Les Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l immortalite (EMILIAN DE LOVIȘTEA 2016)

 Emilian de Loviștea, Eveque auxiliaire de l Archeveche de Râmnic, Les Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l immortalite, Apostolia, Paris, 2016, 203

Table des matieres

9 1.Introduction

14 II. La famille du saint voivode martyr Constantin Brâncoveanu

29 III. L immolation des enfants et le sacrifice des parents pour la vie en Dieu

58 IV. Oeuvres chretiennes de la famille du saint voivode Brâncoveanu (en Valachia, Transylvanie, dans le sud-est de l Europe et l Orient orthodoxe)

79 V. Les relations du saint voivode martyr Constantin Brâncoveanu avec les hierarques de son temps 

97 VI. Le saint voivode Constantin Brâncoveanu et la Valachie dans le contexte international

127 VII. Le martyre des saints Brâncoveanu et leur cannonisation en tant que saints de Dieu

138 VIII. Les monasteres fondes par le saint voivode Constantin Brâncoveanu: art et transfiguration pour l amour du pays 

169 IX. La nostalgie du pays exaucee: voler avec les Saints 

193 X. La ballade du saint voivode Constantin Brâncoveanu

199 XI. Le tropaire des saints martyrs Brâncoveanu 

200 XII. Bibliographie selective

couverture IV: Dans ce livre, nou avons arrete notre choix, parmi les Princes chretiens de notre histoire, au voivode martyr Constantin Brâncoveanu et a sa famille, qui ont oeuvre pour le peuple roumain et pour l Europe de leur epoque, en se sacrificant pour la foi chretienne et pour la confession de la verite de l Evangelie.

Le but du present recueil est donc de faire connaître plus largement leur vie et leur sacrifice dans un espace culturel habite par les Roumains de France, d Europe Occidentale et d ailleurs, en insistant sur la question de la famille chretienne et sur le contexte historique international qui fuit celui de martyre du saint voivode, de ses quatre fils et de son conseiler.

Nous esperons que ce travail contribuera a une meilleure conniassance de la spiritualite et de la culture roumaine, et qu il permettra de construire de nouveaux ponts au sein de la grande famille chretienne, latine et francophone.   

Constantin Brâncoveanu. Portretul unui martir

Digi24 22 mai 2014

Bucureștiul istoric (M. D. R. T. 2011)

Bucureștiul, situat în sud-estul țării, este de departe cel mai mare oraș românesc (cu aproape două milioane de oameni) și este centrul cultural, industrial și financiar al țării. Conform legendei locale, orașul a fost întemeiat de un cioban numit Bucur, care își păștea turmele pe malul râului Dâmbovița. Deși a fost menționat pentru prima dată în documente oficiale din secolul XV, Bucureștiul a devenit capitală a României doar la mijlocul secolului XIX.
Străzile Bucureștiului reflectă adesea supranumele "Micul Paris al Estului" dat capitalei în perioada interbelică pentru arhitectura ei elegantă și înfloritoarea viață culturală. Bucureștiul poartă, de asemenea, cicatricile celor patru decenii de regim comunist, care a ordonat demolarea unor întregi cartiere rezidențiale pentru a face loc unor largi bulevarde și a unor masive clădiri monumentale și a rapidei și uneori haoticei dezvoltări după 1989.

Primul palat voievodal  din București a fost construit din ordinul lui Vlad Țepeș, personaj istoric care a inspirat personajul Dracula din romanul lui Bram Stoker cu același nume. Palatul, reședință a domnitorilor Valahiei în secolul XV, a fost înlocuit cu o nouă curte după un cutremur devastator și un incendiu care l-au distrus parțial în prima jumătate a secolului XVIII. Rămășițele vechii curți rămas neacoperite între 1967 și 1972 ca urmare a cercetării arheologice. Fragmente din sistemul de alimentare cu apă, baia turcească a palatului, geometria internă originală împreună cu câteva elemente arhitecturale decorative și zidurile alcătuiesc acum muzeul în aer liber Curtea Veche în centrul Bucureștiului.

