<
La primele alegeri libere post-comuniste (mai 1990) am votat primul parlament liber al țării. Nu însă și pe cel mai bun. Lipsa de maturitate politică a unui electorat obișnuit doar cu elecțiuni mimate și cu candidaturi fără alternativă s-a juxtapus pasiunilor ireductibile, de tip manicheist. A contribuit la aceasta și imposibilitatea recurgerii (deocamdată) la votul uninominal. Și a rezultat un parlament aparent versicolor, bipartidist în fond, alcătuiți din deputați sprijiniți de partide mai curînd după criteriul fidelității, decît după acela al competenței și al prestigiului social. Tocmai un astfel de corp legiuitor trebuie să adopte actele normative ale tranziției, investindu-le cu dezideratul durabilității fără de care recădem în degringolada inumerabilelor decrete de modificare și/sau completare din epoca ceaușistă (Și nu spunea oare Rousseau* că o țară care-și schimbă frecvent legile este decăzută moral?).
Același parlament este investit și cu responsabilitatea de a ratifica inițiativele diplomatice ale executivului. Stîrnește de aceea interesul viitoarea dezbatere privitoare la tratatul româno-sovietic semnat recent de președinții celor două state. Fiindcă celeritatea cu care a fost elaborat, negociat și parafat a iscat suspiciuni și chiar proteste. A fost bine? A fost rău? Parlamentul va credita încă o dată guvernul, sau va corecta în ultimă instanță o gafă politică in statu nascendi**?
Grosso modo***, două sînt problemele pe care le iscă tratatul incriminat. De fapt, nu probleme, ci răspunsuri la două întrebări: mai sînt posibile războaie în Europa? Să încercăm să le analizăm pe rînd.
Vreme de peste patru decenii, pax sovietica**** mohorîse, dar pacificase/cumințise continentul european. Segregarea în blocuri militare adverse și limitrofe impusese sisteme de securitate regionale, pe fondul unei crize a sistemului continental global. Pînda reciprocă uza nervos cancelariile decidente, înarmările bugetofage clătinau prosperități sau epuizau resursele anemice ale căznitelor economii centralizate.
Acum, destinderea. Un bloc militar s-a autoresorbit*****, lăsînd în urmă un vacuum de hegemonie și, de ce nu, de echilibru. În consecință, conflictele interetnice, nerezolvate, ci numai intimidate pînă acum, izbucnesc în voie. În Jugoslavia, se vestește, în mod premonitor, primul război civil post-hispanic******, bîntuie spaima unei revendicări teritoriale manu militari*******? Pax americana*********, pacea de serviciu acum pe mapamond, se dovedește mai preocupată de alte zone geografice. Și atunci, împresurată de țări cu care în trecut a avut litigii de frontieră, România pare să fi fost forțată (geopolitic, dar și economic prin boicotul american) la alianța cu un partener puternic și, cine știe, poate și încercat de sentimentul unei culpabilități istorice (sic!) sau poate că acest boicot, care ne-a obligat la o soluție cu discrete accente de disperare, face parte din redistribuirea malteză a zonelor de preeminență*********. Oricum, primatul acestei inițiative, acceptarea unor clauze fără prea multe pertractări (în vreme ce, culmea, Bulgaria sovietofonă se alintă formulînd cerințe disproporționate în raport cu propria condiție) ne-a adus mai curînd deservicii în opinia publică mondială (și numai subsidiar bănuiala unei reușite diplomatice cu vocație vizionară).
Pe de altă parte, ce mai înseamnă azi U.R.S.S.? Perestroika gorbaciovistă a ruinat imperiul mai mult decît un război sovieto-american. U.R.S.S. mai sperie doar prin convulsiile agoniei care, se știe, sînt de obicei necontrolabile. Federația devine vlăguită tocmai acolo unde părea inepuizabilă: ca furnizor de materii prime. Să ne fi gîndit noi oare că, luînd startul primii, mai apucăm să beneficiem de ultimele picături prelinse prin conductele care altădată însemnau, pentru țările socialiste, un surogat de corn al abundenței? În orice caz, dl. Bush********** nu oferă minereuri. Și nici petrol sau gaze naturale. Este drept, cu parcimonie, oferă dolari. Ca și cum te-ar salva de la înec nu întinzîndu-ți un braț salvator, ci alertînd salvamarul. Ceea ce, pentru panicați sau astmatici, nu-i totuna.
Guvernanții, care-și adjudecă tratatul drept un triumf, pretinde că miza a fost Basarabia. Către care am accepta să ne îndreptăm cu pași mărunți și șovăiți, acum cînd marasmele abruptei unificării germane*********** descurajează entuziasme fraterne similare. Dar oare asta este, cu adevărat, miza noilor relații cu Uniunea?
Tuturor acestor întrebări, cu conotațiile abstruse, trebuie să le dea răspunsul un parlament lipsit de experiență semnificativă, năuc de avalanșa (...) de lege ferranda************, mîndru de importanța sa istorică dar încercînd un tainic complex de inferioritate în fața vocii auctoriale a comisiilor de specialitate ori a experților guvernamentali, povîrniți de greutatea diplomelor, a doctoratelor și chiar a competențelor în materie. Acestui parlament care urmează să-și asume, în fața națiunii, a unui act care promite, dar și compromite, îi amintim că, în dreptul internațional, guvernează 7-8 principii fundamentale. După unii specialiști, chiar 9 sau 10. Dacă asupra numărului nu există un consens doctrinar, o convingere unanimă există aceea potrivit căreia principiul major, o chintesență a celorlalte, este cel care glăsuiește că PACTA SUNT SERVANDA*************.
>
SURSA
George Șerban, Pacta sunt servanda, „Tomis”, Constanța, ?.?.1991, p. ?.
NOTE M. T.
*
**
***
****
***** Organizația Tratatului de la Varșovia.
******
*******
********
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu