„România în calea imperialismului rus” - teza de doctorat a lui P. M. Mihăilescu din 1944 (BUZATU 1990)

Gheorghe Buzatu, O carte aproape necunoscută, „Tomis”, Constanța

A apărut în 1944, în preajma ocupării României de către forțele Armatei Roșii. În condițiile ce au intervenit în România și în Europa est-centrală, o carte precum cea la care ne vom referi  nu putea să se bucure de o largă difuzare și recunoaștere. Nu cred că ne înșelăm, dar, până acum, nu am văzut-o menționată nici măcar în vreo lucrare de specialitate, nici în recenta bibliografie a Mării Negre apărută sub egida Editurii Enciclopedice din București. Sunt convins că titlul și conținutul cărții în discuție explică situația intervenită. Și asta pentru că, mai întâi, prin 1944-1947, cartea a fost interzisă, apoi retrasă din bibliotecile publice și arsă, apoi, ca prin minune, pur și simplu „a dispărut”. Astăzi, desigur, numai întâmplător mai apare pe la vreun anticariat din provincie ori din București, precum exemplarul care ne-a parvenit. Dar despre ce carte este vorba? Facem trimitere la România în calea imperialismului rus. Rusia, România și Marea Neagră, teza de doctorat a lui Petre Mihail Mihăilescu, tipărită de Editura „Dacia Traiană” în 1944 (453 pagini). Apărută către sfârșitul ultimei conflagrații, cartea poartă o dedicație, cu trimitere la eroii de pe Frontul de Est: „Eroilor români căzuți pe Don și Volga, pe crestele Caucazului, în Crimeea  și pretutindeni pe malurile rusești ale Mării Negre, închin această carte. Sacrificiul lor n-a fost inutil; ei s-au dăruit pentru veșnicie Patriei” (p. 5). Întocmită în baza unei bogate bibliografii române și străine (p. 443-447), cuprinzând 16 capitole și o introducere, autorul reconstituie, în termeni sobri și preciși, istoria zbuciumată a istoriei de secole pentru Strâmtorile Mării Negre, prin prisma tendințelor seculare ale Rusiei de a se instala în zonă. „Obiectivul principal și permanent al politici rusești în Europa, de-a lungul secolelor, a fost și este - observa Mihăilescu dintru început - cucerirea Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, adică întinderea limitelor imperiului rus până la Adraitica și Mediterana, marea caldă a civilizației. Toți istoricii ruși fără excepție, toți teoreticienii panslavismului, toți scriitorii de seamă, toți bărbații de stat ruși, s-au străduit să justifice drepturile Rusiei de moștenitoare a Bizanțului; dacă Constantinopolul - sau cum i s-a spus până la revoluția comunistă, Țarigradul, orașul țarului - n-a devenit până în prezent capitala imperiului rus, se poate spune, fără exagerare, că el este, de secole, capitala istoriei ruse” (p. 7). în calea imperialismului rus s-a interpus în secolele XIX-XX România, care „n-a renunțat niciodată la misiunea ei europeană” (p. 13). Acestei problematici îi sunt consacrate cele mai importante și mai vaste capitole ale cărții (XI-XVI, p. 257-441), acoperind epoca Războiului Crimeii, confluența veacurilor XIX-XX, politica Rusiei Sovietice (1917-1939) și chiar perioada celui de-al doilea război mondial în plină desfășurare  în momentul definitivării, susținerii și publicării lucrării (cap. Războiul actual și imperialismul sovietic, p. 411-441) relevă politica agresivă a Kremlinului concretizată în 1940 prin ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei (p. 431-432) precum obiectivul final al Moscovei roșii ori țariste: înglobarea țării românești în întregime în limitele imperiului rus (p. 433). În anii 30, Bucureștii s-au lăsat antrenați în iluziile pacifismului sovietic (ibidem), situație corectată după 22 iunie 1941. Respingând aserțiunile propagandei comuniste, autorul releva - cu deplin temei -  că „războiul de pe Frontul de Est nu este decât consecința unui lung șir de agresiuni sovietice” (434). În războiul în curs de desfășurare, victoria URSS semnifică împlinirea obiectivelor permanente ale imperialismului rus, pe care aliații de moment, Marea Britanie și SUA, nu le puteau în nici un fel stăvili” (p. 438-439). În fapt, nu numai România era amenințată, ci întreaga Europă est-centrală (p. 440-441). Față de pericolele ce se profilau, P. Mihăilescu conchidea pe acest ton optimist, confirmat, din nefericire, numai parțial, după 1944-1945: „Așa cum a luptat timp de secole, România va continua să lupte și de acum înainte  pentru apărarea teritoriului ei, pentru salvarea existenței ei naționale. Rusia sovietică nu trebuie să-și facă iluzii; ea nu va găsi niciodată în România un guvern capabil să se preteze la jocul ei perfid (?!). România se va apăra și va lupta până la moarte, dacă va trebui să moară. Dar ea va trăi cu siguranță” (441). Suntem convinși că, în acest fel, cititorul va înțelege  de ce lucrarea România în calea imperialismului rus. Rusia, România și Marea Neagră a fost interzisă între 1944-și 1989. Nu numai titlul, cu adevărat incendiar, dar toate informațiile și demonstrațiile autorului justificau integral valabilitatea adagiului privind blestemul situație geopolitice a României moderne: vecinătatea Rusiei!