Cartierul istoric al Bucureștiului a cunoscut o renaștere în ultimii câțiva ani și a devenit unul din cele mai populare zone de distracții ale capitalei. În timpul verii, străzile sale - Smârdan, Franceză, Șelari, Sf. Dumitru, Gabroveni și Covaci - sunt aglomerate cu mese unde puteți savura o cafea, o bere rece sau o salată sau o friptură. (...)

Palatul CEC, una din cele mai impresionante clădiri din București, găzduiește Casa de Economii și Consemnațiuni (fosta Casă de Depozite, Consemnațiuni și Economii, pe scurt CEC, o bancă de economii de stat înființată în 1854). Acesta se află pe faimoasa Cale a Victoriei, cea mai elegantă magistrală a capitalei, și a fost terminat în 1900 într-un stil eclectic cu elemente arhitecturale franțuzești distinctive.

Palatul Ministerului Agriculturii este considerat una din cele mai frumoase clădiri din București. Acesta se află lângă Piața Universității și a fost proiectat în stilul Renașterii de un arhitect francez. A fost sediul aceleeași instituții de la terminarea sa în 1896. Clădirea în formă de U cuprinde două aripi simetrice care închid o curte elegantă. Este remarcabilă pentru basoreliefurile de pe fațada sa, ceas și cupolă.

Considerat de unii o dovadă a măiestriei constructorilor români și de alții o monstruozitate arhitecturală, Palatul Parlamentului (cunoscut, de asemenea, ca "Casa Poporului") este cu toate acestea principalul reper al peisajului urban al Bucureștiului. Subiect a trei înregistrări în Cartea Recordurilor, este cea mai mare și costisitoare clădire administrație publică din lume, cu 270 metri lungime, 245 metri lățime și 86 metri înălțime. De asemenea, se extinde cu circa 82 metri sub nivelul solul și acoperă 66.000 metri pătrați. Un milion metri cubi de marmură,  1.000 tone de bazalt, 900.000 metri cubi de lemn, 3.500 tone de cristal, 2.800 de candelabre, 220.000. metri pătrați de covor și 3.500 mp de piele au fost folosite la construcția sa printre alte materiale. 200 de arhitecți și aproximativ 20.000 de muncitori au lucrat la clădire și cele aproximativ 1.000 de camere ale sale. Construirea a început în 1980 după demolarea a șapte kilometri pătrați din vechiul centru al orașului. Cartiere întregi au fost dărâmate, în timp ce multe clădiri cu valoare istorică au fost printre acelea distruse pentru a elibera locul.
Proiectul a fost vârful de lance al dezvoltării unui nou centru al orașului, care include clădiri ce găzduiesc un număr de instituții de stat. Din fața Palatului începe bulevardul Unirii lung de 4 km și lat de 120 m, care este decorat cu un număr de mari și mici fântâni arteziene, cu sculpturi ornamentale din piatră.


Grădina Cișmigiu, cel mai vechi parc public al capitalei, este situată vizavi de Primăria Bucureștiului, pe bulevardul Regina Elisabeta. Parcul este o oază verde de 17 hectare în inima orașului, cu un lac în centrul său. A fost amenajat la mijlocul secolului XIX de un peisagist anterior responsabil al Grădinii Imperiale din Viena. Atracțiile includ o galerie circulară în aer liber cu busturile marilor scriitori români, un monument din marmură în onoarea eroilor francezi care au murit în Primul Război Mondial în România și, pe locul numit "La Cetate", ruinele unei mănăstiri construite în secolul XVIII.

Cel mai mare parc din București ocupă o suprafață de 187 de hectare și a fost inaugurat în 1936. Amenajat în nordul orașului în jurul Herăstrăului, unul din lacurile formate de râul Colentina, parcul este perfect pentru o plimbare pe jos, o plimbare cu bicicleta, o plimbare cu rolele, skateboarding sau pentru o plimbare cu prietenii la una din terasele locale. În timpul verii, puteți face o plimbare cu barca pe lac, care are o suprafață de 70 hectare. În parc se află, de asemenea, fascinantul Muzeu Național al Satului "Dimitrie Gusti", unul din cele mai mari și mai vechi muzee din Europa, cu 70 de case din întreaga țară, biserici din lemn, o moară de apă, o moară de vânt și multe unelte tradiționale.

