Gheorghe Buzatu, O carte aproape necunoscută, „Tomis”, Constanța
A apărut în 1944, în preajma ocupării României de către forțele Armatei Roșii. În condițiile ce au intervenit în România și în Europa est-centrală, o carte precum cea la care ne vom referi nu putea să se bucure de o largă difuzare și recunoaștere. Nu cred că ne înșelăm, dar, până acum, nu am văzut-o menționată nici măcar în vreo lucrare de specialitate, nici în recenta bibliografie a Mării Negre apărută sub egida Editurii Enciclopedice din București. Sunt convins că titlul și conținutul cărții în discuție explică situația intervenită. Și asta pentru că, mai întâi, prin 1944-1947, cartea a fost interzisă, apoi retrasă din bibliotecile publice și arsă, apoi, ca prin minune, pur și simplu „a dispărut”. Astăzi, desigur, numai întâmplător mai apare pe la vreun anticariat din provincie ori din București, precum exemplarul care ne-a parvenit. Dar despre ce carte este vorba? Facem trimitere la România în calea imperialismului rus. Rusia, România și Marea Neagră, teza de doctorat a lui Petre Mihail Mihăilescu, tipărită de Editura „Dacia Traiană” în 1944 (453 pagini). Apărută către sfârșitul ultimei conflagrații, cartea poartă o dedicație, cu trimitere la eroii de pe Frontul de Est: „Eroilor români căzuți pe Don și Volga, pe crestele Caucazului, în Crimeea și pretutindeni pe malurile rusești ale Mării Negre, închin această carte. Sacrificiul lor n-a fost inutil; ei s-au dăruit pentru veșnicie Patriei” (p. 5). Întocmită în baza unei bogate bibliografii române și străine (p. 443-447), cuprinzând 16 capitole și o introducere, autorul reconstituie, în termeni sobri și preciși, istoria zbuciumată a istoriei de secole pentru Strâmtorile Mării Negre, prin prisma tendințelor seculare ale Rusiei de a se instala în zonă. „Obiectivul principal și permanent al politici rusești în Europa, de-a lungul secolelor, a fost și este - observa Mihăilescu dintru început - cucerirea Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, adică întinderea limitelor imperiului rus până la Adraitica și Mediterana, marea caldă a civilizației. Toți istoricii ruși fără excepție, toți teoreticienii panslavismului, toți scriitorii de seamă, toți bărbații de stat ruși, s-au străduit să justifice drepturile Rusiei de moștenitoare a Bizanțului; dacă Constantinopolul - sau cum i s-a spus până la revoluția comunistă, Țarigradul, orașul țarului - n-a devenit până în prezent capitala imperiului rus, se poate spune, fără exagerare, că el este, de secole, capitala istoriei ruse” (p. 7). în calea imperialismului rus s-a interpus în secolele XIX-XX România, care „n-a renunțat niciodată la misiunea ei europeană” (p. 13). Acestei problematici îi sunt consacrate cele mai importante și mai vaste capitole ale cărții (XI-XVI, p. 257-441), acoperind epoca Războiului Crimeii, confluența veacurilor XIX-XX, politica Rusiei Sovietice (1917-1939) și chiar perioada celui de-al doilea război mondial în plină desfășurare în momentul definitivării, susținerii și publicării lucrării (cap. Războiul actual și imperialismul sovietic, p. 411-441) relevă politica agresivă a Kremlinului concretizată în 1940 prin ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei (p. 431-432) precum obiectivul final al Moscovei roșii ori țariste: înglobarea țării românești în întregime în limitele imperiului rus (p. 433). În anii 30, Bucureștii s-au lăsat antrenați în iluziile pacifismului sovietic (ibidem), situație corectată după 22 iunie 1941. Respingând aserțiunile propagandei comuniste, autorul releva - cu deplin temei - că „războiul de pe Frontul de Est nu este decât consecința unui lung șir de agresiuni sovietice” (434). În războiul în curs de desfășurare, victoria URSS semnifică împlinirea obiectivelor permanente ale imperialismului rus, pe care aliații de moment, Marea Britanie și SUA, nu le puteau în nici un fel stăvili” (p. 438-439). În fapt, nu numai România era amenințată, ci întreaga Europă est-centrală (p. 440-441). Față de pericolele ce se profilau, P. Mihăilescu conchidea pe acest ton optimist, confirmat, din nefericire, numai parțial, după 1944-1945: „Așa cum a luptat timp de secole, România va continua să lupte și de acum înainte pentru apărarea teritoriului ei, pentru salvarea existenței ei naționale. Rusia sovietică nu trebuie să-și facă iluzii; ea nu va găsi niciodată în România un guvern capabil să se preteze la jocul ei perfid (?!). România se va apăra și va lupta până la moarte, dacă va trebui să moară. Dar ea va trăi cu siguranță” (441). Suntem convinși că, în acest fel, cititorul va înțelege de ce lucrarea România în calea imperialismului rus. Rusia, România și Marea Neagră a fost interzisă între 1944-și 1989. Nu numai titlul, cu adevărat incendiar, dar toate informațiile și demonstrațiile autorului justificau integral valabilitatea adagiului privind blestemul situație geopolitice a României moderne: vecinătatea Rusiei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu