<
(...)
Bătrîna domnișoară Crawley era de bună seamă o ființă osîndită. Avea o căsuță tihnită în Park Lane*, și cum mînca și bea mult prea mult în timpul iernii la Londra, vara se ducea să se refacă la Harrogate** sau la Cheltenham***. E acea mai primitoare și mai voioasă dintre vestale și fusese o adevărate frumusețe la vremea ei, zicea ea. (Toată femeile bătrîne au fost odinioară niște frumuseți, asta se știe prea bine.) Era ceea ce se cheamă un bel esprit**** și o teribilă radicală pentru timpurile acelea. Fusese în Franța (unde Saint Just*****, se povestea, îi inspirase o pasiune nefericită) și, ca urmare, îndrăgi, pentru totdeauna, romanele franțuzești, îl știa pe dinafară pe Rousseau******; vorbea cu multă ușurință despre divorț și cu multă energie despre drepturile femeii. Avea portretele lui Fox******* în fiecare cameră a casei: cînd acel om de stat fusese în opoziție, nu sînt tocmai sigur dacă nu pariase chiar pentru el; cînd ajunsese la putere, ea avu marele merit de a-l cîștiga de partea lui pe Pitt, ca și pe celălalt deputat de la Queen`s Crawley, deși sir Pitt ar fi trecut de partea lui Fox singur, fără nici o osteneală din partea prea cinstitei lady. E de prisos să spunem că sir Pitt și-a schimbat radical vederile după moartea marelui om de stat whig********.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*********, trad. I. Frunzettti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 95.
NOTE M. T.
* Park Lane este o veche și importantă stradă în centrul Londrei. (http://www.british-history.ac.uk/survey-london/vol40/pt2/pp264-289)
** Harrogate este un oraș balnear în centrul Angliei, în regiunea York. (http://www.victorianturkishbath.org/_6DIRECTORY/AtoZEstab/England/HarrogRoyal/HarrogRoyalEng.htm)
*** Cheltenham este un oraș balnear în vestul Angliei, în regiunea Gloucester. (http://www.bbc.co.uk/gloucestershire/content/articles/2008/09/22/dayout_cheltenham_video_feature.shtml)
**** bel esprit (fr.) = spirit fermecător
***** Louis Saint-Just (1767-1794) a fost un revoluționar francez, membru al partidului extremist al iacobinilor și cel mai apropiat colaborator al liderului Maximilian Robespierre, împreună cu care a instaurat Teroarea din 1793-1794. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/saint-just-confidentul-lui-robespierre)
****** Jean Jacques Rousseau (1712 Geneva/Elveția - 1778 Franța) a fost un important reprezentant al curentului filozofic european al Iluminismului. (http://www.istorie-pe-scurt.ro/jean-jacques-rousseau-mentor-al-revolutiei-franceze/)
******* Charles Fox (1749-1806) a fost ministru de externe al Marii Britanii în 1782, 1783 și 1806. (https://www.gov.uk/government/history/past-foreign-secretaries/charles-fox)
******** Whig a fost un partid premodern care a funcționat din 1678 până în 1859, când a fuzionat cu alte grupări pentru formarea Partidului Liberal modern. (http://www.independent.co.uk/news/uk/politics/whats-the-whig-idea-meet-the-man-trying-to-revive-a-centuries-old-political-party-9824371.html)
********* Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
Se afișează postările cu eticheta Rousseau. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Rousseau. Afișați toate postările
sâmbătă, 26 decembrie 2015
miercuri, 9 octombrie 2013
Pedagogia în Europa secolelor XVII-XIX (GHIBU 1957)
Pedagogul european care a pus bazele teoretice ale predării pe clase şi lecţii a fost cehul Jan Amos Komenski (1592-1670), cunoscut sub numele latin Comenius.
În lucrarea Ieşirea la lumină din labirinturile scolasticii, el critică lipsa ţelurilor, mijloacelor şi regulilor din metodele educative ale epocii sale.
În opera Legile unei şcoli bine organizate, Comenius subliniază importanţa lecţiilor pe clase şi a sistemului de predare pe lecţii. Timpul trebuie împărţit astfel încât ''fiecare an, lună, zi şi oră să aibă fixate obiective proprii''. În succesiunea predării, lecţia de azi trebuie să aibă legătură cu cea de ieri şi cu cea de mâine, iar procesul învăţării să meargă de la uşor la greu şi de la simplu la compus.
Pedagogul ceh a formulat câteva ''legi didactice'', care prevedeau: evitarea monotoniei şi uniformităţii, prezentarea zilnică a unor noutăţi, prezentarea mai întâi a întregului şi apoi a părţilor, folosirea teoriei în practică.
Următorii mari pedagogi europeni au fost englezul John Locke (1632-1704) și francezul Jean Jacques Rousseau (1712-1778). Dar lucările lor Educația gentlemanului (1693) și Emil (1762) au fost axate pe educația individuală decât pe învățarea organizată în cadrul școlii.
Teoria lui Rousseau a fost aplicată de elvețianul Heinrich Pestalozzi (1746-1827), care a influențat dezvoltarea organizării lecțiilor în școala elementară. Pestalozzi a acordat atenție intuiției în învățare și educației fizice.
O contribuție importantă în dezvoltarea metodicii învățării și a organizării lecțiilor a avut-o germanul Johann Herbart (1776-1841). Pe baza concepției sale metafizice despre lume, pedagogul din Oldenburg a organizat predarea lecțiilor prin metoda celor 4 trepte psihologice: claritatea, asociația, sistema și metoda. Dar aplicarea metodei indiferent de vârsta elevilor și de specificul obiectului a dus la schematism.
Și rusul Konstantin Ușinski (1824-1870), supranumit „învățătorul învătorilor ruși”, a avut merite în dezvoltarea teoriei pedagogice. El recomanda: cunoașterea specificului psihologic și de vârstă al elevilor, educarea voinței acestora, metode variate, pregătirea elevilor pentru muncă, gluma limitată de seriozitate și stabilirea temei principale a lecției.
La rândul său, marele romancier rus Lev Tolstoi (1828-1910) a avut preocupări în acest domeniu, subliniind importanța studierii experienței pedagogice. Concepția sa pedagogică se baza pe ideea educației libere, care acorda o mare importanță personalității copilului și necesității ca acesta să conștientizeze că în fiecare lecție face un pas înainte în învățare.
Emil Ghibu, Lecţia de educaţie fizică, Editura tineretului, cultură fizică şi sport, Bucureşti, 1957, 9-15.
În lucrarea Ieşirea la lumină din labirinturile scolasticii, el critică lipsa ţelurilor, mijloacelor şi regulilor din metodele educative ale epocii sale.
În opera Legile unei şcoli bine organizate, Comenius subliniază importanţa lecţiilor pe clase şi a sistemului de predare pe lecţii. Timpul trebuie împărţit astfel încât ''fiecare an, lună, zi şi oră să aibă fixate obiective proprii''. În succesiunea predării, lecţia de azi trebuie să aibă legătură cu cea de ieri şi cu cea de mâine, iar procesul învăţării să meargă de la uşor la greu şi de la simplu la compus.
Pedagogul ceh a formulat câteva ''legi didactice'', care prevedeau: evitarea monotoniei şi uniformităţii, prezentarea zilnică a unor noutăţi, prezentarea mai întâi a întregului şi apoi a părţilor, folosirea teoriei în practică.
Următorii mari pedagogi europeni au fost englezul John Locke (1632-1704) și francezul Jean Jacques Rousseau (1712-1778). Dar lucările lor Educația gentlemanului (1693) și Emil (1762) au fost axate pe educația individuală decât pe învățarea organizată în cadrul școlii.