Căldărușani este situat pe o peninsulă în lacul cu același nume, la 40 km nord-est de București, o zonă acoperită odinioară de desul Codru al Vlăsiei. Mănăstirea a fost ridicată în 1638-1639 din cărămizi și pietre de râu. Construcția de azi păstrează încă urme ale elementelor arhitecturale originale - turla, arcadele pivniței și vechea sală a tronului a domnitorului valah Matei Basarab. Mănăstirea are o bogată colecție de artă medievală, cărți vechi, câteva tablouri de început ale faimosului pictor român Nicolae Grigorescu și o expoziție de icoane vechi.

Mănăstirea Cernica, situată la doar 14 km de București, a fost construită la începutul secolului XVII în mijlocul unui lac înconjurat de păduri. Cernica este loc de pelerinaj pentru români din întreaga țară. Ei vin aici atrași de Sfântul Calinic, starețul mănăstirii între 1818 și 1850, una din cele mai importante personalități religioase din secolul XIX. Conform legendei, starețul avea darul de a citi sufletele oamenilor și era cunoscut ca exorcist, slujbă religioasă care este oficiată și în ziua de azi la Cernica. Muzeul Mănăstirii Cernica găzduiește o importantă colecție de obiecte valoroase, manuscrise, acte medievale, icoane vechi, bijuterii și tablouri. Este posibilă cazarea la cerere la un preț modic.

Splendidul Palat Mogoșoaia din cărămidă roșie se află la 14 km de București. Construit la începutul secolului XVIII de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, este considerat o capodoperă a stilului care a combinat elemente venețiene și otomane și a devenit cunoscut ca "brâncovenesc". Palatul, care este așezat în mijlocul unei curți impresionante, are o minunată pivniță boltită și camerele fostei reședințe domnești amplasate pe fiecare parte a coridorului de la etajul superior. Are, de asemenea, o verandă cu vederea spre lac. Mogoșoaia găzduiește Centrul Cultural al Palatelor Brâncovenești, o instituție care organizează expoziții de artă etnografică și contemporană, concerte și alte evenimente culturale.

(...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 4-8. (Bucharest - "Little Paris of the East")

„Jurnal de ocnă” (MIHALCEA 1990)

