Se afișează postările cu eticheta Basarabia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Basarabia. Afișați toate postările
miercuri, 25 decembrie 2013
joi, 28 noiembrie 2013
duminică, 10 martie 2013
miercuri, 23 noiembrie 2011
Situația României în Primul Război Mondial în 1916
<
La sfârșitul lui august 1916, la insistențele aliaților, România s-a avântat în iureșul primului război mondial împotriva Puterilor Centrale, care exercitau presiuni puternice pe toate fronturile.
Franța și Anglia s-au angajat să declanșeze o ofensivă atât pe frontul de vest, cât și pe celelalte, și, în special, în Balcani. În afară de aceasta, să ne furnizeze armament și muniții, Rusia s-a angajat să acopere frontul din Dobrogea și să faciliteze tranzitul ajutoarelor pe teritoriul său. Toate aceste angajamente s-au derulat complet nesatisfăcător, din cauză că Anglia și Franța, din motive obiective, nu și-au putut respecte angajamentele. Rusia nu și-a atins nici ea obiectivele propuse, iar în Dobrogea a trimis doar un sfert din efectivele necesare și de o calitate dubioasă, așa că pînă la urmă, gen, Alecseev, comandantul suprem al trupelor rusești din România, l-a înlocuit pe gen. Zaioncicovski cu gen. Zaharov, care a etichetat trupele predecesorului ca o adunătură de lași și de bețivi. Dar lucrurile n-au mers mai bine nici după aceea, căci rușii urmăreau ca armata română să fie complet distrusă, aceasta în scopul de a evita eventuale revendicări care ar fi atins și Basarabia și să poată anexa Moldova sau / și Dobrogea. Rușii au căutat, în acest sens, o înțelegere cu dușmanii noștri, dar nu s-au bucurat de audiența lor.
Armata română, deși pregătită moral pentru războiul în care s-a angajat, nu poseda baza materială absolut necesară, era prost încadrată cu ofițeri și nici cu industria de front n-am stat prea bine. Singura bază sigură a fost Divizia de Dunăre, sub comanda contraamiralului N. Negrescu. A urmat apoi dezastrul, căci, puțini la număr și slab sprijiniți logistic, am fost nevoiți să ne retragem în Moldova, pentru a ne reorganiza și a scurta linia frontului, (...)
>
SURSA
?, Cum a ajuns tezaurul României în Rusia, între anii 1916-1917, „Tomis”, Constanța, iulie 2003, p. 99.
La sfârșitul lui august 1916, la insistențele aliaților, România s-a avântat în iureșul primului război mondial împotriva Puterilor Centrale, care exercitau presiuni puternice pe toate fronturile.
Franța și Anglia s-au angajat să declanșeze o ofensivă atât pe frontul de vest, cât și pe celelalte, și, în special, în Balcani. În afară de aceasta, să ne furnizeze armament și muniții, Rusia s-a angajat să acopere frontul din Dobrogea și să faciliteze tranzitul ajutoarelor pe teritoriul său. Toate aceste angajamente s-au derulat complet nesatisfăcător, din cauză că Anglia și Franța, din motive obiective, nu și-au putut respecte angajamentele. Rusia nu și-a atins nici ea obiectivele propuse, iar în Dobrogea a trimis doar un sfert din efectivele necesare și de o calitate dubioasă, așa că pînă la urmă, gen, Alecseev, comandantul suprem al trupelor rusești din România, l-a înlocuit pe gen. Zaioncicovski cu gen. Zaharov, care a etichetat trupele predecesorului ca o adunătură de lași și de bețivi. Dar lucrurile n-au mers mai bine nici după aceea, căci rușii urmăreau ca armata română să fie complet distrusă, aceasta în scopul de a evita eventuale revendicări care ar fi atins și Basarabia și să poată anexa Moldova sau / și Dobrogea. Rușii au căutat, în acest sens, o înțelegere cu dușmanii noștri, dar nu s-au bucurat de audiența lor.
Armata română, deși pregătită moral pentru războiul în care s-a angajat, nu poseda baza materială absolut necesară, era prost încadrată cu ofițeri și nici cu industria de front n-am stat prea bine. Singura bază sigură a fost Divizia de Dunăre, sub comanda contraamiralului N. Negrescu. A urmat apoi dezastrul, căci, puțini la număr și slab sprijiniți logistic, am fost nevoiți să ne retragem în Moldova, pentru a ne reorganiza și a scurta linia frontului, (...)
>
SURSA
?, Cum a ajuns tezaurul României în Rusia, între anii 1916-1917, „Tomis”, Constanța, iulie 2003, p. 99.
miercuri, 10 noiembrie 2010
duminică, 21 martie 2010
joi, 1 martie 2007
Cenzura comunistă în Dobrogea (II - 1968) (COMAN 2007)
Virgil Coman*, Cenzura în Dobrogea (II), „Tomis”, Constanța, XLII, 444, martie 2007, 85-87.
Împuternicții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța aveau să precizeze în Darea de seamă asupra activității desfășurate în 1968, că lecturarea producției editoriale i-a solicitat într-o mai mare măsură, comparativ cu perioada anterioară, astfel încât, din cele 106 intervenții efectuate, 65 au fost de natură politico-ideologică, 20 pe linie de îndrumare, 6 au fost eliminate ca inoportune în urma consultării cu conducerea DGPT, respectiv cea județeană a PCR, 6 au vizat păstrarea secretului de stat, în timp ce prin 9 intervenții au fost semnalate unele greșeli tehno-redacționale „cu implicații”. În opinia acestora, pentru ca obiectivele prevăzute în documentele de planificare să fie cât mai bine îndeplinite, era necesar ca, în prealabil, să se desfășorae o pregătire politico-profesională exigentă, pe baza unui studiu organizat, axat pe două mari probleme: pe de-o parte, studierea documentelor de partid, dezbaterea lor în colectiv prin reliefarea ideilor și principiilor noi, iar pe de altă parte, îmbogățirea cunoștințelor de cultură generală.
Analiza intervențiilor realizate în 1968 ne îndreptățește să afirmăm că pe măsură ce pregătirea politico-idelogică era aprofundată, se contura, în mod clar, ideologismul național-comunist, manifestat cu o intensitate mai mare, în special în ceea ce privește producția editorială din domeniul istoriei.
Potrivit aprecierilor împuternicților DGPT Constanța „un important număr de intervenții din anul acesta a avut drept scop evitarea unor greșeli de interpretare a istoriei patriei, pentru ca aprecierea unor evenimete din trecutul nostru să corespundă cu documentele de partid. (...) Caracteristică pentru multe materiale din revista Tomis este tendința de încadra în granițele țării noastre teritorii, localități care nu ne mai aparțin. Alături de referirile la Cadrilater, Silistra, Turtucaia, Balcic, au fost eliminate referirile la Basarabia, Ismail, Vîlcov, Hotin, Tighina sau la partea Bucovinei care nu ne mai aparține” (DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 67-68).
În opinia noastră, intervențiile de această natură nu reprezentau decât o modalitate neștiințifică și în acelaș timp dăunătoare, prin care se denatura adevărul istoric, din dorința de a cultiva o relație de bună vecinătate cu Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria și Uniunea Sovietică. Nu este mai puțin adevărat că în acest mod se urmărea și cristalizarea unei ideologii național-teritoriale, menită a nuanța cât mai clar, hotarele postbelice ale României și țările vecine. Prin urmare, intervențiile de acest gen erau cu atât mai grave, cu cât istoricii din statele înconjurătoare inventau și publicau „argumente istorice”, în unele lucrări, pe baza cărora încercau să demonstreze că anumite părți din România le-ar aparține. Acesta este principalul motiv pentru care ne-am propus să vă prezentăm documentul care urmează.
1968, octombrie 20, Constanța
Extras din Raportul de intervenții pentru perioada 20 septembrie - 20 octombrie a împuterniciților DGPT
1.Producția editorială
În lucrarea „Reprezentanți ai Dobrogei în știința și cultura românească” - editată de Biblioteca Municipiului Constanța, au fost scoase din bibliografii următoarele referiri:
Pag. 18 = unde apărea lucrarea „50 de ani de viață românească în Dobrogea” era prevăzut ca subtitlu și „publicație tipărită cu prilejul sărbătorii semicentenarului anexării Dobrogei”; subtitlul a fost scos.
Pag. 20 = au fost eliminate titlurile de lucrări: „Populația Cadrilaterului între 1878-1938” și „Contribuțiuni la cunoașterea văii Nistrului”.
Pag. 368-369 = apăreau următoarele titluri de lucrări: „Dr. Rizov despre Dobrogea și plebiscit”; „Ceva despre <vechimea> bulgarilor în Dobrogea”; „Proiecte, cuvinte și gesturi bulgărești”; „Drepturi ce trebuiesc valorate în raport cu colonizarea și schimbarea toponimiei Dobrogei noi / Cadrilaterului”; „Drepturile și sacrificiile și munca noastră în Dobrogea față de pretențiile bulgarilor asupra ei”
Lucrarea a fost citită de tov. Ghiuvelechian C.
O serie de observații au fost făcute și în unele lucrări editate de Muzeul de Arheologie. Astfel, în lucrarea „Considerațiuni cu privire la viața socială în Lunca Dunării” s-au scos următoarele:
Pag. 8 = vorbindu-se despre obiceiul dobrogemilor de a trece de pe un mal pe altul al Dunării, autorul dădea exemplu:
„Cunoscuții pescari ai Turtucaiei, pînă tîrziu așa și făceau de altfel, dîndu-ne încă o dovadă etnografică în sprijinul tezei pe care o susținem” - afirmație suținută și de o indicație bibliografică „Mărculescu Dunăre, Pescarii din Turtucaia S R 4 nr. 4-6 pag. 243-252”.
În aceeași pagină, arătându-se că pînă la Borcea malul drept al Dunării (deci cel bulgăresc) este înalt și abrupt, din care cauză locuitorii trec pe malul stâng - autorul preciza că această trecere este firească, „pescarii și crescătorii de vite trec pe malul stâng ca la ei acasă. Trecerea populației locale de pe un mal pe altul e dovedită și de seria de sate dublate purtând aceleași toponime, ca și de faptul că, pe un mal și pe altul, până astăzi populația este curent bilingvă; te înțelegi cu ei bulgărește pe malul stâng și românește pe malul drept, fără prea mare greutate. Fără a mai vorbi de o cvasi identitate a caracterelor etnografice ale satelor”.