Teoria lui Rousseau a fost aplicată de elvețianul Heinrich Pestalozzi (1746-1827), care a influențat dezvoltarea organizării lecțiilor în școala elementară. Pestalozzi a acordat atenție intuiției în învățare și educației fizice.
O contribuție importantă în dezvoltarea metodicii învățării și a organizării lecțiilor a avut-o germanul Johann Herbart (1776-1841). Pe baza concepției sale metafizice despre lume, pedagogul din Oldenburg a organizat predarea lecțiilor prin metoda celor 4 trepte psihologice: claritatea, asociația, sistema și metoda. Dar aplicarea metodei indiferent de vârsta elevilor și de specificul obiectului a dus la schematism.
Și rusul Konstantin Ușinski (1824-1870), supranumit „învățătorul învătorilor ruși”, a avut merite în dezvoltarea teoriei pedagogice. El recomanda: cunoașterea specificului psihologic și de vârstă al elevilor, educarea voinței acestora, metode variate, pregătirea elevilor pentru muncă, gluma limitată de seriozitate și stabilirea temei principale a lecției.
La rândul său, marele romancier rus Lev Tolstoi (1828-1910) a avut preocupări în acest domeniu, subliniind importanța studierii experienței pedagogice. Concepția sa pedagogică se baza pe ideea educației libere, care acorda o mare importanță personalității copilului și necesității ca acesta să conștientizeze că în fiecare lecție face un pas înainte în învățare.
Emil Ghibu, Lecţia de educaţie fizică, Editura tineretului, cultură fizică şi sport, Bucureşti, 1957, 9-15.
joi, 18 aprilie 2013
Două englezoaice provinciale din secolul XIX despre scriitorii Cowper și Rousseau (C. Bronte 1849)
În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul Shirley, a cărui acțiune se petrece în perioada de debut a curentului romantic, în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Tinerele Caroline Helstone, nepoata pastorului local, și Shirley Keeldar, fiică de ofițer, discută despre sentimentul dragostei la poetul englez William Cowper (1731-1800) și la filozoful francez Jean-Jacques Rousseau (1712 - 1778).
<(.::)
-Sper că William Cowper se află acuma liniștit și senin în ceruri, spuse Caroline.
-Ți-e milă de cîte a avut de suferit pe pămînt? întrebă domnișoara Keeldar.
-Mi-e milă de el, Shirley! Altceva ce aș putea să fac ? Era cu inima aproape zdrobită cînd a scris poezia*, și mai că-ți frînge inima atunci cînd o citești. Dar a găsit alinare scriind-o - sînt încredințată că a găsit; iar darul acesta al poeziei - cel mai divin din cîte i-au fost hărăzite omului - a fost menit, cred eu, să aline suferințele atunci cînd sînt gata să rănească de moarte. Părerea mea, Shirley, este că nimeni nu ar trebui să scrie poezie pentru a arăta în văzul tuturor cît de deștept e și cît de multe știe. Pe cine poate interesa o astfel de poezie? Cine caută știință multă - cui îi pasă de cuvinte umflate în poezie? Și cine nu se înduioșează de simțire - simțire autentică - oricît de simplu, chiar mai stîngaci exprimată?
(...)
-Pe Cowper l-ai fi putut iubi fie și numai pentru a avea privilegiul de a-i aduce alinare.
-Nu l-ai fi iubit niciodată pe Cowper, răspunse numaidecît Caroline. Nu era făcut să fie iubit de femei.
-Ce vrei să spui?
-Exact ce ai auzit. Știu că există pe lume anumite firi - și firi foarte nobile, foarte alese totodată - de care dragoste nu se apropie niciodată. S-ar fi putut să-l cauți pe Cowper cu gîndul de-al iubi; dar te-ai fi uitat la el, l-ai fi compătimit, al imposibilului, al nepotrivirii, la fel cum restul echipajului a fost smuls de lîngă tovarășul lor care se îneca de către puterea irezistibilă „a talazurilor dezlănțuite”.
-Poate că ai dreptate. Dar cine ți-a spus dumitale lucrurile astea?
-Și ce am afirmat despre Cowper aș putea afirma despre Rousseau. A fost Rousseau vreodată iubit? A iubit cu pasiune; dar pasiunea lui a găsit vreodată răspuns? Sînt convinsă că nu. Și dacă ar exista vreun Cowper sau Rousseau femeie, aș susține același lucru și despre ele.
-Dar te-am întrebat cine ți-a spus lucrurile astea? Moore cumva?
-De ce trebuie să-mi spus cineva? Eu nu am instinct? Nu pot să ghicesc făcând comparații? Moore n-a vorbit niciodată cu mine nici despre Cowper, despre Rousseau ori despre dragoste. Glasul pe care-l auzim atunci cînd sîntem singure mi-a vorbit despre tot ce știu în privința asta.
-Și-ți plac firile de felul lui Rousseau, Caroline?
-Deloc, luate ca întreg. Îmi plac însă nespus anumite însușiri ale lor: anumite sclipiri divine din firea lor îmi iau ochii și-mi fac sufletul să strălucească. Pe urmă, din nou îi disprețuiesc. Sînt alcătuiți din lut și aur. Gunoiul și mineralul brut alcătuiesc o grămadă de slăbicuni; luați ca întreg, îmi stîrnesc sentimentul că sînt nefirești, nesănătoși, respingători.
-Aș îndrăzni să spun că față de un Rousseau aș fi mai îngăduitoare decît dumneata, Cary; deși dumneata însăți ești supusă și contemplativă, îți plac lucrurile grave și practice.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, editura Clip Impex, București, 1993, p. 236-238.
NOTĂ M.T.
*Naufragiatul.
**Robert Moore=Personajul principal masculin al romanului, un tânăr industriaș textilist, a cărui mamă fusese o originară din marele port belgian Anvers.
<(.::)
-Sper că William Cowper se află acuma liniștit și senin în ceruri, spuse Caroline.
-Ți-e milă de cîte a avut de suferit pe pămînt? întrebă domnișoara Keeldar.
-Mi-e milă de el, Shirley! Altceva ce aș putea să fac ? Era cu inima aproape zdrobită cînd a scris poezia*, și mai că-ți frînge inima atunci cînd o citești. Dar a găsit alinare scriind-o - sînt încredințată că a găsit; iar darul acesta al poeziei - cel mai divin din cîte i-au fost hărăzite omului - a fost menit, cred eu, să aline suferințele atunci cînd sînt gata să rănească de moarte. Părerea mea, Shirley, este că nimeni nu ar trebui să scrie poezie pentru a arăta în văzul tuturor cît de deștept e și cît de multe știe. Pe cine poate interesa o astfel de poezie? Cine caută știință multă - cui îi pasă de cuvinte umflate în poezie? Și cine nu se înduioșează de simțire - simțire autentică - oricît de simplu, chiar mai stîngaci exprimată?
(...)
-Pe Cowper l-ai fi putut iubi fie și numai pentru a avea privilegiul de a-i aduce alinare.
-Nu l-ai fi iubit niciodată pe Cowper, răspunse numaidecît Caroline. Nu era făcut să fie iubit de femei.
-Ce vrei să spui?
-Exact ce ai auzit. Știu că există pe lume anumite firi - și firi foarte nobile, foarte alese totodată - de care dragoste nu se apropie niciodată. S-ar fi putut să-l cauți pe Cowper cu gîndul de-al iubi; dar te-ai fi uitat la el, l-ai fi compătimit, al imposibilului, al nepotrivirii, la fel cum restul echipajului a fost smuls de lîngă tovarășul lor care se îneca de către puterea irezistibilă „a talazurilor dezlănțuite”.
-Poate că ai dreptate. Dar cine ți-a spus dumitale lucrurile astea?
