tobă în care crivățul dă cu dușmănie. Sunt cel puțin trei, după moartea politică a Anei Pauker și a lui Teohari Georgescu: Dej, Drăghici, Nicolski. Bagheta e în mâna lor, capelmaiștrii care au orchestrat acest concert de vaiete împletite cu ritmul biciului într-o cacofonie drăcească. Oricare instrumentist este un „ar fi putut să facă” sau „să-l vadă ceilalți și să ia aminte”. Maiorul Profir: nici treizeci de ani, cu spate de urs sfielnic, moldovean blajin. Cel mai tânăr ofițer superior din trupele române de tancuri, avansat la excepțional. Îl pune dracu să învețe bine și feciorul de țărancă văduvă se pomenește trimis la „Frunze”. Vine în țară, e o capacitate, cine știe până unde poate urca... La o lecție de marxism, politrucul îl pune să vorbească despre minunatele condiții de trai ale poporului sovietic. Sigur, zice Profir, sunt minunate peste tot, dar sunt mai minunate în sud decât în nord. Adică cum? se încruntă ofițerul politic. Adică, răspunde maiorul, vreau să zic că siberienii o duc mai greu decât cei de la Soci că e mai frig, au fost și minus 30 de grade. Aha, va să zică asta a învățat banditul din experiența marelui nostru frate de la răsărit! Este convocat la București, urcat într-un „Gaz” la gară, i se pun ochelari negri și ajunge în beciul contrainformațiilor de pe Maria Rosetti. Un soldat cu șapcă albastră îi smulge epoleții, e dat pe mâna unui locotenent ceist care-i înmoaie oasele (nu singur), intră în cătușe în tribunalul militar de pe Negru Vodă, iese cu șapte ani pentru „defăimarea gloriosului popor sovietic eliberator”. Au trecut luni de zile, dar Profir tot n-a ieșit din starea de buimăceală. farmacistul Gheorghiu, bucureștean, dă de gustul „Europei libere” după 56. Îl aude un vecin, vin doi băieți și-l ridică. Politicoși. „Soția era de față?” Gheorghiu e de modă veche, nu știe să mintă și crede că nici nu are de ce. „Era”. „Dar soacra?”. „Păi era s-o dau afară?!”. În timp ce farmacistul se miră de cât de civilizat îi vorbesc tinerii, alți tineri le umflă pe cele două doamne și întreg trio-ul se îmbarcă pentru arhipeleag. Sababei, predicatorul sâmbătar, a făcut ce face și acum cu sectanții lui în colțul camerei, cu ochii luminați de extaz - slujbe. Sunt luați pe sus, cotonogiți la cataramă și risipiți prin lagăre și pușcării, unde vor fi puși la muncă forțată, mai ales sâmbăta. În toată diversitatea asta de cazuri, non bis in idem, un lucru ne uimește - fatidicul articol 209, pct. II, lit. a din C. P., desagă elastică în care pot încăpea orice destin și orice situație. E pur și simplu genial, cu le poți să condamni până și pe un orb pentru crima de privire dușmănoasă cu coada ochiului către stema partidului.
(Va urma)
luni, 1 februarie 1971
Românii din Transilvania la începutul domniei împăratului Franz Iosif (1848-1916) (IORGA 1915)
Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, cu o prefață despre epoca mai veche, lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, București, 1915
XIII. Era speranțelor: începutul Domniei lui Francisc Iosif I-u
(176) (...) ci teritoriile coloniale bănățene erau puse laolaltă cu teritoriile de regim particular ale Ardealului dominat de „unio trio nationum”; se făcea o singură unitate națională din românii întregii monarhii, căci între cei care iscălesc petiția, pe lângă Șaguna, reprezentant al ortodoxiei din Ardeal, pe lângă cei doi Mocioni, Ioan și Lucian, de origine macedoneană, reprezentanți ai conștiinței românești din regiunile bănățene - cu un caracter aristocratic, care nu strica pe atunci - pe lângă Popazu, pe lângă Laurian, pe lângă Macedonfi, „funcționar fiscal ardelean”, care făcea și el parte din categoria nemeșilor, pe lângă Constantin Pomuț și colegii săi Ioan de Stoica și Vasile Ciupe, „din Ungaria”, pe lângă Iacob Bologa, ardelan, al cărui nume se întâlnește și pe urmpă în luptele constituționale pe care le vom urmări, întâlnim pe însuși Eudoxiu Hurmuzaki și pe Mihai Botnar, membru al dietei din Cernăuți, reprezentanți ai Bucovinei. Unirea trebuia să se întindă, deci, și asupra micului, dar istoricește așa de importantului teritoriu bucovinean.