La pag. 13 - subliniindu-se tendința domniei Țării Românești de a ajunge la Dunăre, urmau fraze destul de confuz formulate, lăsând a se înțelege că domnia autohtonă (românească) ocupă treptat câmpia dunăreană, substituindu-se organizațiilor statale pe care le găsește deja organizate. Se afirma:
„Etapă cu etapă, domnia autohtonă ia în primire acest fluviu substituindu-se organizațiilor statale complexe pe care le găsește gata existente aici. Astfel, întreg Banatul Severinului, pe vremuri formând parte integrantă din voievodatul lui Achtum, preluat apoi de regalitatea ungară și donat cavalerilor ospitalieri, nu cuprindea numai Dunărea propriu-zisă până la vărarea Jiului și Celei, ci întreaga linie a munților între Porților de Fier și obîrșia Oltețului plus anexele sale hunedorene, precum și terenurile dintre ele. Drumurile care legau muntele de Dunăre erau cele ale râurilor Jiului și Oltului. Și mai semnificativă este luarea în primire a zonei dobrogene a Dunării. Aici extinderea domniei se fac enumai în spre părțile tătărești prin ocuparea zonei care fusese a episcopiei cumane, ci și spre cele ale formațiilor statale, care, fiind cucerite de la Dobrotici, îi îngăduie lui Mircea să se intituleze al Dîrstorului stăpînitor și al Dunării pe amândouă malurile, până la Marea cea Mare”.
Aici figura ca indicație bibliografică: D. Onciul - „Titlul lui Mircea cel Bătrân și posesiunile lui”, care, de asemenea, s-a scos.
În pag. 15 = vorbindu-se despre rolul însemnat al Dunării și Mării Negre asupra creșterii populației, se scria:
„Începând cu Banatul, procesul continuă cu Mehedinți, Dolj, Romanații cuprinzând pînă la urmă Bărăganul și Dobrogea și continuînd pînă departe cu cîmpiile Ucrainei, totul este determinat de existența Dunării și Mării Negre ca mijloc de transport”.
S-a scos referirea la câmpiile Ucrainei, care nu-și avea rostul să fie încadrată între ținuturile românești.
Pag. 16 - s-a cerut reformularea unui paragraf, deoarece arăta că tendința Țării Românești de a coborî pe ape în jos spre regiuni pe care nu le avea dintru început în stăpânire, se explică atât prin caracterul național al populație băștinașe, dar mai ales prin necesitatea legării muntelui cu marea. Autorul a renunțat la partea subliniată.
În același mod s-a procedat și la pag. 16-17, în care se prezenta în mod bombastic Regulamentul Organic - arătându-se că în acea epocă s-au luat cele dintâi măsuri pentru dezvoltarea porturilor noastre „după pilda orașelor evropenești” - și că toată lumea nădăjduia ca porturile dunărene să aibă în viitor soarta fericită a orașului Odessa - după modelul căruia fuseseră proiectate orașele dunărene românești.
Lucrarea a fost lecturată de tov. Peteanu T.
Tot Muzeul de Arheologie a trimis pentru viză o altă lucrare, intitulată „Date privind situația industriei și repartiția proprietății rurale în Dobrogea / 1878-1900/.
În introducere, după ce se arăta că în urma tratatului de la Berlin se readucea în granițele țării teritoriul Dobrogei, care timp de mai multe secole fusese sub stăpânire turcească, se cita din textul tratatului:
„Insulele formînd Delta Dunării, precum și Insula Șerpilor, Sandgiacul Tulcei, cuprinzînd districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hîrșova, Kiustenge, Medgidia, sînt întrupate în România.
Principatul mai primește în afară de acestea ținutul situat la sudul Dobrogei pînă la o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia. Linia granițelor se va fixa la fața locului de Comisiunea Europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei”.
Fiind clar că este vorba de Cadrilater - partea subliniată s-a scos.**
În cuprinsul lucrării se tratata și problema împroprietării în această parte a țării. Atunci se discuta și un aspect neplăcut și anume: pământurile turcilor care plecaseră din acest ținut au fost acaparate de o serie de reprezentanți ai burgheziei și moșierimii. Textul suna astfel:
„Chiar de la început s-a comis o serie de abuzuri în ceea ce privește acapararea pămînturilor. La recunoașterea valabilității tapiurilor s-au prezentat o serie de persoane care nu locuiseră niciodată în Dobrogea sub dominația otomană. Elemente ale burgheziei și moșierimii au acaparat acte de proprietate de la turcii foști locuitori, care s-au prezentat în fața comisiei ca vechi proprietari. Un exemplu îl constituie M. Kogălniceanu care primește în stăpînire pe bază de tapiuri peste 25 de loturi însumînd o suprafață de 2000 de pogoane în comunele Techirghiol, 350 pogoane, Hasiduluc, 816 pogoane, Omurcea, 495 pogoane, Hasancea, 150 pogoane, Duluchioi, Pelitlia, 144 pogoane”.
S-a discutat cu redacția asupra inoportunității exemplului, dat fiind rolul lui M. Kogălniceanu în istoria patriei noastre, renunțându-se la partea subliniată.
S-a renunțat și la un alt text în pag. 15, în care se arăta că: „În același timp, o serie de bulgari au emigrat în această epocă în noua provincie, dîndu-se drept emigranți care doresc să se reîntoarcă și au acaparat un mare număr de loturi”.
Materialul a fost lecturat de tov. Mihăescu El.
DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 37-4.
*Virgil Coman (1973 Constanța - 2016 Constanța) = Absolvent al Facultății de Istorie a Universității Ovidius Constanța. Directorul Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale.
** Eroare de interpretare istorico-geografică a cenzorului. Expresia „sudul Dobrogei” din tratat nu se referă la Cadrilater, ci la sudul actualului județ Constanța, delimitat de Bulgaria prin „o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia.”
Împuternicții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța aveau să precizeze în Darea de seamă asupra activității desfășurate în 1968, că lecturarea producției editoriale i-a solicitat într-o mai mare măsură, comparativ cu perioada anterioară, astfel încât, din cele 106 intervenții efectuate, 65 au fost de natură politico-ideologică, 20 pe linie de îndrumare, 6 au fost eliminate ca inoportune în urma consultării cu conducerea DGPT, respectiv cea județeană a PCR, 6 au vizat păstrarea secretului de stat, în timp ce prin 9 intervenții au fost semnalate unele greșeli tehno-redacționale „cu implicații”. În opinia acestora, pentru ca obiectivele prevăzute în documentele de planificare să fie cât mai bine îndeplinite, era necesar ca, în prealabil, să se desfășorae o pregătire politico-profesională exigentă, pe baza unui studiu organizat, axat pe două mari probleme: pe de-o parte, studierea documentelor de partid, dezbaterea lor în colectiv prin reliefarea ideilor și principiilor noi, iar pe de altă parte, îmbogățirea cunoștințelor de cultură generală.
Analiza intervențiilor realizate în 1968 ne îndreptățește să afirmăm că pe măsură ce pregătirea politico-idelogică era aprofundată, se contura, în mod clar, ideologismul național-comunist, manifestat cu o intensitate mai mare, în special în ceea ce privește producția editorială din domeniul istoriei.
Potrivit aprecierilor împuternicților DGPT Constanța „un important număr de intervenții din anul acesta a avut drept scop evitarea unor greșeli de interpretare a istoriei patriei, pentru ca aprecierea unor evenimete din trecutul nostru să corespundă cu documentele de partid. (...) Caracteristică pentru multe materiale din revista Tomis este tendința de încadra în granițele țării noastre teritorii, localități care nu ne mai aparțin. Alături de referirile la Cadrilater, Silistra, Turtucaia, Balcic, au fost eliminate referirile la Basarabia, Ismail, Vîlcov, Hotin, Tighina sau la partea Bucovinei care nu ne mai aparține” (DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 67-68).
În opinia noastră, intervențiile de această natură nu reprezentau decât o modalitate neștiințifică și în acelaș timp dăunătoare, prin care se denatura adevărul istoric, din dorința de a cultiva o relație de bună vecinătate cu Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria și Uniunea Sovietică. Nu este mai puțin adevărat că în acest mod se urmărea și cristalizarea unei ideologii național-teritoriale, menită a nuanța cât mai clar, hotarele postbelice ale României și țările vecine. Prin urmare, intervențiile de acest gen erau cu atât mai grave, cu cât istoricii din statele înconjurătoare inventau și publicau „argumente istorice”, în unele lucrări, pe baza cărora încercau să demonstreze că anumite părți din România le-ar aparține. Acesta este principalul motiv pentru care ne-am propus să vă prezentăm documentul care urmează.
1968, octombrie 20, Constanța
Extras din Raportul de intervenții pentru perioada 20 septembrie - 20 octombrie a împuterniciților DGPT
1.Producția editorială
În lucrarea „Reprezentanți ai Dobrogei în știința și cultura românească” - editată de Biblioteca Municipiului Constanța, au fost scoase din bibliografii următoarele referiri:
Pag. 18 = unde apărea lucrarea „50 de ani de viață românească în Dobrogea” era prevăzut ca subtitlu și „publicație tipărită cu prilejul sărbătorii semicentenarului anexării Dobrogei”; subtitlul a fost scos.
Pag. 20 = au fost eliminate titlurile de lucrări: „Populația Cadrilaterului între 1878-1938” și „Contribuțiuni la cunoașterea văii Nistrului”.
Pag. 368-369 = apăreau următoarele titluri de lucrări: „Dr. Rizov despre Dobrogea și plebiscit”; „Ceva despre <vechimea> bulgarilor în Dobrogea”; „Proiecte, cuvinte și gesturi bulgărești”; „Drepturi ce trebuiesc valorate în raport cu colonizarea și schimbarea toponimiei Dobrogei noi / Cadrilaterului”; „Drepturile și sacrificiile și munca noastră în Dobrogea față de pretențiile bulgarilor asupra ei”
Lucrarea a fost citită de tov. Ghiuvelechian C.
O serie de observații au fost făcute și în unele lucrări editate de Muzeul de Arheologie. Astfel, în lucrarea „Considerațiuni cu privire la viața socială în Lunca Dunării” s-au scos următoarele:
Pag. 8 = vorbindu-se despre obiceiul dobrogemilor de a trece de pe un mal pe altul al Dunării, autorul dădea exemplu:
„Cunoscuții pescari ai Turtucaiei, pînă tîrziu așa și făceau de altfel, dîndu-ne încă o dovadă etnografică în sprijinul tezei pe care o susținem” - afirmație suținută și de o indicație bibliografică „Mărculescu Dunăre, Pescarii din Turtucaia S R 4 nr. 4-6 pag. 243-252”.
În aceeași pagină, arătându-se că pînă la Borcea malul drept al Dunării (deci cel bulgăresc) este înalt și abrupt, din care cauză locuitorii trec pe malul stâng - autorul preciza că această trecere este firească, „pescarii și crescătorii de vite trec pe malul stâng ca la ei acasă. Trecerea populației locale de pe un mal pe altul e dovedită și de seria de sate dublate purtând aceleași toponime, ca și de faptul că, pe un mal și pe altul, până astăzi populația este curent bilingvă; te înțelegi cu ei bulgărește pe malul stâng și românește pe malul drept, fără prea mare greutate. Fără a mai vorbi de o cvasi identitate a caracterelor etnografice ale satelor”.