-Și ce am afirmat despre Cowper aș putea afirma despre Rousseau. A fost Rousseau vreodată iubit? A iubit cu pasiune; dar pasiunea lui a găsit vreodată răspuns? Sînt convinsă că nu. Și dacă ar exista vreun Cowper sau Rousseau femeie, aș susține același lucru și despre ele.
-Dar te-am întrebat cine ți-a spus lucrurile astea? Moore cumva?
-De ce trebuie să-mi spus cineva? Eu nu am instinct? Nu pot să ghicesc făcând comparații? Moore n-a vorbit niciodată cu mine nici despre Cowper, despre Rousseau ori despre dragoste. Glasul pe care-l auzim atunci cînd sîntem singure mi-a vorbit despre tot ce știu în privința asta.
-Și-ți plac firile de felul lui Rousseau, Caroline?
-Deloc, luate ca întreg. Îmi plac însă nespus anumite însușiri ale lor: anumite sclipiri divine din firea lor îmi iau ochii și-mi fac sufletul să strălucească. Pe urmă, din nou îi disprețuiesc. Sînt alcătuiți din lut și aur. Gunoiul și mineralul brut alcătuiesc o grămadă de slăbicuni; luați ca întreg, îmi stîrnesc sentimentul că sînt nefirești, nesănătoși, respingători.
-Aș îndrăzni să spun că față de un Rousseau aș fi mai îngăduitoare decît dumneata, Cary; deși dumneata însăți ești supusă și contemplativă, îți plac lucrurile grave și practice.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, editura Clip Impex, București, 1993, p. 236-238.
NOTĂ M.T.
*Naufragiatul.
**Robert Moore=Personajul principal masculin al romanului, un tânăr industriaș textilist, a cărui mamă fusese o originară din marele port belgian Anvers.
marți, 1 iulie 1997
Români în orașul elvețian Geneva (ARGHEZI 1997)
Baruțu T. Andrei, Geneva internațională, „Tomis”, Constanța, iulie 1997
Cunoscut mai ales din confruntările și reuniunile politice internaționale, orașul Geneva a căpătat, încă din timpurile trecute, un renume care nu se dezminte nici azi.
La o distanță de peste 500 km de Paris și aproximativ 2000 km de București, Geneva are o populație de peste 150.000 locuitori stabili. Oraș principal cantonului cu același nume, el are ca inscripție pe steagul propriu, ca și pe sigiliile oficiale, expresia latinească: „Post tenebras lux ”. (După întuneric, lumină) Cum fiecare canton elvețian are un steag propriu, ca și un sigiliu particular, cel al Genevei, sub care s-au purtat diverse bătălii în cursul istoriei locale, este compus din două părți: o jumătate poartă simbolic o aripă de vultur, iar cealaltă parte o cheie, semnificații de avânt, dar și de deschidere spre realitățile epocilor și a spiritului umanist. La început catolică, Geneva a trecut la protestantism sub impulsul lui Calvin în 1532. Astăzi spiritualitatea geneveză este împărțită între catolici protestanți majoritari, fiecare cu instituțiile bisericești separate, dar cu un spirit liberal general. Din secolul 18, Geneva este locul unei vieți intelectuale deosebite, având în frunte pe Jean Jacques Rousseau căruia, mai târziu, i s-a ridicat o statuie pe o mică insulă locală. O altă mare personalitate a Genevei, dar și alumii, a fost Henri Dunant, fondatorul Crucii Roșii.
Dintre marile instituții internaționale și muzee celebre, e de notat sediul ONU, fost al Societății Națiunilor, la care și-a adus io importantă contribuție diplomatul român Nicolae Titulescu, Muzeul Ariana (ceramică, sticlărie) ca și muzeele de Artă și Istorie, de Etnografie și folclor, de Istorie naturală, Biblioteca universitară, ca și sediile multiple ale organizațiilor internaționale sau edificiile religioase ori clădirile din Orașul vechi, mărturisind valorile unei culturi proprii.