„Drumurile lui Ion Neculce” (SMÂNTÂNESCU 1984)

 Dan Smântânescu, Drumurile lui Ion Neculce, Sport-Turism, București, 282 p.

5 Înainte vorovire

7 I.La porțile vieții

11 II.Amarnice vremuri

24 III.Săvârșirea grămăticului Enache și înscăunarea Brâncoveanului

44 IV.Intrigi și răzbunări

63 V.Se-nfiripă dragoste nevinovată

72 VI.Zguduitoarea poveste

91 VII.Săvârșirea lui Constantin Cantemir și înscăunarea lui Dumitrașcu Cantemir

128 VIII.Nuntire domnească

146 IX.Domnie nouă

161 X.Din jupâniță, doamnă

174 XI.La Țarigrad

193 XII.Pribegirea 

212 XIII.Înfrângerea lui Carol XII și a lui Mazeppa

221 XIV.Alte orânduiri

231 XV.Schimbări noi, furtuni noi

257 XVI.Ultima luptă a șvedului

264 XVII.Desprinderi dureroase

269 XVIII.Pământul patriei

277 XIX.Viața trece în file

280 Cea din urmă vorovire

Dan Smântânescu (1909 București - 2000 București) a fost publicist, traducător și istoric literar. https://clasapalatina.wordpress.com/profesorii/dan-smantanescu/

Cartea este un roman istoric având ca subiect biografia lui Ion Neculce (1672 Prigoreni/Iași - 1745 Târgu Frumos/Iași). El este considerat de istoriografia română ca al treilea mare cronicar moldovean după Grigore Ureche (1590-1647) și Miron Costin (1633-1691) a căror operă, Letopisețul Țării Moldovei, a continuat-o.

Despre stilul literar al romanului, autorul mărturisește în ultimul capitol, care este de fapt o foarte scurtă postfață: „(...) Am păstrat - uneori - aidoma acelor voroave care prin strălucirea și mireasma lor cronicărească  încânta-vor veacuri de-a rândul plecați ochii ai cetitorilor și, smerit, rogu-te a nu-mi căuta într-aceasta pricină, căci prea au fost frumoase și inima mea înduioșată nu le-a putut îndepărta de inima dumitale. (...)”

Viața personală și publică a cronicarului este prezentată în contextul politic intern și extern al Moldovei. Succesiunea domnilor pe tronul de la Iași este legată de relații Moldovei cu Valahia și de relațiilor ambelor țări cu puterea suzerană, Imperiul Otoman, a cărui decădere a început după eșecul asediului Vienei în 1683. Acțiunea romanului este străbătută de aventuri și povești triste de dragoste, cu participarea personajelor secundare fictive. Apărută în timpul regimului comunist, cartea nu este lipsită de accentul ideologic inerent, poporul revenind periodic ca o victimă a domnilor și boierilor.

Ion Neculce s-a născut pe moșia Prigoreni. azi Ion Neculce, a tatălui său, vistiernicul Enache Neculce, și a mamei sale, Catrina, fiica lui Iordache Cantacuzino.