 Alexandru Mihalcea, Jurnal de ocnă, „Tomis”, Constanța, feb. 1990, p. 1, 10

(10) Un șef și doi membri, formă clasică, o cunoștea și antichitatea, simplă, nu prea greu de recunoscut, mai ales dacă insiști...Nu se poate și nu se poate? Dialectica ne învață și atunci renunțăm - cu greu - la organizație și rămânem la lot. Lotul de la ziaristică, cei șase din care fac parte și eu. preoți, mulți, s-ar putea face și o brigadă cu ei. Unu, doi călugări. Câțiva evrei, nu mulți, am întâlnit vreo-șapte-opt prin cele nouă pușcării de pe solul și din subsolul patriei, cum spunea Florin Pavlovici, prin care am trecut în patru ani - Iancu Saul, student la Filosofie, Barbălată, cel ce declamă cu patos și cu accent „noi vrem pământ”, Max Bănuș, gazetar la „Sportul popular”, rotund la față, cu ochelari și o căciulă imensă ca o cupolă de biserică moscovită, ba chiar, culmea insolitului, un plugar maramureșean, nenea Drozd, și domnul haham Herșcovici, de la Timișoara, silit să lăpăie ca un gânsac prin noroi, din pricina platfusului. Unguri, unguri cu duiumul, unii demult, rămași de pe urma tulburărilor pricinuite de Diktat, cum e Cocoș, altul decât doctorul, zdravăn ca un taur și celebru de la Periprava până în Aiud fiindcă l-a băgat la Jilava pe locotenentul Ștefan cu capul într-un butoi. Și, mai ales, pentru că a supraviețuit isprăvii. Dar cei mai mulți - prospătură, culeși din Banat, din Ardeal, de peste tot; printre ei, Helmuth Roth, fiul fostului al Frontului Etnic German. Și iar studenți - Emil Mihăilescu, de la arhitectură, istoricul Alexandru Zub, de la Iași, Gordan, Milică Pleșa, Barbu Teodorescu, de la medicină, alții de pe la drept, litere, filozofie. Undeva, în alte insule ale gulagului, își târâie viața „dușmanii poporului”, „năpârcile” pe care fălcile devoratoare ale revoluției n-au mai apucat să-i toace la canal: Noica, Giurescu, Petrovici, Steinhardt, Păstorel. Pe lângă noi trec dârele altor destine, lotul elevilor de la „Mihai Viteazul”, au fumat în pod, unul a uitat chiștocul, s-a aprins lemnăria. Sabotaj! O pomană, doar un cretin s-ar gândi la o amendă și la plata stricăciunilor. Și aristocrații, „foștii” - Dinu Cezianu, rasat, înăcrit, fost ministru la Paris,Tudor Greceanu scăpat ca prin minune din celula condamnaților la moarte, nepotul cronicarului, comandor de aviație la escadrila germană de bombardament de noapte Udet Vijeliosul, Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, știe șapte limbi (și, fără glumă, și rusește, a făcut câțiva ani de lagăr la ruși), Lambrino, mic, scăpărător, fratele lui Zizi, cumnat morganatic al lui Carol, Nicolae Brâncoveanu, blajin și discret, căruia îi spunem ceremonios „mon prince”. O rara avis, curiozitate absolută, este căpitanul procuror militar Adrian Nițoiu.