Geneva, ca oraș, este împărțită în două zone distincte prin partea finală a lacului Leman, care, alimentat de râul Ron, continuă cursul prin reunirea cu Arva, alt râu, pe teritoriul francez până la vărsarea în Mediterana, în vecinătatea orașului Marsilia. Cele două zone ale Genevei (malul stâng și malul drept) sunt reunite printr-un pod numit „Pont du Mont-Blanc”, vecin marelui „Jet d eau”, de fapt, o țâșnitoare imensă care a devenit un veritabil simbol al orașului. La capătul nordic al acestui pod magnific, se află un important parking de automobile, construit sub apele lacului Leman.
La Geneva a locuit și a intrat în normalitate pianistul român Dinu Lipatti, de asemenea desfășurat o vie activitate etnograful Constantin Brăiloiu, întemeietorul Arhivelor Internaționale de folclor. Amândoi au rămas pe veci în țărânele genoveze, zălog de nemurire a legăturilor de prietenie româno-elvețiană. Tot aici, la Geneva anilor 1879, s-a constituit și Societatea studenților români, premergătorii unor importante evenimente cu caracter istoric pentru țara noastră.
În imediata apropiere a Genevei s-a ridicat recent o biserică românească de lemn adusă din Transilvania.
Tot la Geneva a trăit între 1905-1910 și revenit, pentru scurte perioade de tratament medical între 1959-1966, Tudor Arghezi pe a cărei locuință din tinerețe s-a așezat o placă de amintire. La Muzeul Rath, importantă instituție de artă, în 1967, cu ocazia dezvelirii acestei plăci, a avut loc și o expoziție de volume și manuscrise argheziene.
Vorbind despre Geneva și anii de tinerețe petrecuți aici, T. Arghezi declara unui important jurnal genevez: „Fără ajutorul, fără climatul Elveției și îndeosebi al Genevei, nu m-aș fi găsit pe mine însumi (presupunând că m-am găsit) pe vremea, de mult trecută, când tânărul care am fost a cunoscut primele neliniști ale vocației. La Geneva, ca și la Fibourg, am deprins acel stil de viață numai al vostru, făcut din eleganță, delicatețe morală, vreau să spun acel sentiment al absolutei datorii față de aproapele tău, datorie de la care cred să nu mă fi abătut până azi. Astfel, mica republică Post tenebras lux a fost școala, inspiratoarea permanentă a carierei mele întregi. Și dacă iubesc atât de fierbinte libertatea, dacă -mi iubesc patria, știu că această dragoste are ca sursă Alpii voștri, pe malurile frumosului lac Leman”. (Interviu realizat în 1967 de către un ziarist de la Journal de Geneve)
Geneva de azi este nu numai un punct important pe harta Europei și a lumii, dar și locul unde spiritul și cultura poporului elvet își are câștigat un binemeritat renume.
La o distanță de peste 500 km de Paris și aproximativ 2000 km de București, Geneva are o populație de peste 150.000 locuitori stabili. Oraș principal cantonului cu același nume, el are ca inscripție pe steagul propriu, ca și pe sigiliile oficiale, expresia latinească: „Post tenebras lux ”. (După întuneric, lumină) Cum fiecare canton elvețian are un steag propriu, ca și un sigiliu particular, cel al Genevei, sub care s-au purtat diverse bătălii în cursul istoriei locale, este compus din două părți: o jumătate poartă simbolic o aripă de vultur, iar cealaltă parte o cheie, semnificații de avânt, dar și de deschidere spre realitățile epocilor și a spiritului umanist. La început catolică, Geneva a trecut la protestantism sub impulsul lui Calvin în 1532. Astăzi spiritualitatea geneveză este împărțită între catolici protestanți majoritari, fiecare cu instituțiile bisericești separate, dar cu un spirit liberal general. Din secolul 18, Geneva este locul unei vieți intelectuale deosebite, având în frunte pe Jean Jacques Rousseau căruia, mai târziu, i s-a ridicat o statuie pe o mică insulă locală. O altă mare personalitate a Genevei, dar și alumii, a fost Henri Dunant, fondatorul Crucii Roșii.