Și mulți din ardelenii așezați în Principate, ca Ioan Maiorescu, visau, ca și sasul Roth, la o Românie unită, supusă, până la Dunăre, Casei de Habsburg. Numai radicalii munteni, ca N. Bălcescu, în ura lor contra conservatorismului „schwarzgelb”, se străduiau din răsputeri să lege relații cu Batthyanyi și Kossuth, să smulgă ungurilor, în vederea unei confederații republicane, părăsirea punctului de vedere al „limbii diplomatice ” maghiare și al „amalgamizării” romînilor în Ungaria (1).
Prin urmare, în vremea aceea cînd se aflau romîni care agitau pentru o unire împotriva Împăratului, era un lucru natural să se prevadă în propuneri ca aceasta că, deși romînii doresc unirea lor într-un corp național cuprinzînd și pe bucovineni, ca și pe bănățeni, ei nu voiesc însă o viață națională independentă, ci dorersc să rămîie supt coroana austriacă, să facă parte integrantă din monarhie, lăsînd să se întrevadă că, dacă ar exista o conștiință românească națională liberă dincolo de Carpați, cine știe ce ar face, scăpînd de supt tirania moscovită, și romînii de dincoace. Ar fi fost o viitoare recompensă pentrru Austria dacă se arăta generoasă față de romînii dintre hotarele ei.
1.Numai la 14 iulie se ajungea la tratatul dorit de Bălcescu, dar cari nu mai avea ltă importanță decît cea teoretică; Ion Ghica, Amintiri din pribehie, p. 272, 329-31, 346, 362-3.
(176) (...) ci teritoriile coloniale bănățene erau puse laolaltă cu teritoriile de regim particular ale Ardealului dominat de „unio trio nationum”; se făcea o singură unitate națională din românii întregii monarhii, căci între cei care iscălesc petiția, pe lângă Șaguna, reprezentant al ortodoxiei din Ardeal, pe lângă cei doi Mocioni, Ioan și Lucian, de origine macedoneană, reprezentanți ai conștiinței românești din regiunile bănățene - cu un caracter aristocratic, care nu strica pe atunci - pe lângă Popazu, pe lângă Laurian, pe lângă Macedonfi, „funcționar fiscal ardelean”, care făcea și el parte din categoria nemeșilor, pe lângă Constantin Pomuț și colegii săi Ioan de Stoica și Vasile Ciupe, „din Ungaria”, pe lângă Iacob Bologa, ardelan, al cărui nume se întâlnește și pe urmpă în luptele constituționale pe care le vom urmări, întâlnim pe însuși Eudoxiu Hurmuzaki și pe Mihai Botnar, membru al dietei din Cernăuți, reprezentanți ai Bucovinei. Unirea trebuia să se întindă, deci, și asupra micului, dar istoricește așa de importantului teritoriu bucovinean.
Și mulți din ardelenii așezați în Principate, ca Ioan Maiorescu, visau, ca și sasul Roth, la o Românie unită, supusă, până la Dunăre, Casei de Habsburg. Numai radicalii munteni, ca N. Bălcescu, în ura lor contra conservatorismului „schwarzgelb”, se străduiau din răsputeri să lege relații cu Batthyanyi și Kossuth, să smulgă ungurilor, în vederea unei confederații republicane, părăsirea punctului de vedere al „limbii diplomatice ” maghiare și al „amalgamizării” romînilor în Ungaria (1).
Prin urmare, în vremea aceea cînd se aflau romîni care agitau pentru o unire împotriva Împăratului, era un lucru natural să se prevadă în propuneri ca aceasta că, deși romînii doresc unirea lor într-un corp național cuprinzînd și pe bucovineni, ca și pe bănățeni, ei nu voiesc însă o viață națională independentă, ci dorersc să rămîie supt coroana austriacă, să facă parte integrantă din monarhie, lăsînd să se întrevadă că, dacă ar exista o conștiință românească națională liberă dincolo de Carpați, cine știe ce ar face, scăpînd de supt tirania moscovită, și romînii de dincoace. Ar fi fost o viitoare recompensă pentrru Austria dacă se arăta generoasă față de romînii dintre hotarele ei.