După moartea vistiernicului în luptă cu polonezii, soția sa, împreună cu copiii Ion, Maria și Sanda, s-au refugiat la București, unde domnea Șerban Cantacuzino (1678-1688).

Debutul în politică al tânărului Neculce a avut loc în 1693, când a dus o scrisoare a lui Constantin Brâncoveanu, domn al Valahiei (1688-1714), către Constantin Cantemir, domnul Moldovei (1685-1693). Dar solul ajunge la Iași după moartea lui C. Cantemir și scrisoarea ajunge la fiul acestuia, Dimitrie, care va fi ales domn de boieri, dar nu va fi confirmat de Poartă, fiind înlocuit cu Constantin Duca (1693-1695).

Duca îl numește postelnic (șambelan) pe Neculce și-l include în solia care va aduce la Iași, în 1694, pe Maria, fiica lui Brâncoveanu, pentru căsătoria cu domnul Moldovei.

Dar Duca este mazilit de Poartă și înlocuit cu Antioh Cantemir (1695-1700), fratele mai mare al lui D. Cantemir, care îl numește succesiv pe Neculce vătaf  de aprozi, vel agă (șeful poliției) și vel spătar (purtătorul spadei domnului). Cu rangul de vel agă, Neculce se căsătorește cu Maria, fiica hatmanului (șeful armatei) Bogdan Lupu, cumnatul domnului. Cei doi vor avea o fată, Maria, și un băiat,Ilie.

Când A. Cantemir a fost mazilit din a doua domnie (1705-1707), vel spătarul Neculce a fost unul din cei doi caimacami ai Moldovei până la sosirea noului domn, Mihai Racoviță (1707-1709).

Dar în această a doua domnie a lui Racoviță, Neculce a fost nevoit să se refugieze în Polonia pentru a scăpa de pedeapsa capitală care i-a vizat pe mulți adversari ai voievodului. Ulterior a reușit să se împace cu Racoviță și a revenit în Moldova, unde a fost numit ca staroste al Cernăuțiului.

În planul politicii externe, situația europeană se complică prin ascensiunea Rusiei țariste în timpul lui Petru cel Mare (1682-1725), intrat în Marele Război al Nordului (1700-1721) cu Suedia regelui Carol XII (1697-1718), aliat cu răsculatul hatman cazac Ivan Mazeppa (1687-1709), părintele independenței Ucrainei față de Rusia. Dar aliații pierd în 1709 bătălia de la Poltava în fața lui Petru, iar Mazeppa a murit la scurt timp, fiind înmomântat la Galați, în timp ce Carol XII s-a refugiat în raiaua Bender (Tighina). 

Dar în anul următor, regele suedez reușește să-l convingă pe sultanul Ahmed III (1703-1730) să declanșeze războiul cu Rusia. În acest context, Cantemir este numit domn al Moldovei și îl numește hatman pe Neculce. Domnul încheie în aprilie 1711 o alianță secretă cu Petru, dar aliații sunt înfrânți în iulie de marele vizir la Stănilești. Cantemir este nevoit să se refugieze în Rusia, împreună cu boierii și slujitorii credincioși, aceștia fiind așezați la Harkov.

Dar, treptat, apropiații lui Cantemir încep să-l părăsească deoarece fuseseră nevoiți să-și lase familiile în Moldova. Neculce a plecat și el în 1713 în Polonia, dar a trebuit să aștepte până în 1720 până a obținut iertarea de la Poartă. A obținut de la Mihai Racoviță, aflat la a treia domnie (1716-1726), moșiile care îi fuseseră uzurpate de alți boieri.

Domnul Grigore II Ghica (1726-1733) l-a numit mare vornic al Țării de Sus.

Rămas singur după decesul soției în 1738, Neculce decide în 1743 să ducă mai departe Letopisețul Țării Moldovei. După cum mărturisește în cronică, pentru perioada de la domnia lui Eustratie Dabija (1661-1665) până la Gheorghe Duca (1665-1666; 1668-1672; 1674-1678) a folosit „izvoade ce am aflat la unii și alții din auzitele celor bătrâni boieri”, iar până la Constantin Mavrocordat (1743) „am scris singur dintru a mea știință, cât s-au tâmplat în viața mea.”

A decedat în 1745.

Romanul este marcat, în mod inerent, de diverse inexactități istorice, unele poate chiar intenționate.