Dintre marile instituții internaționale și muzee celebre, e de notat sediul ONU, fost al Societății Națiunilor, la care și-a adus io importantă contribuție diplomatul român Nicolae Titulescu, Muzeul Ariana (ceramică, sticlărie) ca și muzeele de Artă și Istorie, de Etnografie și folclor, de Istorie naturală, Biblioteca universitară, ca și sediile multiple ale organizațiilor internaționale sau edificiile religioase ori clădirile din Orașul vechi, mărturisind valorile unei culturi proprii.
Geneva, ca oraș, este împărțită în două zone distincte prin partea finală a lacului Leman, care, alimentat de râul Ron, continuă cursul prin reunirea cu Arva, alt râu, pe teritoriul francez până la vărsarea în Mediterana, în vecinătatea orașului Marsilia. Cele două zone ale Genevei (malul stâng și malul drept) sunt reunite printr-un pod numit „Pont du Mont-Blanc”, vecin marelui „Jet d eau”, de fapt, o țâșnitoare imensă care a devenit un veritabil simbol al orașului. La capătul nordic al acestui pod magnific, se află un important parking de automobile, construit sub apele lacului Leman.
La Geneva a locuit și a intrat în normalitate pianistul român Dinu Lipatti, de asemenea desfășurat o vie activitate etnograful Constantin Brăiloiu, întemeietorul Arhivelor Internaționale de folclor. Amândoi au rămas pe veci în țărânele genoveze, zălog de nemurire a legăturilor de prietenie româno-elvețiană. Tot aici, la Geneva anilor 1879, s-a constituit și Societatea studenților români, premergătorii unor importante evenimente cu caracter istoric pentru țara noastră.
În imediata apropiere a Genevei s-a ridicat recent o biserică românească de lemn adusă din Transilvania.
Tot la Geneva a trăit între 1905-1910 și revenit, pentru scurte perioade de tratament medical între 1959-1966, Tudor Arghezi pe a cărei locuință din tinerețe s-a așezat o placă de amintire. La Muzeul Rath, importantă instituție de artă, în 1967, cu ocazia dezvelirii acestei plăci, a avut loc și o expoziție de volume și manuscrise argheziene.
Vorbind despre Geneva și anii de tinerețe petrecuți aici, T. Arghezi declara unui important jurnal genevez: „Fără ajutorul, fără climatul Elveției și îndeosebi al Genevei, nu m-aș fi găsit pe mine însumi (presupunând că m-am găsit) pe vremea, de mult trecută, când tânărul care am fost a cunoscut primele neliniști ale vocației. La Geneva, ca și la Fibourg, am deprins acel stil de viață numai al vostru, făcut din eleganță, delicatețe morală, vreau să spun acel sentiment al absolutei datorii față de aproapele tău, datorie de la care cred să nu mă fi abătut până azi. Astfel, mica republică Post tenebras lux a fost școala, inspiratoarea permanentă a carierei mele întregi. Și dacă iubesc atât de fierbinte libertatea, dacă -mi iubesc patria, știu că această dragoste are ca sursă Alpii voștri, pe malurile frumosului lac Leman”. (Interviu realizat în 1967 de către un ziarist de la Journal de Geneve)
Geneva de azi este nu numai un punct important pe harta Europei și a lumii, dar și locul unde spiritul și cultura poporului elvet își are câștigat un binemeritat renume.