1.Numai la 14 iulie se ajungea la tratatul dorit de Bălcescu, dar cari nu mai avea ltă importanță decît cea teoretică; Ion Ghica, Amintiri din pribehie, p. 272, 329-31, 346, 362-3.
(191)
Se cerea apoi congresul general romînesc, un singur cap pentru întregimea națiunii, un fel de căpetenie supremă a romînilor, un Voievod al alor, un Senat românesc și, ca în mai 1848,„un singur cap bisericesc”, peste deosebirea confesională, Șaguna avînd, desigur, nădejdea să înghită Biserica unită, suspectată, impopulară și rămasă fără conducător; limba românească în toate lucrurile care ating pe români; adunare națională, reunindu-se în fiecare an; reprezintație proporțională în dieta imperială, „organ național” pe lîngă ministere, un adevărat ambasador al națiunii și, în sfîrșit, Împăratul să facă bine a se intitula „Mare Duce al românilor”.
Deocamdată, o întrebare. Pentru astfel de lucru la care ea nici nu se putuse gîndi, Adunarea de la Sibiu nu dăduse nici un mandat. E limpede. Șaguna însuși n-ar fi cutezat așa demult. Iscălitura lui Hurmuzaki lămurește. Călătoria de la Cernăuți nu rămăsese fără folos. Acestea sunt ideile din foaia Bucovina, ale fraților hurmuzăchești, cele mai solide capete între toți românii mireni supuși Împărăției. Redacția însăși a petiției putea să le aparție lor.
Iată acum și răspunsul pe care l-a dat Împăratul Francisc-Iosif. Îl reproducem textual: „Primesc cu bucurie asigurarea despre credința și alipirea curagioasei națiuni romîne și recunosc cu gratitudine jertfele grele pe care le-a adus pentru tronul meu și monarhia unitară în contra unui partid fără scrupule (ruchlos)...” - nu voia să zică: unei națiuni, fiindcă el totuși dorea, și cît se poate de repede, împăcarea cu ungurii cuminți, pe care de atunci tot îi caută - cari a aprins războiul civil și prin cerbicia sa îl face să dureze. Petiția fidelei mele națiuni române voi dispune să fie luată în chibzuire amănunțită și să fie rezolvată în cel mai scurt timp spre mulțămirea lor.”
Șaguna vizită cu mulțămiri - desigur superflue - și pe fostul Împărat, cari așteptîndu-se așa de puțin la aceasta, fu foarte mișcat; el avu și onoarea unei invitații la masa imperială. La Franscisc-Iosif el avu două audiențe, cea dintîi numai el singur, și avea motiv să fie mulțumit de rezultatul lor. Mai ales că nu prevedea viitorul (1).
Îndată după aceasta s-a și dat Constituția generală pentru toate statele Împărăției, Constituția austriacă de la 4 mart, supt care a fremătat de indignare tot neamul unguresc. Ardealul era unit cu comitatele exterioare, cu egala îndreptățire a tuturor naționalităților și limbilor din acea țară, în toate raporturile publice cetățenești.”
Dar, în sfîrșit, tot era ceva. în cazul acesta națiunea romînă se putea manifesta. Romînii au prmit lucvrul cu mulțămire, dar nu fără rezerve, mai ales în ce privește restituirea unui „teritoriu săsesc” în care erau cuprinși și foarte mulți români, ceea ce aduse o foarte largă expunere istorică prin noile petiții din 12 și 23 mart (2).
1.Popea, loc. cit., p. 247.
2. Ibid., p. 264. Plîngeri contra calomniilor săsești care atribuiau romînilor jafuri făcute de unguri, în scrisoarea lui Șaguna către Puchner ibid., p. 270.
Se cerea apoi congresul general romînesc, un singur cap pentru întregimea națiunii, un fel de căpetenie supremă a romînilor, un Voievod al alor, un Senat românesc și, ca în mai 1848,„un singur cap bisericesc”, peste deosebirea confesională, Șaguna avînd, desigur, nădejdea să înghită Biserica unită, suspectată, impopulară și rămasă fără conducător; limba românească în toate lucrurile care ating pe români; adunare națională, reunindu-se în fiecare an; reprezintație proporțională în dieta imperială, „organ național” pe lîngă ministere, un adevărat ambasador al națiunii și, în sfîrșit, Împăratul să facă bine a se intitula „Mare Duce al românilor”.