La pag. 13 - subliniindu-se tendința domniei Țării Românești de a ajunge la Dunăre, urmau fraze destul de confuz formulate, lăsând a se înțelege că domnia autohtonă (românească) ocupă treptat câmpia dunăreană, substituindu-se organizațiilor statale pe care le găsește deja organizate. Se afirma:
„Etapă cu etapă, domnia autohtonă ia în primire acest fluviu substituindu-se organizațiilor statale complexe pe care le găsește gata existente aici. Astfel, întreg Banatul Severinului, pe vremuri formând parte integrantă din voievodatul lui Achtum, preluat apoi de regalitatea ungară și donat cavalerilor ospitalieri, nu cuprindea numai Dunărea propriu-zisă până la vărarea Jiului și Celei, ci întreaga linie a munților între Porților de Fier și obîrșia Oltețului plus anexele sale hunedorene, precum și terenurile dintre ele. Drumurile care legau muntele de Dunăre erau cele ale râurilor Jiului și Oltului. Și mai semnificativă este luarea în primire a zonei dobrogene a Dunării. Aici extinderea domniei se fac enumai în spre părțile tătărești prin ocuparea zonei care fusese a episcopiei cumane, ci și spre cele ale formațiilor statale, care, fiind cucerite de la Dobrotici, îi îngăduie lui Mircea să se intituleze al Dîrstorului stăpînitor și al Dunării pe amândouă malurile, până la Marea cea Mare”.
Aici figura ca indicație bibliografică: D. Onciul - „Titlul lui Mircea cel Bătrân și posesiunile lui”, care, de asemenea, s-a scos.
În pag. 15 = vorbindu-se despre rolul însemnat al Dunării și Mării Negre asupra creșterii populației, se scria:
„Începând cu Banatul, procesul continuă cu Mehedinți, Dolj, Romanații cuprinzând pînă la urmă Bărăganul și Dobrogea și continuînd pînă departe cu cîmpiile Ucrainei, totul este determinat de existența Dunării și Mării Negre ca mijloc de transport”.
S-a scos referirea la câmpiile Ucrainei, care nu-și avea rostul să fie încadrată între ținuturile românești.
Pag. 16 - s-a cerut reformularea unui paragraf, deoarece arăta că tendința Țării Românești de a coborî pe ape în jos spre regiuni pe care nu le avea dintru început în stăpânire, se explică atât prin caracterul național al populație băștinașe, dar mai ales prin necesitatea legării muntelui cu marea. Autorul a renunțat la partea subliniată.
În același mod s-a procedat și la pag. 16-17, în care se prezenta în mod bombastic Regulamentul Organic - arătându-se că în acea epocă s-au luat cele dintâi măsuri pentru dezvoltarea porturilor noastre „după pilda orașelor evropenești” - și că toată lumea nădăjduia ca porturile dunărene să aibă în viitor soarta fericită a orașului Odessa - după modelul căruia fuseseră proiectate orașele dunărene românești.
Lucrarea a fost lecturată de tov. Peteanu T.
Tot Muzeul de Arheologie a trimis pentru viză o altă lucrare, intitulată „Date privind situația industriei și repartiția proprietății rurale în Dobrogea / 1878-1900/.
În introducere, după ce se arăta că în urma tratatului de la Berlin se readucea în granițele țării teritoriul Dobrogei, care timp de mai multe secole fusese sub stăpânire turcească, se cita din textul tratatului:
„Insulele formînd Delta Dunării, precum și Insula Șerpilor, Sandgiacul Tulcei, cuprinzînd districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hîrșova, Kiustenge, Medgidia, sînt întrupate în România.
Principatul mai primește în afară de acestea ținutul situat la sudul Dobrogei pînă la o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia. Linia granițelor se va fixa la fața locului de Comisiunea Europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei”.
Fiind clar că este vorba de Cadrilater - partea subliniată s-a scos.**
În cuprinsul lucrării se tratata și problema împroprietării în această parte a țării. Atunci se discuta și un aspect neplăcut și anume: pământurile turcilor care plecaseră din acest ținut au fost acaparate de o serie de reprezentanți ai burgheziei și moșierimii. Textul suna astfel:
„Chiar de la început s-a comis o serie de abuzuri în ceea ce privește acapararea pămînturilor. La recunoașterea valabilității tapiurilor s-au prezentat o serie de persoane care nu locuiseră niciodată în Dobrogea sub dominația otomană. Elemente ale burgheziei și moșierimii au acaparat acte de proprietate de la turcii foști locuitori, care s-au prezentat în fața comisiei ca vechi proprietari. Un exemplu îl constituie M. Kogălniceanu care primește în stăpînire pe bază de tapiuri peste 25 de loturi însumînd o suprafață de 2000 de pogoane în comunele Techirghiol, 350 pogoane, Hasiduluc, 816 pogoane, Omurcea, 495 pogoane, Hasancea, 150 pogoane, Duluchioi, Pelitlia, 144 pogoane”.
S-a discutat cu redacția asupra inoportunității exemplului, dat fiind rolul lui M. Kogălniceanu în istoria patriei noastre, renunțându-se la partea subliniată.
S-a renunțat și la un alt text în pag. 15, în care se arăta că: „În același timp, o serie de bulgari au emigrat în această epocă în noua provincie, dîndu-se drept emigranți care doresc să se reîntoarcă și au acaparat un mare număr de loturi”.
Materialul a fost lecturat de tov. Mihăescu El.
DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 37-4.
*Virgil Coman (1973 Constanța - 2016 Constanța) = Absolvent al Facultății de Istorie a Universității Ovidius Constanța. Directorul Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale.
** Eroare de interpretare istorico-geografică a cenzorului. Expresia „sudul Dobrogei” din tratat nu se referă la Cadrilater, ci la sudul actualului județ Constanța, delimitat de Bulgaria prin „o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia.”
luni, 1 ianuarie 2001
Serviciul Maritim Român în perioada iunie 1940 - aprilie 1941
(290) Aceste operații de evacuare au avut loc până la 30 iunie, dată la care vasele SMR SUCEAVA, PELEȘ, ARDEAL, ALBA-IULIA, ROMÂNIA, DACIA, REGELE CAROL I, OITUZ, CARPAȚI, BALCIC, SULINA și CAVARNA au trecut în ancore pe poziție pe ambele maluri ale Dunării între km 158 și km 166 (între Brăila și Galați).
Motonava BASARABIA, care a sosit la Galați la 29 iunie, a rămas în acest port până la 1 iulie pentru stabilirea legăturii cu stația TFP din Constanța.
La 29 iunie, TRANSILVANIA a plecat de la Galați la Odessa, având la bord pe generalul Aldea și Comisia Română pentru tranșarea litigiilor româno-ruse, survenite în urma răpirii Basarabiei.
Motonava TRANSILVANIA s-a înapoiat la Constanța la 7 iulie, pentru a mai face două curse la Odessa în același scop, între 11 iulie - 4 august și 16 august - 7 noiembrie.
La 4 iulie, m/n CAVARNA a transportat emigranți evrei de la Galați la Reni.
La 6 iulie înregistrându-se oarecare acalmie în incidentele cu Rusia, parte din flota SMR a plecat la Constanța, restul vaselor în zilele următoare, în scopul reluării legăturii cu Istanbul și porturile de pe coasta Asiei Mici, cât și pentru evacuarea Cadrilaterului cedat Bulgariei, astfel: s/s REGELE CAROL I și DACIA, m/n BALCIC, SULINA și CAVARNA au plecat la 6 iul., s/s SUCEAVA la 14 iul., intrând în reparații la Constanța, s/s ARDEAL la 17 iul., s/s ALBA-IULIA și m/n BASARABIA la 24 iul. s/s PELEȘ și CARPAȚI la 26 iulie, s/s OITUZ la 12 aug., iar ROMÂNIA la 29 septembrie.
La 11 iulie s-au reluat cursele regulate, săptămânale, cu Istanbulul, REGELE CAROL I plecând în prima cursă și alternând cu DACIA până la 19 aug., când au fost înlocuite cu BASARABIA.
La evacuarea Cadrilaterului au concurat BALCIC (19 iun.-6 aug.) aducând 2.405 t cereale, SUCEAVA (19 aug. - 18 noi.) aducând 4.700 t cereale și 14 refugiați și OITUZ (12-27 aug. și 2-18 noi.), aducând mobilier, arhive și 374 refugiați cu bagaje (28).
La 31 iul., PELEȘ s-a deplasat la Bugaz pentru evacuarea a 240 de bolnavi de la sanatoriul TBC și a 23 refugiați elvețieni. Nava s-a înapoiat la Constanța la 8 august.
La 6 aug., s/s BUCEGI, plecând spre țară din Port Said, a fost întâmpinat de un distrugător englez în fața coastei palestiniene și condus la Haifa, unde a fost sechestrat de autoritățile britanice, echipajul fiind consemnat la bord, iar încărcătura descărcată (69 ambulanțe sanitaare cu 14 remorci, 124 t cauciuc brut și 500 t fier vechi.).
BUCEGI plecase din Galați la 21 mai în cursă la Port Said, unde a fost reținut de autoritățile britanice de la 20 iun. până la 5 august. În acest interval s-a luat de la bord un transport de harnașamente venit din Indii și destinat armatei române. În urma intervențiile repetate, la 5 aug. nava a fost eliberată, pentru a fi sechestrată a doua zi.
La 7 aug., REGELE CAROL I a plecat la Odessa cu noul ministru român la Moscova, Gafencu, și personalul legației, de unde s-a întors la 9 august.
Prin decretul-lege din 21 sep., publicat în Monitorul Oficial nr. 220 bis, SMR a trecut la Ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice.
La 3 oct., REGELE CAROL I s-a deplasat la Odessa cu generalul Aldea și comisia română pentru continuarea lucrărilor de tranșare a litigiilor dintre România și URSS. Nava s-a înapoiat la 31 octombrie.
Prin Decretul-lege nr. 3488, publicat în MO 243/18 oct., SMR a trecut sub autoritatea Subsecretariatului de Stat al Marinei, depinzând de Ministerul Armatei, subsecretariat nou înființat.
La 29 oct., Italia declarând război Greciei, SMR a rechemat navele aflate la Istanbul și pe coastele Turciei.
La 1 noi., a fost reluată activitatea cu Turcia, BASARABIA plecând în cursă regulată la Istanbul.
Motonava BASARABIA, care a sosit la Galați la 29 iunie, a rămas în acest port până la 1 iulie pentru stabilirea legăturii cu stația TFP din Constanța.
La 29 iunie, TRANSILVANIA a plecat de la Galați la Odessa, având la bord pe generalul Aldea și Comisia Română pentru tranșarea litigiilor româno-ruse, survenite în urma răpirii Basarabiei.
Motonava TRANSILVANIA s-a înapoiat la Constanța la 7 iulie, pentru a mai face două curse la Odessa în același scop, între 11 iulie - 4 august și 16 august - 7 noiembrie.
La 4 iulie, m/n CAVARNA a transportat emigranți evrei de la Galați la Reni.