Nu vezi, îmi spune într-o zi năbădăiosul planton Mangeavas, că suntem o țară privită cu ochianul întors? Are dreptate, lagărul este RPR în miniatură, cu o justă reprezentare categorială. Așa e la Salcia, așa e la Stoienești, la Periprava, la Gherla, Aiud și cine mai știe pe unde. Noi suntem instrumentul involuntar al teroarei. Suntem, la scara națiunii, al doilea val mare mânat spre țarcuri. Primul a fost tocat la canal din 49 până în 53, zdrobit la Galeș, Peninsula, Poarta Albă, pe șanțul dinspre Năvodari de la temelia cărora arheologii viitorului vor scoate odată și odată schelete fără nume. La Aiud, unde oamenii au mâncat var de pe pereți de foame, și la Sighet. Au pierit atunci marii intelectuali ai țării, cei mai destoinici militari, flamura clasei politice. Noi suntem altceva, noi facem pasul de la individualitate la număr. Noi suntem statistică. Unii nici nu știu de ce i-au arestat. Năvodul a cules orbește totul, pești , melci, ierburi. Cei ce cunosc adevărul, în toată monstruozitatea lui, sunt la mii de ani lumină de bolgia noastră într-un empireu unde nu există angoasa celor câteva clipe ce precedă fluierul care te smulge din zdrențele păturii la patru din noapte, foamea obsedantă care-ți râcâie mațele până la halucinație, pielea întinsă pe ciolane ca o tobă în care crivățul dă cu dușmănie. Sunt cel puțin trei, după moartea politică a Anei Pauker și a lui Teohari Georgescu: Dej, Drăghici, Nicolski. Bagheta e în mâna lor, capelmaiștrii care au orchestrat acest concert de vaiete împletite cu ritmul biciului într-o cacofonie drăcească. Oricare instrumentist este un „ar fi putut să facă” sau „să-l vadă ceilalți și să ia aminte”. Maiorul Profir: nici treizeci de ani, cu spate de urs sfielnic, moldovean blajin. Cel mai tânăr ofițer superior din trupele române de tancuri, avansat la excepțional. Îl pune dracu să învețe bine și feciorul de țărancă văduvă se pomenește trimis la „Frunze”. Vine în țară, e o capacitate, cine știe până unde poate urca... La o lecție de marxism, politrucul îl pune să vorbească despre minunatele condiții de trai ale poporului sovietic. Sigur, zice Profir, sunt minunate peste tot, dar sunt mai minunate în sud decât în nord. Adică cum? se încruntă ofițerul politic. Adică, răspunde maiorul, vreau să zic că siberienii o duc mai greu decât cei de la Soci că e mai frig, au fost și minus 30 de grade. Aha, va să zică asta a învățat banditul din experiența marelui nostru frate de la răsărit! Este convocat la București, urcat într-un „Gaz” la gară, i se pun ochelari negri și ajunge în beciul contrainformațiilor de pe Maria Rosetti. Un soldat cu șapcă albastră îi smulge epoleții, e dat pe mâna unui locotenent ceist care-i înmoaie oasele (nu singur), intră în cătușe în tribunalul militar de pe Negru Vodă, iese cu șapte ani pentru „defăimarea gloriosului popor sovietic eliberator”. Au trecut luni de zile, dar Profir tot n-a ieșit din starea de buimăceală. farmacistul Gheorghiu, bucureștean, dă de gustul „Europei libere” după 56. Îl aude un vecin, vin doi băieți și-l ridică. Politicoși. „Soția era de față?” Gheorghiu e de modă veche, nu știe să mintă și crede că nici nu are de ce. „Era”. „Dar soacra?”. „Păi era s-o dau afară?!”. În timp ce farmacistul se miră de cât de civilizat îi vorbesc tinerii, alți tineri le umflă pe cele două doamne și întreg trio-ul se îmbarcă pentru arhipeleag. Sababei, predicatorul sâmbătar, a făcut ce face și acum cu sectanții lui în colțul camerei, cu ochii luminați de extaz - slujbe. Sunt luați pe sus, cotonogiți la cataramă și risipiți prin lagăre și pușcării, unde vor fi puși la muncă forțată, mai ales sâmbăta. În toată diversitatea asta de cazuri, non bis in idem, un lucru ne uimește - fatidicul articol 209, pct. II, lit. a din C. P., desagă elastică în care pot încăpea orice destin și orice situație. E pur și simplu genial, cu le poți să condamni până și pe un orb pentru crima de privire dușmănoasă cu coada ochiului către stema partidului.

(Va urma)

„Drumurile lui Ion Neculce” (SMÂNTÂNESCU 1984)

 Dan Smântânescu, Drumurile lui Ion Neculce, Sport-Turism, București, 282 p.

5 Înainte vorovire

7 I.La porțile vieții

11 II.Amarnice vremuri

24 III.Săvârșirea grămăticului Enache și înscăunarea Brâncoveanului

44 IV.Intrigi și răzbunări

63 V.Se-nfiripă dragoste nevinovată

72 VI.Zguduitoarea poveste

91 VII.Săvârșirea lui Constantin Cantemir și înscăunarea lui Dumitrașcu Cantemir

128 VIII.Nuntire domnească

146 IX.Domnie nouă

161 X.Din jupâniță, doamnă

174 XI.La Țarigrad

193 XII.Pribegirea 

212 XIII.Înfrângerea lui Carol XII și a lui Mazeppa

221 XIV.Alte orânduiri

231 XV.Schimbări noi, furtuni noi

257 XVI.Ultima luptă a șvedului

264 XVII.Desprinderi dureroase

269 XVIII.Pământul patriei

277 XIX.Viața trece în file

280 Cea din urmă vorovire

Dan Smântânescu (1909 București - 2000 București) a fost publicist, traducător și istoric literar. https://clasapalatina.wordpress.com/profesorii/dan-smantanescu/

Cartea este un roman istoric având ca subiect biografia lui Ion Neculce (1672 Prigoreni/Iași - 1745 Târgu Frumos/Iași). El este considerat de istoriografia română ca al treilea mare cronicar moldovean după Grigore Ureche (1590-1647) și Miron Costin (1633-1691) a căror operă, Letopisețul Țării Moldovei, a continuat-o.