Deocamdată, o întrebare. Pentru astfel de lucru la care ea nici nu se putuse gîndi, Adunarea de la Sibiu nu dăduse nici un mandat. E limpede. Șaguna însuși n-ar fi cutezat așa demult. Iscălitura lui Hurmuzaki lămurește. Călătoria de la Cernăuți nu rămăsese fără folos. Acestea sunt ideile din foaia Bucovina, ale fraților hurmuzăchești, cele mai solide capete între toți românii mireni supuși Împărăției. Redacția însăși a petiției putea să le aparție lor.
Iată acum și răspunsul pe care l-a dat Împăratul Francisc-Iosif. Îl reproducem textual: „Primesc cu bucurie asigurarea despre credința și alipirea curagioasei națiuni romîne și recunosc cu gratitudine jertfele grele pe care le-a adus pentru tronul meu și monarhia unitară în contra unui partid fără scrupule (ruchlos)...” - nu voia să zică: unei națiuni, fiindcă el totuși dorea, și cît se poate de repede, împăcarea cu ungurii cuminți, pe care de atunci tot îi caută - cari a aprins războiul civil și prin cerbicia sa îl face să dureze. Petiția fidelei mele națiuni române voi dispune să fie luată în chibzuire amănunțită și să fie rezolvată în cel mai scurt timp spre mulțămirea lor.”
Șaguna vizită cu mulțămiri - desigur superflue - și pe fostul Împărat, cari așteptîndu-se așa de puțin la aceasta, fu foarte mișcat; el avu și onoarea unei invitații la masa imperială. La Franscisc-Iosif el avu două audiențe, cea dintîi numai el singur, și avea motiv să fie mulțumit de rezultatul lor. Mai ales că nu prevedea viitorul (1).
Îndată după aceasta s-a și dat Constituția generală pentru toate statele Împărăției, Constituția austriacă de la 4 mart, supt care a fremătat de indignare tot neamul unguresc. Ardealul era unit cu comitatele exterioare, cu egala îndreptățire a tuturor naționalităților și limbilor din acea țară, în toate raporturile publice cetățenești.”
Dar, în sfîrșit, tot era ceva. în cazul acesta națiunea romînă se putea manifesta. Romînii au prmit lucvrul cu mulțămire, dar nu fără rezerve, mai ales în ce privește restituirea unui „teritoriu săsesc” în care erau cuprinși și foarte mulți români, ceea ce aduse o foarte largă expunere istorică prin noile petiții din 12 și 23 mart (2).
1.Popea, loc. cit., p. 247.
2. Ibid., p. 264. Plîngeri contra calomniilor săsești care atribuiau romînilor jafuri făcute de unguri, în scrisoarea lui Șaguna către Puchner ibid., p. 270.
(192) Cine ar fi putut să fie mulțămit de astfel de concesii? Dar bănățenii au adus, într-o nouă petiție, din 26 iunie, iscălită de Petru Mocioni, Ioan Dobran și Petru Cermeni, formularea exactă a punctului de vedere românesc, explicînd pe larg și elocvent valoarea acestei națiuni (1). Contra unei întinderi prea mari a hotarelor Voievodinei create pentru sârbi, se protestase încă din april (2).
La 2 mart 1849 apare proclamația rebelilor către romîni: „Nefericiți Valahi! Voi, care ați fost sclavi supt romani și care ați fost sclavi și după aceea, și pe care maghiarii v-au făcut oameni... Nu vă lăsați pradă chinurilor sîngeroase ale ucigașilor, hoților, aventurierilor care-și zic tribuni, prefecți sau centurioni...”, li se striga, sfătuindu-i să lase armele, căci altfel vor vedea ei ce înseamnă puterea națiunii maghiare în Ardeal (3).
Peste cîteva zile, la 19 april, Francisc-Iosif era declarat depus, cu un teribil act de acuzație. Și îndată se trimetea cunoscutul Dragoș ca să momească pe cîte unul din șefii revoluției romînești din Munții Apuseni: se știe că mizerabilul s-a luat bine pe lîngă energicul tînăr Buteanu, care a doua zi după aceasta a fost spînzurat, supt masca unor negociațiuni. În același timp intraseră ungurii în Abrud, trecînd supt sabie pe toți cari și-i credeau dușmani. Peste cîteva zile, ei erau siliți a pleca, și lupta continuă mai departe, în defavorul lor.