La 6 iulie înregistrându-se oarecare acalmie în incidentele cu Rusia, parte din flota SMR a plecat la Constanța, restul vaselor în zilele următoare, în scopul reluării legăturii cu Istanbul și porturile de pe coasta Asiei Mici, cât și pentru evacuarea Cadrilaterului cedat Bulgariei, astfel: s/s REGELE CAROL I și DACIA, m/n BALCIC, SULINA și CAVARNA au plecat la 6 iul., s/s SUCEAVA la 14 iul., intrând în reparații la Constanța, s/s ARDEAL la 17 iul., s/s ALBA-IULIA și m/n BASARABIA la 24 iul. s/s PELEȘ și CARPAȚI la 26 iulie, s/s OITUZ la 12 aug., iar ROMÂNIA la 29 septembrie.
La 11 iulie s-au reluat cursele regulate, săptămânale, cu Istanbulul, REGELE CAROL I plecând în prima cursă și alternând cu DACIA până la 19 aug., când au fost înlocuite cu BASARABIA.
La evacuarea Cadrilaterului au concurat BALCIC (19 iun.-6 aug.) aducând 2.405 t cereale, SUCEAVA (19 aug. - 18 noi.) aducând 4.700 t cereale și 14 refugiați și OITUZ (12-27 aug. și 2-18 noi.), aducând mobilier, arhive și 374 refugiați cu bagaje (28).
La 31 iul., PELEȘ s-a deplasat la Bugaz pentru evacuarea a 240 de bolnavi de la sanatoriul TBC și a 23 refugiați elvețieni. Nava s-a înapoiat la Constanța la 8 august.
La 6 aug., s/s BUCEGI, plecând spre țară din Port Said, a fost întâmpinat de un distrugător englez în fața coastei palestiniene și condus la Haifa, unde a fost sechestrat de autoritățile britanice, echipajul fiind consemnat la bord, iar încărcătura descărcată (69 ambulanțe sanitaare cu 14 remorci, 124 t cauciuc brut și 500 t fier vechi.).
BUCEGI plecase din Galați la 21 mai în cursă la Port Said, unde a fost reținut de autoritățile britanice de la 20 iun. până la 5 august. În acest interval s-a luat de la bord un transport de harnașamente venit din Indii și destinat armatei române. În urma intervențiile repetate, la 5 aug. nava a fost eliberată, pentru a fi sechestrată a doua zi.
La 7 aug., REGELE CAROL I a plecat la Odessa cu noul ministru român la Moscova, Gafencu, și personalul legației, de unde s-a întors la 9 august.
Prin decretul-lege din 21 sep., publicat în Monitorul Oficial nr. 220 bis, SMR a trecut la Ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice.
La 3 oct., REGELE CAROL I s-a deplasat la Odessa cu generalul Aldea și comisia română pentru continuarea lucrărilor de tranșare a litigiilor dintre România și URSS. Nava s-a înapoiat la 31 octombrie.
Prin Decretul-lege nr. 3488, publicat în MO 243/18 oct., SMR a trecut sub autoritatea Subsecretariatului de Stat al Marinei, depinzând de Ministerul Armatei, subsecretariat nou înființat.
La 29 oct., Italia declarând război Greciei, SMR a rechemat navele aflate la Istanbul și pe coastele Turciei.
La 1 noi., a fost reluată activitatea cu Turcia, BASARABIA plecând în cursă regulată la Istanbul.
28.Vezi J. Rotaru & I. Damaschin, Glorie și dramă. Marina Regală Română 1940-1945, „Ion Cristoiu”, București, 2000.
(291) La 28 noi., comandantul vasului BUCEGI și 26 de oameni din echipaj s-au repatriat, fiind chemați în țară. La bord a rămas secundul cu 14 oameni pentru paza navei, care se afla în Haifa.
În 4 dec., prin Ordinul 201, publicat în Gazeta Oficială a Palestinei, BUCEGI a fost rechiziționat de autoritățile engleze. În consecință, Agenția Haifa a fost închisă, iar personalul rămas pentru paza vasului a fost debarcat cu forța și repatriat imediat în contul guvernului britanic.
În urma garanției pentru siguranța navigației în apele sovietice dată de guvernul german, vasele SMR au fost închiriate Societății Deutsche Levante Linie din Hamburg, conform contractului de navlosire lumpsum încheiat cu firm Besi, reprezentanța societății, la 27 noi. 1940, a început transporturile de cereale din porturile URSS în porturile române, în tranzit pentru Germania.
În baza Decretului-lege 3968/3 dec. 1940 pentru trecerea în patrimoniul statului român a vaselor și plutitoarelor aparținând evreilor și străinilor supuși țărilor în război cu puterile Axei, la 12 dec. a fost luat în primire vasul de marfă DANUBIUS de 1489 trb.
La 3 ian. 1941, flota sovietică apărând în fața Sulinei, iar parte din nave violând apele teritoriale române, artileria de coastă a deschis focul asupra lor. Ca măsură preventivă, SMR a oprit orice negociere sau plecare în porturile sovietice pentru transporturile de cereale spre Germania (29).
La 8 ian., reluându-se așa-zile raporturile normale cu URSS, SMR a reluat tratativele și încheierile de contracte pentru navlosirea vaselor care trebuiau să transporte cereale și minereuri din Rusia, prin porturile române, spre Germania.
Raporturile noastre cu Marea Britanie înăsprindu-se, în urma informaților că se intenționează sabotarea vaselor rapide TRANSILVANIA și BASARABIA, SMR a hotărât, ca măsură de precauție, înlocuirea lor pe ruta Constanța-Istanbul cu DACIA și CAROL I, care și-au reluat cursele pe 21 ianuarie.
La 15 feb., încetând relațiile dintre Marea Britanie și România, iar ministrul Angliei împreună cu personalul Legației și consulatelor părăsind România, SMR a întrerupt cursele la Istanbul, astfel că DACIA, care a plecat din Istanbul la 13 feb., avea să fie ultimul vas care a intrat în apele turcești.
La 17 feb., în urma cererii Guvernului turc, s-au reluat cursele spre Istanbul. DACIA a plecat în cursă regulată, iar REGELE CAROL I a efectuat o cursă specială (18-24 feb.), călătorii fiind prea numeroși pentru un singur vas.
În cadrul măsurilor de precauție, la 19 feb. TRANSILVANIA, BASARABIA și ROMÂNIA au plecat spre Sulina, pentru a intra pe Dunăre la adăpost. Navele au ancorat între km 168 și km 175, la intervale de 1 km, această regiune fiind apărată.
Din ordin superior, la 5 apr. comunicația cu Turcia a fost întreruptă.
La 6 apr., Germania a declarat război Iugoslaviei, astfel că măsura din 5 apr. a fost luată preventiv, neștiindu-se ce atitudine va lua Turcia. Turcia rămânând neutră, la 8 apr. SMR a reluat cursele.
La 10 apr., TRANSILVANIA și BASARABIA au fost trimise la Constanța, unde adăpostul și protecția împotriva aviației erau mai bune.
La 11 apr. s-a luat măsura ca nici un vas SMR să nu mai meargă în porturile ruse.
La 12 apr. s-a luat măsura evacuării preventive a zonei Constanța. S-a dat dispoziție ca materialul SMR și al autorităților din portul Constanța/Direcția Porturilor Maritime, Căpitănia Portului etc să fie ambarcat pe CARPAȚI și transportat la Brăila.
De asemenea, TRANSILVANIA și BASARABIA urmau să plece la Brăila.
La 15 apr. s-a ridicat măsura de încetare a curselor în Rusia.
29. Vezi N. Koslinski & R. Stănescu, Marina Română în al Doilea Război Mondial, vol. I (1941-1942), Făt Frumos, București, 1996; vol. II (1942-1944); Făt Frumos, București,1997; vol. III (1944-1945), Modelism Internațional, București, 1998.
duminică, 13 decembrie 1998
„Iubim Basarabia” (ȚEPORDEI 1998)
Vasile Țepordei, Iubim Basarabia, Fundația Culturală Română, București, 1998
5 Arhimandrit Teofil Pandeli, Prefață
7 Iubim Basarabia („Raza”, 3 mai 1942)
10 Basarabie („Raza”, 14 feb 1943)
13 Credem în destin („Raza”, 28 noi. 1943)
17 Mistica naționalismului basarabean („Basarabia”, 17 oct. 1941)
20 Alexie Mateevici („Raza”, 27 aug 1937)
23 Suflet românesc în Basarabia („Basarabia”, 20 feb. 1943)
26 Cu fața spre Basarabia („Basarabia”, 2 apr.. 1943)
29 Basarabia plânge („Raza”, 15-22 feb 1942)
32 Prin Basarabia ruinelor („Raza”, 2 noi. 1941)
35 Basarabenii („Raza”, 3 iun. 1941)
38 Au căzut lanțurile robiei („Basarabia”, 23 iul. 1941)
41 ...Jelui-m-aș și nu am cui („Raza”, 8 apr. 1941)
44 Mistica basarabeană („Raza”, 1 apr. 1941)
47 Moș Ion Codreanu („Raza”, 25 mar. 1941)
50 Jertfe pentru Basarabia („Raza”, 18 mar. 1941)
53 Să revăd Basarabia și apoi pot să mor („Raza”, 7 dec. 1941)
55 Plecând din Basarabia („Raza”, 18 aug 1940)
58 „Nu te putem uita...” („Raza”, 13 iul. 1943)
61 Ce vrem? („Raza”, 8 mai 1943)
65 Generații basarabene („Raza”, 26 iul. 1942)
68 Ospitalitate frățească („Raza”, 24 ian. 1943)
71 Ardealul și Basarabia („Raza”, 27 sep. 1942)
74 Basarabeanca („Raza”, 22 aug. 1942)
77 Biserica basarabeană („Basarabia”, 27 aug. 1941)
80 Dor de Basarabia („Raza”, 11 mar. 1941)
83 Satul basarabean („Raza”, 8 feb. 1941)
86 Țăranca basarabeană („Raza”, 15 feb. 1941)
89 Basarabenii refugiați („Raza”, 1 feb. 1941)
91 Generații basarabene („Raza”, mar. 1941)
94 Basarabenii („Raza”, 8 oct. 1940)
96 Golgota Basarabiei („Raza”, oct. 1940)
99 Cu gândul la Basarabia („Raza”, 24 sep. 1940)
101 Scrisoare din Basarabia („Raza”, 15 sep. 1940)
104 Soarta refugiaților („Raza”, 30 aug. 1940)
107 Unirea Basarabiei („Raza”, 3 apr. 1938)
110 Basarabia și basarabenii („Raza”, 14 oct. 1937)
113 România ignorată! („Raza”, 3 oct. 1937)
115 Mateevici, Murafa și Hodorogea („Raza”, 2 sep. 1937)
coperta 4: V. Ț. (născut în 1908, com. Cârpești, jud. Cahul, R. Moldova) este absolvent al Seminarului Teologic și al Facultății de Teologie din Chișinău. A funcționat ca profesor secundar la liceele Industrial nr. 1, „Al. Donici”, „Regele Ferdinand” și ”Regina Elisabeta”, toate din Chișinău. A editat și condus, timp de opt ani, ziarele „Raza” și „Basarabia”, adevărate manifeste de luptă în car erau acuzate ororile bolșevismului și rusismului, intrând imediat în atenția autorităților. A colaborat ca redactor pentru Basarabia la cotidianul „Calendarul” din București. A publicat cărțile: Învățătură la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos (1931), Politicianismul și Basarabia în cei 13 ani de la Unire (1937), Preotul Alexe Mateevici - autorul limbii noastre, Amintiri din Gulag (1992), Drumul Golgotei (1995), Au murit cu gândul și dorul de Basarabia (1997). Din 1940 s-a refugiat în România pentru a scăpa de prigoana bolșevismului din Basarabia, fiind profesor secundar la liceele „Regina Maria” și „Bălașa Brâncoveanu” din București. De la început s-a remarcat și în țară ca adversar al comunismului și rusismului, continuând lupta și organizând „Asociația Refugiaților Basarabeni - pro Basarabia și Bucovina”.
vineri, 4 decembrie 1998
„Cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru” (AGRIGOROAIEI 1998)
Ion Agrigoroaiei, Cea mai mare faptă don toată viața neamului nostru, ?, 1998
(...)