Despre stilul literar al romanului, autorul mărturisește în ultimul capitol, care este de fapt o foarte scurtă postfață: „(...) Am păstrat - uneori - aidoma acelor voroave care prin strălucirea și mireasma lor cronicărească  încânta-vor veacuri de-a rândul plecați ochii ai cetitorilor și, smerit, rogu-te a nu-mi căuta într-aceasta pricină, căci prea au fost frumoase și inima mea înduioșată nu le-a putut îndepărta de inima dumitale. (...)”

Viața personală și publică a cronicarului este prezentată în contextul politic intern și extern al Moldovei. Succesiunea domnilor pe tronul de la Iași este legată de relații Moldovei cu Valahia și de relațiilor ambelor țări cu puterea suzerană, Imperiul Otoman, a cărui decădere a început după eșecul asediului Vienei în 1683. Acțiunea romanului este străbătută de aventuri și povești triste de dragoste, cu participarea personajelor secundare fictive. Apărută în timpul regimului comunist, cartea nu este lipsită de accentul ideologic inerent, poporul revenind periodic ca o victimă a domnilor și boierilor.

Ion Neculce s-a născut pe moșia Prigoreni. azi Ion Neculce, a tatălui său, vistiernicul Enache Neculce, și a mamei sale, Catrina, fiica lui Iordache Cantacuzino.

După moartea vistiernicului în luptă cu polonezii, soția sa, împreună cu copiii Ion, Maria și Sanda, s-au refugiat la București, unde domnea Șerban Cantacuzino (1678-1688).

Debutul în politică al tânărului Neculce a avut loc în 1693, când a dus o scrisoare a lui Constantin Brâncoveanu, domn al Valahiei (1688-1714), către Constantin Cantemir, domnul Moldovei (1685-1693). Dar solul ajunge la Iași după moartea lui C. Cantemir și scrisoarea ajunge la fiul acestuia, Dimitrie, care va fi ales domn de boieri, dar nu va fi confirmat de Poartă, fiind înlocuit cu Constantin Duca (1693-1695).

Duca îl numește postelnic (șambelan) pe Neculce și-l include în solia care va aduce la Iași, în 1694, pe Maria, fiica lui Brâncoveanu, pentru căsătoria cu domnul Moldovei.

Dar Duca este mazilit de Poartă și înlocuit cu Antioh Cantemir (1695-1700), fratele mai mare al lui D. Cantemir, care îl numește succesiv pe Neculce vătaf  de aprozi, vel agă (șeful poliției) și vel spătar (purtătorul spadei domnului). Cu rangul de vel agă, Neculce se căsătorește cu Maria, fiica hatmanului (șeful armatei) Bogdan Lupu, cumnatul domnului. Cei doi vor avea o fată, Maria, și un băiat,Ilie.

Când A. Cantemir a fost mazilit din a doua domnie (1705-1707), vel spătarul Neculce a fost unul din cei doi caimacami ai Moldovei până la sosirea noului domn, Mihai Racoviță (1707-1709).

Dar în această a doua domnie a lui Racoviță, Neculce a fost nevoit să se refugieze în Polonia pentru a scăpa de pedeapsa capitală care i-a vizat pe mulți adversari ai voievodului. Ulterior a reușit să se împace cu Racoviță și a revenit în Moldova, unde a fost numit ca staroste al Cernăuțiului.

În planul politicii externe, situația europeană se complică prin ascensiunea Rusiei țariste în timpul lui Petru cel Mare (1682-1725), intrat în Marele Război al Nordului (1700-1721) cu Suedia regelui Carol XII (1697-1718), aliat cu răsculatul hatman cazac Ivan Mazeppa (1687-1709), părintele independenței Ucrainei față de Rusia. Dar aliații pierd în 1709 bătălia de la Poltava în fața lui Petru, iar Mazeppa a murit la scurt timp, fiind înmomântat la Galați, în timp ce Carol XII s-a refugiat în raiaua Bender (Tighina). 