Față de această schimbare a lucrărilor s-a ivit și o idee mai îndrăzneață: Dacă s-ar uni toate națiunile „necompromise” și ar cere să aibă privilegii, și singura care n-ar avea privilegii, ar fi națiunea maghiară, fiindcă nu le merită? Atunci, la 26 april, s-a făcut marea petiție din partea romînilor, a croaților, a slovacilor împreună, fără a se ajunge la o înțelegere deplină între naționalități pentru lupta laolaltă împotriva dușmanului comun, pentru recăpătarea unei situațiuni de drept, care acordată unora, nu poate să strice altora, ci ar servi ca un îndemn pentru dînșii (4). Se protesta călduros contra păstrării unei Ungarii în care rasa maghiară e o inferioritate numerică, cerîndu-se teritorii naționale deosebite de „Maghiaria” în hotarele ei firești.
1. Ibid., p. 258, p. 331-4.
2. Ibid., p. 287-8
3. Păcățianu, loc. cit., 1
4. Ibid.
La 2 mart 1849 apare proclamația rebelilor către romîni: „Nefericiți Valahi! Voi, care ați fost sclavi supt romani și care ați fost sclavi și după aceea, și pe care maghiarii v-au făcut oameni... Nu vă lăsați pradă chinurilor sîngeroase ale ucigașilor, hoților, aventurierilor care-și zic tribuni, prefecți sau centurioni...”, li se striga, sfătuindu-i să lase armele, căci altfel vor vedea ei ce înseamnă puterea națiunii maghiare în Ardeal (3).
Peste cîteva zile, la 19 april, Francisc-Iosif era declarat depus, cu un teribil act de acuzație. Și îndată se trimetea cunoscutul Dragoș ca să momească pe cîte unul din șefii revoluției romînești din Munții Apuseni: se știe că mizerabilul s-a luat bine pe lîngă energicul tînăr Buteanu, care a doua zi după aceasta a fost spînzurat, supt masca unor negociațiuni. În același timp intraseră ungurii în Abrud, trecînd supt sabie pe toți cari și-i credeau dușmani. Peste cîteva zile, ei erau siliți a pleca, și lupta continuă mai departe, în defavorul lor.
Față de această schimbare a lucrărilor s-a ivit și o idee mai îndrăzneață: Dacă s-ar uni toate națiunile „necompromise” și ar cere să aibă privilegii, și singura care n-ar avea privilegii, ar fi națiunea maghiară, fiindcă nu le merită? Atunci, la 26 april, s-a făcut marea petiție din partea romînilor, a croaților, a slovacilor împreună, fără a se ajunge la o înțelegere deplină între naționalități pentru lupta laolaltă împotriva dușmanului comun, pentru recăpătarea unei situațiuni de drept, care acordată unora, nu poate să strice altora, ci ar servi ca un îndemn pentru dînșii (4). Se protesta călduros contra păstrării unei Ungarii în care rasa maghiară e o inferioritate numerică, cerîndu-se teritorii naționale deosebite de „Maghiaria” în hotarele ei firești.
1. Ibid., p. 258, p. 331-4.
2. Ibid., p. 287-8
3. Păcățianu, loc. cit., 1
4. Ibid.
(193) Și atunci, în iunie, Împăratul face o nouă declarație: „Făgăduiesc romînilor constituțiuni organice potrivite cu trebuințele adevărate ale acestui popor și în consonanță cu unitatea monarhiei” (1). Sunt aici formule vagi de cancelarie, dar pentru oricine înțelege frazele cum trebuie, aceasta nu înseamnă decît primirea propunerilor lui Șaguna. Iar în iulie, după ce s dovedise că romînii au oamenii lor cari pot fi întrebuințați 92), Împăratul, cu cîteva zile înainte de convenția lui Bălcescu cu Battyanyi - totdeauna trebuie să punem alături aceste lucruri: ce dădea Împăratul și ce dădeau ceilalți - în iulie, spunea din gura sa împărătească: „Puteți fi sigur că dorințele cuminți și drepte ale romînilor vor fi îndeplinite ” (3).
Vom vedea întrucît s-a realizat această solemnă promisiuhe împărătească.
1. Popea, loc. cit., p. 334
2. Ibid., p. 334 (18 iulie).
3. Ibid., p. 341. Explicațiile lui Bach, car epromitea baze noi, p. 341-3. Obiecțiile deputăției la 30 iulie, p. 343-7.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)