Gravitând spre forța morală irezistibilă a Regatului, frații basarabeni și bucovineni, într-o admirabilă unitate de simțire, au cerut ocrotirea puternică și caldă a României libere și au înfăptuit actul măreț al reîntregirii Moldovei. (O primă Adunare reprezentativă a populației Bucovinei votase, la 14/27 octombrie, o rezoluție prin care se hotăra „unirea cu celelalte țări românești, într-un stat național independent”. Congresul General al Bucovinei va vota, la 15/28 noiembrie, Declarația de Unire, de „unire necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României” - n. n. I. A.). Astăzi, Transilvania cheamă brațul nostru vânjos pentru sprijin și unire. La momente mari, nici țara, nici poporul nu au rămas mai prejos. Provinciile românești se ridică cu fruntea către cer pentru întinderea patriei în granițele ei firești, etnice și pentru mântuirea neamului. Sublim este rolul de azi al vitezei armate române și uriaș înțeles are ultimul sacrificiu al poporului. Harta României Mari, pe care o scriem astăzi cu baionetele împăciuitoare, va fi icoana de totdeauna a neamului pe care o vor săruta pururi cu lacrimi de bucurie bătrânii și copiii”.
„Adunarea Națională din Alba Iulia” („Evenimentul”, 21 noiembrie 1918)
Pentru duminică, 18 noiembrie, orele 10 dimineața, a fost sortită Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru. (...) A fost de față poporul românesc în număr uimitor de mare, arătând prin aceasta că toate păturile sociale ale națiunii noastre au participat la această zi mare, istorică adunare, unde s-a hotărât precum trebuia soarta neamului nostru pe vecie. S-au făcut rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, una ortodox răsăriteană și cea greco-catolică. Alba-Iulia rămâne de-a pururi cetatea celei mai mari înfăptuiri istorice românești până în zilele noastre, Alba Iulia care mai e și leagănul de cultură națională, cu mulți cărturari și cu martiri ai cauzei românești, la Alba Iulia se va încorona și primul Împărat Român și poate viitoarea capitală a țării noastre mari”. (La 15-17 octombrie 1922, vor avea loc, la Alba Iulia, festivitățile încoronării regelui Ferdinand și reginei Maria ca suveran ai României întregite. Imediat după Marea Unire, s-a discutat posibilitatea mutării capitalei la Brașov sau în apropiere de acest oraș, într-o capitală de construit sau la Alba Iulia; problema a rămas însă, din păcate, la acest stadiu.)
„Un act de mare însemnătate” („Opinia”, 28 noiembrie 1918)
Actul istoric de la Alba Iulia depășește, în importanță, tot ce voința românească a cunoscut în cursul răstimpurilor. Unirea mult visată, odinioară abia sperată, constituie astăzi un fapt împlinit. (...) Ferice de generația căreia i-a fost dat să trăiască acest ceas, fericiți cei care au fost contemporani mărețului eveniment.
Unirea era apreciată de către N. Iorga în ziarul său „Neamul Românesc” (25 noiembrie 1918) drept „cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru. Pentru unii e un vis nebun care se îndeplinește. Pentru noi e o necesitate istorică ajunsă la recunoaștere și o suferință mângâiată, o muncă ce-și găsește răsplata. Și astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.
Statul național unitar întregit s-a menținut 22 de ani; el a fost refăcut în parte după cel de-al doilea război mondial, anulându-se numai Dictatul de la Viena, nu și protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, concretizat, pentru noi, în notele ultimative sovietice, răpirea Basarabiei și nordului Bucovinei. La împlinirea a 80 de ani de la marele eveniment, considerăm că avem în continuare „dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.
miercuri, 2 decembrie 1992
„Viața la voia altora” (ROȘIORU 1992)
Ion Roșioru, Viața la voia altora, „Tomis”, Constanța, decembrie 1992, p. 6
Trei sunt șuvițele de in epic din care Elena Siupiur își împletește în desendență malrusian-exuperyană romanul-reportaj intitulat Siberia dus-întors, 73 de ruble (Anima, 1991) și anume: călătoria personajului- narator Maria la rudele rămase în Siberia, deportarea bunicului, cu 30 și ceva ani în urmă, și viața dintr-un sat colectivizat din Moldova așa zis sovietică în momentul relatării faptelor. Începută în mai 1982, cartea era deja terminată în aceeași lună a anului 1989. Dacă mai amintim și faptul că naratoarea aparține unei familii basarabene (sau româno-albaneze) care după cedarea teritoriului de peste Prut s-a refugiat în România, cartea ne apare, pe de o parte, ca una de sertar românesc, și, pe de altă parte, ca efect artistic al transparenței grandilocvente, al cărui suflu de aparență n-a ținut mult, în această privință de granițele marelui imperiu roșu.
Naratoarea, reprezentantă a celei de a patra generație din această familie internaționalizată fără voie, se naște în 1940, chiar în ziua urnirii spre Siberia a trenului cu deportați printre care se aflau ambii ei bunici, fapt nelipsit de semnificație pentru micuța căreia i se inoculează, ca un virus incurabil, o teribilă frică existențială care o urmărește pretutindeni ca un blestem. Drumul ei spre taigaua Alataiului echivalează, așadar, cu un ritual magic, acela al eliberării de sindromul angoasei numită Siberia. Răul nu este însă acolo, nu e de ordin geografic. Văzută de aproape, Siberia se umanizează, se normalizează, ceea ce poate lăsa pentru moment impresia comutării în tristețe, o tristețe imensă și paleativ de moment. Cauzele acestui rău imposibil de exorcizat par să iasă la iveală din confesiunile bunicului dinspre mamă, singurul întors din surghiun, confesiuni sau „spovedanii pentru învinși care constituie” partea cea mai solidă a scrierii în discuție. Unica vină a basarabenilor deportați este una frizând absurdul cel mai tenebros și anume aceea că munciseră o viață întreagă „din zori și până-n seară și că n-au stat la drumul mare ca să prade oamenii”, vina de a fi culaci și de a sta „ca niște viermi în calea colhozului”. O lume care condamnă munca este și ea sortită prăbușirii. „Și o să se dovedească asta”, spune profetic bunicul care acum e orb, adică are asemenea lui Homer, doar lumină interioară. Prima lege a orânduirii comuniste se dovedește a fi tocmai lipsa oricărei legi. Indivizi nevinovați sunt sacrificați la temelia noii orânduiri spre a înfricoșa poporul de care anchetatorii fac atâta caz și care se dovedește astfel o abstracțiune vidată de orice sens. Ba chiar mai mult decât atât, se produce un transfer de ură de la condamnați către anchetatori la condamnați către condamnați. Psihologia colectivă a victimelor din trenul care se târeșște ca un balaur al groazei prin nesfârșita stepă rusească e admirabil surprinsă și despicată în patru în poveștile pe care bătrânul le deapănă în prezența nepoatei venită pentru o vizită de o lună în satul din Basarabia, așa cum cu alt prilej ajunsese și în Siberia.
Înaintarea trenului setei, duhorii și morții e unul din cele mai îngrozitoare pohod na Sibiruri din câte vor fi intrat în literatură vreodată. Noua orânduire a deturnat diabolic lumea de la rosturile ei capitale. O dată ajunși în jalnicele și ticsitele vagoane de vite, oamenii care au fost condamnați pentru că se abătuseră pentru mai binele omenirii, ajung aici să se lupte în mizerie. Ori, pe acest drum al rușinii ei repetă ca viermi lupta pe care au dus-o ca oameni înainte de a fi fost condamnați. Iar din perspectiva viermelui, infernul e mult mai aproape: culpabil nu-ți mai apare sistemul care te-a adus în acest hal, ci aproapele tău care a băuto gură de apă mai mult decât tine ori a apucat un loc de dormit mai departe de hârdăul de făcut lumeștile nevoi fiziologice. Iar când cei din jur se dau cu capul de pereți, înnebunesc ori se sting răpuși de dizenterie sau de inimă rea, sentimente aflate exact la polul opus te fac să te simți vinovat pentru că nu poți face nimic spre a le veni în ajutor să le alini suferințele ori să le pui o cruce la cap atunci când îi îngropi de-a lungul căii ferate, al cărei unic sens este de a lega viața de moarte. A acestei vieți noi de care se face atâta caz în regimurile totalitarismului roșu și, care, după cum afirmă înțeleptul octogenar după o lungă și chibzuită meditație, e la voia altora.
Reîntors în sat - mulți dintre supraviețuitorii incomensurabilului genocid stalinist nu au mai avut nici măcar acest drept - bătrânul devine tacit judecătorul mut al prostiei care mai apoi generează ticăloșie și el conservă în conștiința lui realitatea rurală care mai exista când el vedea.Și după cum nu le răspundea la salut multora, aceștia se apleacă asupra propriului trecut în care nu fuseseră demolate bisericile și în care oamenii ieșeau la muncă nesiliți de nimeni, nu ca acum, goniți cu cravașa de predsedatel (președintele colhozului). Distrugerea cultului muncii i se pare una dintre cele mai odioase crime ale comunismului: „Când s-a mai pomenit una ca asta? Țăranul ăsta de nu-l mai puteai aduce din câmp acasă pe vremuri? Din miezul nopții și până la apusul soarelui era pe câmp. A trebuit să-i pui zile sfinte în calendar ca să-l mai oprești, că numai de sărbătorile sfinte nu se ducea pe câmp, acum i-au luat sărbătorile din calendar, dar el nu iese la muncă, nu mai iese la muncă.” (p. 40)
Discurs argumentativ bine structurat, cartea Elenei Siupiur devine un document despre o realitate social-politică pe care omenirea o vrea din ce în ce mai mult irepetabilă.
luni, 1 iulie 1991
Pacta sunt servanda (ȘERBAN 1991)
<
La primele alegeri libere post-comuniste (mai 1990) am votat primul parlament liber al țării. Nu însă și pe cel mai bun. Lipsa de maturitate politică a unui electorat obișnuit doar cu elecțiuni mimate și cu candidaturi fără alternativă s-a juxtapus pasiunilor ireductibile, de tip manicheist. A contribuit la aceasta și imposibilitatea recurgerii (deocamdată) la votul uninominal. Și a rezultat un parlament aparent versicolor, bipartidist în fond, alcătuiți din deputați sprijiniți de partide mai curînd după criteriul fidelității, decît după acela al competenței și al prestigiului social. Tocmai un astfel de corp legiuitor trebuie să adopte actele normative ale tranziției, investindu-le cu dezideratul durabilității fără de care recădem în degringolada inumerabilelor decrete de modificare și/sau completare din epoca ceaușistă (Și nu spunea oare Rousseau* că o țară care-și schimbă frecvent legile este decăzută moral?).