Dar în anul următor, regele suedez reușește să-l convingă pe sultanul Ahmed III (1703-1730) să declanșeze războiul cu Rusia. În acest context, Cantemir este numit domn al Moldovei și îl numește hatman pe Neculce. Domnul încheie în aprilie 1711 o alianță secretă cu Petru, dar aliații sunt înfrânți în iulie de marele vizir la Stănilești. Cantemir este nevoit să se refugieze în Rusia, împreună cu boierii și slujitorii credincioși, aceștia fiind așezați la Harkov.

Dar, treptat, apropiații lui Cantemir încep să-l părăsească deoarece fuseseră nevoiți să-și lase familiile în Moldova. Neculce a plecat și el în 1713 în Polonia, dar a trebuit să aștepte până în 1720 până a obținut iertarea de la Poartă. A obținut de la Mihai Racoviță, aflat la a treia domnie (1716-1726), moșiile care îi fuseseră uzurpate de alți boieri.

Domnul Grigore II Ghica (1726-1733) l-a numit mare vornic al Țării de Sus.

Rămas singur după decesul soției în 1738, Neculce decide în 1743 să ducă mai departe Letopisețul Țării Moldovei. După cum mărturisește în cronică, pentru perioada de la domnia lui Eustratie Dabija (1661-1665) până la Gheorghe Duca (1665-1666; 1668-1672; 1674-1678) a folosit „izvoade ce am aflat la unii și alții din auzitele celor bătrâni boieri”, iar până la Constantin Mavrocordat (1743) „am scris singur dintru a mea știință, cât s-au tâmplat în viața mea.”

A decedat în 1745.

Romanul este marcat, în mod inerent, de diverse inexactități istorice, unele poate chiar intenționate.

„Istoria unirii românilor” (LUPAȘ 1937)

 Ioan Lupaș, Istoria unirii românilor, Scripta, București, 1993 (1937), p. 290 

(...) că românii sunt un singur nedespărțit în veci. Al doilea dascăl, care mai târziu a venit și mi-a plămădit acest suflet național, tot de pe plaiurile arădene își trăgea obârșia... a fost profesorul Munteanu-Murgoci. El este acela care, în timpul adolescenței, mi-a făcut legătura cu românii din Ardeal; prin el am început să pricep sufletul ardelean și să-l iubesc...”

Fie ca această prețuire a sufletului românesc să înlesnească toate silințele desfășurate fără preget pentru a face din domnia Regelui Carol II - urmașul comandantului de la Plevna și al eroului mucenic al întregirii naționale - un timp de reînviere a credinței și de înflorire a culturii românești în felul cum o întrezărea însuși tânărul nostru suveran, în clipa când anunța ca program al acestei domnii reînvierea glorioaselor și generoaselor tradiții cultural artistice din timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Gândul suveranului a fost arătat în 1933, cu prilejul serbărilor jubiliare de jumătate de veac de la zidirea Castelului Peleș, în următoarele versuri ale lui Octavian Goga: 

Întâiul Rege stă aici în brazi subt creste
Și-a prăznuit în piatră biruința, 
Și-asemeni lui Manole din poveste 
La temelie și-a zidit credința.

De-atunci, șirag, cincizeci de ani trecură
Potop de sânge le-a-nroșit veleatul
Și-un vis slăvit de-a veacurilor gură
S-a izbândit, de-a lungul și de-a latul.

- Bătrâne Domn, când viu să-ți văd sălașul
Îți cer povața ta să-mi reînvie,
Eu, Regele, nepotul și urmașul
Al treilea în scaun de Domnie.

„Spre depărtări azi ochii mi se-ndreaptă.
Și vorba mea dau chezășie vouă,
Că voi clădi cu cumpănire dreaptă 
Pe ziduri vechi o Românie Nouă...”