Același parlament este investit și cu responsabilitatea de a ratifica inițiativele diplomatice ale executivului. Stîrnește de aceea interesul viitoarea dezbatere privitoare la tratatul româno-sovietic semnat recent de președinții celor două state. Fiindcă celeritatea cu care a fost elaborat, negociat și parafat a iscat suspiciuni și chiar proteste. A fost bine? A fost rău? Parlamentul va credita încă o dată guvernul, sau va corecta în ultimă instanță o gafă politică in statu nascendi**?
Grosso modo***, două sînt problemele pe care le iscă tratatul incriminat. De fapt, nu probleme, ci răspunsuri la două întrebări: mai sînt posibile războaie în Europa? Să încercăm să le analizăm pe rînd.
Vreme de peste patru decenii, pax sovietica**** mohorîse, dar pacificase/cumințise continentul european. Segregarea în blocuri militare adverse și limitrofe impusese sisteme de securitate regionale, pe fondul unei crize a sistemului continental global. Pînda reciprocă uza nervos cancelariile decidente, înarmările bugetofage clătinau prosperități sau epuizau resursele anemice ale căznitelor economii centralizate.
Acum, destinderea. Un bloc militar s-a autoresorbit*****, lăsînd în urmă un vacuum de hegemonie și, de ce nu, de echilibru. În consecință, conflictele interetnice, nerezolvate, ci numai intimidate pînă acum, izbucnesc în voie. În Jugoslavia, se vestește, în mod premonitor, primul război civil post-hispanic******, bîntuie spaima unei revendicări teritoriale manu militari*******? Pax americana*********, pacea de serviciu acum pe mapamond, se dovedește mai preocupată de alte zone geografice. Și atunci, împresurată de țări cu care în trecut a avut litigii de frontieră, România pare să fi fost forțată (geopolitic, dar și economic prin boicotul american) la alianța cu un partener puternic și, cine știe, poate și încercat de sentimentul unei culpabilități istorice (sic!) sau poate că acest boicot, care ne-a obligat la o soluție cu discrete accente de disperare, face parte din redistribuirea malteză a zonelor de preeminență*********. Oricum, primatul acestei inițiative, acceptarea unor clauze fără prea multe pertractări (în vreme ce, culmea, Bulgaria sovietofonă se alintă formulînd cerințe disproporționate în raport cu propria condiție) ne-a adus mai curînd deservicii în opinia publică mondială (și numai subsidiar bănuiala unei reușite diplomatice cu vocație vizionară).
Pe de altă parte, ce mai înseamnă azi U.R.S.S.? Perestroika gorbaciovistă a ruinat imperiul mai mult decît un război sovieto-american. U.R.S.S. mai sperie doar prin convulsiile agoniei care, se știe, sînt de obicei necontrolabile. Federația devine vlăguită tocmai acolo unde părea inepuizabilă: ca furnizor de materii prime. Să ne fi gîndit noi oare că, luînd startul primii, mai apucăm să beneficiem de ultimele picături prelinse prin conductele care altădată însemnau, pentru țările socialiste, un surogat de corn al abundenței? În orice caz, dl. Bush********** nu oferă minereuri. Și nici petrol sau gaze naturale. Este drept, cu parcimonie, oferă dolari. Ca și cum te-ar salva de la înec nu întinzîndu-ți un braț salvator, ci alertînd salvamarul. Ceea ce, pentru panicați sau astmatici, nu-i totuna.
Guvernanții, care-și adjudecă tratatul drept un triumf, pretinde că miza a fost Basarabia. Către care am accepta să ne îndreptăm cu pași mărunți și șovăiți, acum cînd marasmele abruptei unificării germane*********** descurajează entuziasme fraterne similare. Dar oare asta este, cu adevărat, miza noilor relații cu Uniunea?
Tuturor acestor întrebări, cu conotațiile abstruse, trebuie să le dea răspunsul un parlament lipsit de experiență semnificativă, năuc de avalanșa (...) de lege ferranda************, mîndru de importanța sa istorică dar încercînd un tainic complex de inferioritate în fața vocii auctoriale a comisiilor de specialitate ori a experților guvernamentali, povîrniți de greutatea diplomelor, a doctoratelor și chiar a competențelor în materie. Acestui parlament care urmează să-și asume, în fața națiunii, a unui act care promite, dar și compromite, îi amintim că, în dreptul internațional, guvernează 7-8 principii fundamentale. După unii specialiști, chiar 9 sau 10. Dacă asupra numărului nu există un consens doctrinar, o convingere unanimă există aceea potrivit căreia principiul major, o chintesență a celorlalte, este cel care glăsuiește că PACTA SUNT SERVANDA*************.
>
SURSA
George Șerban, Pacta sunt servanda, „Tomis”, Constanța, ?.?.1991, p. ?.
NOTE M. T.
*
**
***
****
***** Organizația Tratatului de la Varșovia.
******
*******
********
La primele alegeri libere post-comuniste (mai 1990) am votat primul parlament liber al țării. Nu însă și pe cel mai bun. Lipsa de maturitate politică a unui electorat obișnuit doar cu elecțiuni mimate și cu candidaturi fără alternativă s-a juxtapus pasiunilor ireductibile, de tip manicheist. A contribuit la aceasta și imposibilitatea recurgerii (deocamdată) la votul uninominal. Și a rezultat un parlament aparent versicolor, bipartidist în fond, alcătuiți din deputați sprijiniți de partide mai curînd după criteriul fidelității, decît după acela al competenței și al prestigiului social. Tocmai un astfel de corp legiuitor trebuie să adopte actele normative ale tranziției, investindu-le cu dezideratul durabilității fără de care recădem în degringolada inumerabilelor decrete de modificare și/sau completare din epoca ceaușistă (Și nu spunea oare Rousseau* că o țară care-și schimbă frecvent legile este decăzută moral?).
Același parlament este investit și cu responsabilitatea de a ratifica inițiativele diplomatice ale executivului. Stîrnește de aceea interesul viitoarea dezbatere privitoare la tratatul româno-sovietic semnat recent de președinții celor două state. Fiindcă celeritatea cu care a fost elaborat, negociat și parafat a iscat suspiciuni și chiar proteste. A fost bine? A fost rău? Parlamentul va credita încă o dată guvernul, sau va corecta în ultimă instanță o gafă politică in statu nascendi**?
Grosso modo***, două sînt problemele pe care le iscă tratatul incriminat. De fapt, nu probleme, ci răspunsuri la două întrebări: mai sînt posibile războaie în Europa? Să încercăm să le analizăm pe rînd.
Vreme de peste patru decenii, pax sovietica**** mohorîse, dar pacificase/cumințise continentul european. Segregarea în blocuri militare adverse și limitrofe impusese sisteme de securitate regionale, pe fondul unei crize a sistemului continental global. Pînda reciprocă uza nervos cancelariile decidente, înarmările bugetofage clătinau prosperități sau epuizau resursele anemice ale căznitelor economii centralizate.
Acum, destinderea. Un bloc militar s-a autoresorbit*****, lăsînd în urmă un vacuum de hegemonie și, de ce nu, de echilibru. În consecință, conflictele interetnice, nerezolvate, ci numai intimidate pînă acum, izbucnesc în voie. În Jugoslavia, se vestește, în mod premonitor, primul război civil post-hispanic******, bîntuie spaima unei revendicări teritoriale manu militari*******? Pax americana*********, pacea de serviciu acum pe mapamond, se dovedește mai preocupată de alte zone geografice. Și atunci, împresurată de țări cu care în trecut a avut litigii de frontieră, România pare să fi fost forțată (geopolitic, dar și economic prin boicotul american) la alianța cu un partener puternic și, cine știe, poate și încercat de sentimentul unei culpabilități istorice (sic!) sau poate că acest boicot, care ne-a obligat la o soluție cu discrete accente de disperare, face parte din redistribuirea malteză a zonelor de preeminență*********. Oricum, primatul acestei inițiative, acceptarea unor clauze fără prea multe pertractări (în vreme ce, culmea, Bulgaria sovietofonă se alintă formulînd cerințe disproporționate în raport cu propria condiție) ne-a adus mai curînd deservicii în opinia publică mondială (și numai subsidiar bănuiala unei reușite diplomatice cu vocație vizionară).
Pe de altă parte, ce mai înseamnă azi U.R.S.S.? Perestroika gorbaciovistă a ruinat imperiul mai mult decît un război sovieto-american. U.R.S.S. mai sperie doar prin convulsiile agoniei care, se știe, sînt de obicei necontrolabile. Federația devine vlăguită tocmai acolo unde părea inepuizabilă: ca furnizor de materii prime. Să ne fi gîndit noi oare că, luînd startul primii, mai apucăm să beneficiem de ultimele picături prelinse prin conductele care altădată însemnau, pentru țările socialiste, un surogat de corn al abundenței? În orice caz, dl. Bush********** nu oferă minereuri. Și nici petrol sau gaze naturale. Este drept, cu parcimonie, oferă dolari. Ca și cum te-ar salva de la înec nu întinzîndu-ți un braț salvator, ci alertînd salvamarul. Ceea ce, pentru panicați sau astmatici, nu-i totuna.
Guvernanții, care-și adjudecă tratatul drept un triumf, pretinde că miza a fost Basarabia. Către care am accepta să ne îndreptăm cu pași mărunți și șovăiți, acum cînd marasmele abruptei unificării germane*********** descurajează entuziasme fraterne similare. Dar oare asta este, cu adevărat, miza noilor relații cu Uniunea?
Tuturor acestor întrebări, cu conotațiile abstruse, trebuie să le dea răspunsul un parlament lipsit de experiență semnificativă, năuc de avalanșa (...) de lege ferranda************, mîndru de importanța sa istorică dar încercînd un tainic complex de inferioritate în fața vocii auctoriale a comisiilor de specialitate ori a experților guvernamentali, povîrniți de greutatea diplomelor, a doctoratelor și chiar a competențelor în materie. Acestui parlament care urmează să-și asume, în fața națiunii, a unui act care promite, dar și compromite, îi amintim că, în dreptul internațional, guvernează 7-8 principii fundamentale. După unii specialiști, chiar 9 sau 10. Dacă asupra numărului nu există un consens doctrinar, o convingere unanimă există aceea potrivit căreia principiul major, o chintesență a celorlalte, este cel care glăsuiește că PACTA SUNT SERVANDA*************.
>
SURSA
George Șerban, Pacta sunt servanda, „Tomis”, Constanța, ?.?.1991, p. ?.
NOTE M. T.
*
**
***
****
***** Organizația Tratatului de la Varșovia.
******
*******
********
marți, 2 ianuarie 1990
„România în calea imperialismului rus” - teza de doctorat a lui P. M. Mihăilescu din 1944 (BUZATU 1990)
Gheorghe Buzatu, O carte aproape necunoscută, „Tomis”, Constanța
A apărut în 1944, în preajma ocupării României de către forțele Armatei Roșii. În condițiile ce au intervenit în România și în Europa est-centrală, o carte precum cea la care ne vom referi nu putea să se bucure de o largă difuzare și recunoaștere. Nu cred că ne înșelăm, dar, până acum, nu am văzut-o menționată nici măcar în vreo lucrare de specialitate, nici în recenta bibliografie a Mării Negre apărută sub egida Editurii Enciclopedice din București. Sunt convins că titlul și conținutul cărții în discuție explică situația intervenită. Și asta pentru că, mai întâi, prin 1944-1947, cartea a fost interzisă, apoi retrasă din bibliotecile publice și arsă, apoi, ca prin minune, pur și simplu „a dispărut”. Astăzi, desigur, numai întâmplător mai apare pe la vreun anticariat din provincie ori din București, precum exemplarul care ne-a parvenit. Dar despre ce carte este vorba? Facem trimitere la România în calea imperialismului rus. Rusia, România și Marea Neagră, teza de doctorat a lui Petre Mihail Mihăilescu, tipărită de Editura „Dacia Traiană” în 1944 (453 pagini). Apărută către sfârșitul ultimei conflagrații, cartea poartă o dedicație, cu trimitere la eroii de pe Frontul de Est: „Eroilor români căzuți pe Don și Volga, pe crestele Caucazului, în Crimeea și pretutindeni pe malurile rusești ale Mării Negre, închin această carte. Sacrificiul lor n-a fost inutil; ei s-au dăruit pentru veșnicie Patriei” (p. 5). Întocmită în baza unei bogate bibliografii române și străine (p. 443-447), cuprinzând 16 capitole și o introducere, autorul reconstituie, în termeni sobri și preciși, istoria zbuciumată a istoriei de secole pentru Strâmtorile Mării Negre, prin prisma tendințelor seculare ale Rusiei de a se instala în zonă. „Obiectivul principal și permanent al politici rusești în Europa, de-a lungul secolelor, a fost și este - observa Mihăilescu dintru început - cucerirea Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, adică întinderea limitelor imperiului rus până la Adraitica și Mediterana, marea caldă a civilizației. Toți istoricii ruși fără excepție, toți teoreticienii panslavismului, toți scriitorii de seamă, toți bărbații de stat ruși, s-au străduit să justifice drepturile Rusiei de moștenitoare a Bizanțului; dacă Constantinopolul - sau cum i s-a spus până la revoluția comunistă, Țarigradul, orașul țarului - n-a devenit până în prezent capitala imperiului rus, se poate spune, fără exagerare, că el este, de secole, capitala istoriei ruse” (p. 7). în calea imperialismului rus s-a interpus în secolele XIX-XX România, care „n-a renunțat niciodată la misiunea ei europeană” (p. 13). Acestei problematici îi sunt consacrate cele mai importante și mai vaste capitole ale cărții (XI-XVI, p. 257-441), acoperind epoca Războiului Crimeii, confluența veacurilor XIX-XX, politica Rusiei Sovietice (1917-1939) și chiar perioada celui de-al doilea război mondial în plină desfășurare în momentul definitivării, susținerii și publicării lucrării (cap. Războiul actual și imperialismul sovietic, p. 411-441) relevă politica agresivă a Kremlinului concretizată în 1940 prin ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei (p. 431-432) precum obiectivul final al Moscovei roșii ori țariste: înglobarea țării românești în întregime în limitele imperiului rus (p. 433). În anii 30, Bucureștii s-au lăsat antrenați în iluziile pacifismului sovietic (ibidem), situație corectată după 22 iunie 1941. Respingând aserțiunile propagandei comuniste, autorul releva - cu deplin temei - că „războiul de pe Frontul de Est nu este decât consecința unui lung șir de agresiuni sovietice” (434). În războiul în curs de desfășurare, victoria URSS semnifică împlinirea obiectivelor permanente ale imperialismului rus, pe care aliații de moment, Marea Britanie și SUA, nu le puteau în nici un fel stăvili” (p. 438-439). În fapt, nu numai România era amenințată, ci întreaga Europă est-centrală (p. 440-441). Față de pericolele ce se profilau, P. Mihăilescu conchidea pe acest ton optimist, confirmat, din nefericire, numai parțial, după 1944-1945: „Așa cum a luptat timp de secole, România va continua să lupte și de acum înainte pentru apărarea teritoriului ei, pentru salvarea existenței ei naționale. Rusia sovietică nu trebuie să-și facă iluzii; ea nu va găsi niciodată în România un guvern capabil să se preteze la jocul ei perfid (?!). România se va apăra și va lupta până la moarte, dacă va trebui să moară. Dar ea va trăi cu siguranță” (441). Suntem convinși că, în acest fel, cititorul va înțelege de ce lucrarea România în calea imperialismului rus. Rusia, România și Marea Neagră a fost interzisă între 1944-și 1989. Nu numai titlul, cu adevărat incendiar, dar toate informațiile și demonstrațiile autorului justificau integral valabilitatea adagiului privind blestemul situație geopolitice a României moderne: vecinătatea Rusiei!
A apărut în 1944, în preajma ocupării României de către forțele Armatei Roșii. În condițiile ce au intervenit în România și în Europa est-centrală, o carte precum cea la care ne vom referi nu putea să se bucure de o largă difuzare și recunoaștere. Nu cred că ne înșelăm, dar, până acum, nu am văzut-o menționată nici măcar în vreo lucrare de specialitate, nici în recenta bibliografie a Mării Negre apărută sub egida Editurii Enciclopedice din București. Sunt convins că titlul și conținutul cărții în discuție explică situația intervenită. Și asta pentru că, mai întâi, prin 1944-1947, cartea a fost interzisă, apoi retrasă din bibliotecile publice și arsă, apoi, ca prin minune, pur și simplu „a dispărut”. Astăzi, desigur, numai întâmplător mai apare pe la vreun anticariat din provincie ori din București, precum exemplarul care ne-a parvenit. Dar despre ce carte este vorba? Facem trimitere la România în calea imperialismului rus. Rusia, România și Marea Neagră, teza de doctorat a lui Petre Mihail Mihăilescu, tipărită de Editura „Dacia Traiană” în 1944 (453 pagini). Apărută către sfârșitul ultimei conflagrații, cartea poartă o dedicație, cu trimitere la eroii de pe Frontul de Est: „Eroilor români căzuți pe Don și Volga, pe crestele Caucazului, în Crimeea și pretutindeni pe malurile rusești ale Mării Negre, închin această carte. Sacrificiul lor n-a fost inutil; ei s-au dăruit pentru veșnicie Patriei” (p. 5). Întocmită în baza unei bogate bibliografii române și străine (p. 443-447), cuprinzând 16 capitole și o introducere, autorul reconstituie, în termeni sobri și preciși, istoria zbuciumată a istoriei de secole pentru Strâmtorile Mării Negre, prin prisma tendințelor seculare ale Rusiei de a se instala în zonă. „Obiectivul principal și permanent al politici rusești în Europa, de-a lungul secolelor, a fost și este - observa Mihăilescu dintru început - cucerirea Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, adică întinderea limitelor imperiului rus până la Adraitica și Mediterana, marea caldă a civilizației. Toți istoricii ruși fără excepție, toți teoreticienii panslavismului, toți scriitorii de seamă, toți bărbații de stat ruși, s-au străduit să justifice drepturile Rusiei de moștenitoare a Bizanțului; dacă Constantinopolul - sau cum i s-a spus până la revoluția comunistă, Țarigradul, orașul țarului - n-a devenit până în prezent capitala imperiului rus, se poate spune, fără exagerare, că el este, de secole, capitala istoriei ruse” (p. 7). în calea imperialismului rus s-a interpus în secolele XIX-XX România, care „n-a renunțat niciodată la misiunea ei europeană” (p. 13). Acestei problematici îi sunt consacrate cele mai importante și mai vaste capitole ale cărții (XI-XVI, p. 257-441), acoperind epoca Războiului Crimeii, confluența veacurilor XIX-XX, politica Rusiei Sovietice (1917-1939) și chiar perioada celui de-al doilea război mondial în plină desfășurare în momentul definitivării, susținerii și publicării lucrării (cap. Războiul actual și imperialismul sovietic, p. 411-441) relevă politica agresivă a Kremlinului concretizată în 1940 prin ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei (p. 431-432) precum obiectivul final al Moscovei roșii ori țariste: înglobarea țării românești în întregime în limitele imperiului rus (p. 433). În anii 30, Bucureștii s-au lăsat antrenați în iluziile pacifismului sovietic (ibidem), situație corectată după 22 iunie 1941. Respingând aserțiunile propagandei comuniste, autorul releva - cu deplin temei - că „războiul de pe Frontul de Est nu este decât consecința unui lung șir de agresiuni sovietice” (434). În războiul în curs de desfășurare, victoria URSS semnifică împlinirea obiectivelor permanente ale imperialismului rus, pe care aliații de moment, Marea Britanie și SUA, nu le puteau în nici un fel stăvili” (p. 438-439). În fapt, nu numai România era amenințată, ci întreaga Europă est-centrală (p. 440-441). Față de pericolele ce se profilau, P. Mihăilescu conchidea pe acest ton optimist, confirmat, din nefericire, numai parțial, după 1944-1945: „Așa cum a luptat timp de secole, România va continua să lupte și de acum înainte pentru apărarea teritoriului ei, pentru salvarea existenței ei naționale. Rusia sovietică nu trebuie să-și facă iluzii; ea nu va găsi niciodată în România un guvern capabil să se preteze la jocul ei perfid (?!). România se va apăra și va lupta până la moarte, dacă va trebui să moară. Dar ea va trăi cu siguranță” (441). Suntem convinși că, în acest fel, cititorul va înțelege de ce lucrarea România în calea imperialismului rus. Rusia, România și Marea Neagră a fost interzisă între 1944-și 1989. Nu numai titlul, cu adevărat incendiar, dar toate informațiile și demonstrațiile autorului justificau integral valabilitatea adagiului privind blestemul situație geopolitice a României moderne: vecinătatea Rusiei!
sâmbătă, 24 aprilie 1971
„Piloții orbi” (ELIADE 1937)
Mircea Eliade, Pilotii orbi, Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937
Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de
la 1918 încoace, nu este cea mai gravã
crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în
folosul elementelor alogene, cã s-a
nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si
învãtãmânt, cã s-au nationalizat
profesiunile libere – toate aceste crime
împotriva sigurantei statului si toate aceste
atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã
marea victorie finalã – sã fie iertate.
Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti
1916-1918 – lãsând sã se astearnã
uitarea asupra întunecatei epoci care a
urmat unirii tuturor românilor. Dar cred cã este o crimã care nu va mai putea fi niciodatã uitatã:
acesti aproape douãzeci de ani care s-au
scurs de la unire. Ani pe care nu numai
cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea
noastrã o epocã sigurã de pace
atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a
statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire
încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata
contemporanilor si în fata istoriei:
pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba
de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane
furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai
grav, care poate primejdui însãsi
existenta istoricã a neamului românesc:
oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd. Într-una din cele mai
tragice, mai furtunoase si mai
primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã
de niste piloti orbi. Acum, când se
pregãteste marea luptã dupã care se va
sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita
noastrã conducãtoare îsi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile
bãtãlii electorale, micile sau marile reforme
moarte. Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta,
amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu
mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice,
instinctul statal, s-a stins.Istoria cunoaste unele exemple tragice de state
înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca
nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade,
soldatii tot atât de viteji, femeile tot
atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un
cataclism între timp. Si deodatã,
statele acestea pier, dispar din
istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase
îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine. Luntrea condusã de pilotii
orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni
n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau
de afaceri, tinerii de dragoste si
tãranii de ogorul lor.Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme
povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile
în afarã de aceea capitalã: instinctul statal. Crima elitelor conducãtoare
românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi
apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie,
si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi
istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa
conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un
ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca
sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe
care le mai pot agonisi, la ambitiile pe
care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu
în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea
lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã
se resemneze.
Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi. Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii….
La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român -na fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!) În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.
Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pãdurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc., etc. Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame.
Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo unde sunt si sã aducem la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic… Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.
În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români si în poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia. În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi nevoie.
Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã! Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã. Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã.
Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã. Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit. ...
Dar
pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si
când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor
glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu
bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct
care conteazã în ceasul de fatã – instinctul
statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind
pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu
aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele
lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri
nici nu mai pare româneascã. Uneori,
când sunt bine dispusi, îti spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci
sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu
vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un
neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini - nu mai
are mult de trãit. El, ca neam, nu mai
are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria… Cãci pilotii orbi s-au fãcut sau nu
unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru
care intereseazã este faptul
cã nici un om politic român,
de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce
înseamnã un stat. Si asta e
destul ca sã începi sã plângi.
miercuri, 24 februarie 1971
„Mustul care fierbe” (GOGA 1927)
Octavian Goga, Mustul care fierbe, pref. și notă bibl. T. Vârgolici, Scripta, București, 1992, 336 p.
Notă bibliografică
În ediția de față reproducem integral volumul Mustul care fierbe, apărut la București, în 1927, la Imprimeriile Statului. (...) Toate articolele și discursurile incluse în volum au fost publicate de O. Goga în revista „Țara noastră”, între 1922-1926. Precizăm că am respectat ordinea din volum, nu cronologia aparițiilor. (...)
În ediția de față reproducem integral volumul Mustul care fierbe, apărut la București, în 1927, la Imprimeriile Statului. (...) Toate articolele și discursurile incluse în volum au fost publicate de O. Goga în revista „Țara noastră”, între 1922-1926. Precizăm că am respectat ordinea din volum, nu cronologia aparițiilor. (...)
Rostul scriitorului. Din conferința ținută la Teatrul Național din Cluj - 7 decembrie 1924
Cultul tinereții - 14 septembrie 1924
Ideea națională. Conferință ținută în fața studenților din Cluj - 16 decembrie 1923
Monumentul lui Mihai Eminescu. Cuvîntare ținută la Sîn Nicolaul Mare - 18 octombrie 1925
Vînt de primăvară - 18 februarie 1923
Spre alte orizonturi - 15 aprilie 1923
O nedreptate. Oprirea congresului studențesc - 12 august 1923
Un caz de conștiință - 28 septembrie 1924
După achitarea studenților - 13 aprilie 1924
O mare rușine - 22 noiembrie 1925
Violență și retorsiune - 25 decembrie 1925
Luați aminte! -31 mai 1925
Presa de negustori - 5 noiembrie 1922, semnat: Un vechi ziarist ardelean
Ca la Budapesta - 10 iunie 1923
Un nou tip pe orizont: Șabăs-goimul - 2 martie 1924
Protectorii de la București - 5 august 1923
O chestiune de familie - 28 octombrie 1923
O lecție - 30 decembrie 1923
Două simboluri - 24 iunie 1923
Cazul domnului Rosenthal - 21 octombrie 1924
Cu unul mai puțin - 9 martie 1924
Pînze de păianjeni - 5 octombrie 1924
Începe o bătălie mare... I - 6 decembrie 1925
Începe o bătălie mare... II - 13 decembrie 1925
Mustul care fierbe - 18 martie 1923
Granițele - 11 martie 1923
Povestea lui Ilie Muromets - 5 noiembrie 1922
Adunarea de la Alba-Iulia - 4 martie 1923
Vorbele mari - 25 martie 1923
Samsarii - 2 noiembrie 1924
Basarabia - 6 aprilie 1924
Cei care pleacă, - cei care vin... (fragmente) - 17 decembrie 1922
Tabla valorilor - 26 noiembrie 1922
Trei seri în Gara de Nord - 20 ianuarie 1924
Dreptatea de vînzare - 17 februarie 1924
După renunțarea principelui Carol - 10 ianuarie 1926
Gheorghe Coșbuc. Discurs de recepție rostit în ședința Academiei Române, la 30 mai 1920 - 3 iunie 1923
Un precursor al unității: Iosif Vulcan - 17 ianuarie 1926
Avram Iancu - 31 august 1924
La groapa lui Șaguna - 15 iulie 1923
Părintele Lucaci - 10 decembrie 1922
Un gazetar de legea veche - 13 iulie 1924
Badea Gheorghe - 6 mai 1923
Problema maghiară - 28 ianuarie 1923
Concepții minoritare - 25 februarie 1923
Propaganda de la Budapesta - 22 aprilie 1923
Patrioții de la Budapesta - 24 august 1924
Vecinii noștri sîrbi - 20 aprilie 1924
Pilda de la Belgrad - 26 iulie 1925
Apropierea minorității maghiare - 3 mai 1925
În Vinerea Patimilor - 8 aprilie 1923
Problema religioasă - 24 decembrie 1922
Răzvrătirea de la Cuibul cu barză -13 ianuarie 1924
Avem Patriarh - 8 noiembrie 1925
Încoronarea la Alba-Iulia - 15 octombrie 1922
Mobilizare morală -10 august 1924
Primejdia străinilor - 27 mai 1923
Fierbe în țară - 30 septembrie 1923
Orașele - 27 iulie 1924
La o răspîntie nouă - 19 august 1923
Cum se insultă țara - 5 iulie 1925
Procurorii umanității - 29 noiembrie 1925
Răspuns unor provocări - 4 mai 1924
Lecția lui Hindenburg - 10 mai 1925
Setea de autoritate - 4 ianuarie 1925
O fază nouă: ofensiva națională 3 ianuarie 1926
Supremul reazim: Armata - 11 octombrie 1925
Cultul tinereții - 14 septembrie 1924
Ideea națională. Conferință ținută în fața studenților din Cluj - 16 decembrie 1923
Monumentul lui Mihai Eminescu. Cuvîntare ținută la Sîn Nicolaul Mare - 18 octombrie 1925
Vînt de primăvară - 18 februarie 1923
Spre alte orizonturi - 15 aprilie 1923
O nedreptate. Oprirea congresului studențesc - 12 august 1923
Un caz de conștiință - 28 septembrie 1924
După achitarea studenților - 13 aprilie 1924
O mare rușine - 22 noiembrie 1925
Violență și retorsiune - 25 decembrie 1925
Luați aminte! -31 mai 1925
Presa de negustori - 5 noiembrie 1922, semnat: Un vechi ziarist ardelean
Ca la Budapesta - 10 iunie 1923
Un nou tip pe orizont: Șabăs-goimul - 2 martie 1924
Protectorii de la București - 5 august 1923
O chestiune de familie - 28 octombrie 1923
O lecție - 30 decembrie 1923
Două simboluri - 24 iunie 1923
Cazul domnului Rosenthal - 21 octombrie 1924
Cu unul mai puțin - 9 martie 1924
Pînze de păianjeni - 5 octombrie 1924
Începe o bătălie mare... I - 6 decembrie 1925
Începe o bătălie mare... II - 13 decembrie 1925
Mustul care fierbe - 18 martie 1923
Granițele - 11 martie 1923
Povestea lui Ilie Muromets - 5 noiembrie 1922
Adunarea de la Alba-Iulia - 4 martie 1923
Vorbele mari - 25 martie 1923
Samsarii - 2 noiembrie 1924
Basarabia - 6 aprilie 1924
Cei care pleacă, - cei care vin... (fragmente) - 17 decembrie 1922
Tabla valorilor - 26 noiembrie 1922
Trei seri în Gara de Nord - 20 ianuarie 1924
Dreptatea de vînzare - 17 februarie 1924
După renunțarea principelui Carol - 10 ianuarie 1926
Gheorghe Coșbuc. Discurs de recepție rostit în ședința Academiei Române, la 30 mai 1920 - 3 iunie 1923
Un precursor al unității: Iosif Vulcan - 17 ianuarie 1926
Avram Iancu - 31 august 1924
La groapa lui Șaguna - 15 iulie 1923
Părintele Lucaci - 10 decembrie 1922
Un gazetar de legea veche - 13 iulie 1924
Badea Gheorghe - 6 mai 1923
Problema maghiară - 28 ianuarie 1923
Concepții minoritare - 25 februarie 1923
Propaganda de la Budapesta - 22 aprilie 1923
Patrioții de la Budapesta - 24 august 1924
Vecinii noștri sîrbi - 20 aprilie 1924
Pilda de la Belgrad - 26 iulie 1925
Apropierea minorității maghiare - 3 mai 1925
În Vinerea Patimilor - 8 aprilie 1923
Problema religioasă - 24 decembrie 1922
Răzvrătirea de la Cuibul cu barză -13 ianuarie 1924
Avem Patriarh - 8 noiembrie 1925
Încoronarea la Alba-Iulia - 15 octombrie 1922
Mobilizare morală -10 august 1924
Primejdia străinilor - 27 mai 1923
Fierbe în țară - 30 septembrie 1923
Orașele - 27 iulie 1924
La o răspîntie nouă - 19 august 1923
Cum se insultă țara - 5 iulie 1925
Procurorii umanității - 29 noiembrie 1925
Răspuns unor provocări - 4 mai 1924
Lecția lui Hindenburg - 10 mai 1925
Setea de autoritate - 4 ianuarie 1925
O fază nouă: ofensiva națională 3 ianuarie 1926
Supremul reazim: Armata - 11 octombrie 1925
Abonați-vă la:
Postări (Atom)