luni, 1 iulie 1991
Pacta sunt servanda (ȘERBAN 1991)
<
La primele alegeri libere post-comuniste (mai 1990) am votat primul parlament liber al țării. Nu însă și pe cel mai bun. Lipsa de maturitate politică a unui electorat obișnuit doar cu elecțiuni mimate și cu candidaturi fără alternativă s-a juxtapus pasiunilor ireductibile, de tip manicheist. A contribuit la aceasta și imposibilitatea recurgerii (deocamdată) la votul uninominal. Și a rezultat un parlament aparent versicolor, bipartidist în fond, alcătuiți din deputați sprijiniți de partide mai curînd după criteriul fidelității, decît după acela al competenței și al prestigiului social. Tocmai un astfel de corp legiuitor trebuie să adopte actele normative ale tranziției, investindu-le cu dezideratul durabilității fără de care recădem în degringolada inumerabilelor decrete de modificare și/sau completare din epoca ceaușistă (Și nu spunea oare Rousseau* că o țară care-și schimbă frecvent legile este decăzută moral?).
Același parlament este investit și cu responsabilitatea de a ratifica inițiativele diplomatice ale executivului. Stîrnește de aceea interesul viitoarea dezbatere privitoare la tratatul româno-sovietic semnat recent de președinții celor două state. Fiindcă celeritatea cu care a fost elaborat, negociat și parafat a iscat suspiciuni și chiar proteste. A fost bine? A fost rău? Parlamentul va credita încă o dată guvernul, sau va corecta în ultimă instanță o gafă politică in statu nascendi**?
Grosso modo***, două sînt problemele pe care le iscă tratatul incriminat. De fapt, nu probleme, ci răspunsuri la două întrebări: mai sînt posibile războaie în Europa? Să încercăm să le analizăm pe rînd.
Vreme de peste patru decenii, pax sovietica**** mohorîse, dar pacificase/cumințise continentul european. Segregarea în blocuri militare adverse și limitrofe impusese sisteme de securitate regionale, pe fondul unei crize a sistemului continental global. Pînda reciprocă uza nervos cancelariile decidente, înarmările bugetofage clătinau prosperități sau epuizau resursele anemice ale căznitelor economii centralizate.
Acum, destinderea. Un bloc militar s-a autoresorbit*****, lăsînd în urmă un vacuum de hegemonie și, de ce nu, de echilibru. În consecință, conflictele interetnice, nerezolvate, ci numai intimidate pînă acum, izbucnesc în voie. În Jugoslavia, se vestește, în mod premonitor, primul război civil post-hispanic******, bîntuie spaima unei revendicări teritoriale manu militari*******? Pax americana*********, pacea de serviciu acum pe mapamond, se dovedește mai preocupată de alte zone geografice. Și atunci, împresurată de țări cu care în trecut a avut litigii de frontieră, România pare să fi fost forțată (geopolitic, dar și economic prin boicotul american) la alianța cu un partener puternic și, cine știe, poate și încercat de sentimentul unei culpabilități istorice (sic!) sau poate că acest boicot, care ne-a obligat la o soluție cu discrete accente de disperare, face parte din redistribuirea malteză a zonelor de preeminență*********. Oricum, primatul acestei inițiative, acceptarea unor clauze fără prea multe pertractări (în vreme ce, culmea, Bulgaria sovietofonă se alintă formulînd cerințe disproporționate în raport cu propria condiție) ne-a adus mai curînd deservicii în opinia publică mondială (și numai subsidiar bănuiala unei reușite diplomatice cu vocație vizionară).
Pe de altă parte, ce mai înseamnă azi U.R.S.S.? Perestroika gorbaciovistă a ruinat imperiul mai mult decît un război sovieto-american. U.R.S.S. mai sperie doar prin convulsiile agoniei care, se știe, sînt de obicei necontrolabile. Federația devine vlăguită tocmai acolo unde părea inepuizabilă: ca furnizor de materii prime. Să ne fi gîndit noi oare că, luînd startul primii, mai apucăm să beneficiem de ultimele picături prelinse prin conductele care altădată însemnau, pentru țările socialiste, un surogat de corn al abundenței? În orice caz, dl. Bush********** nu oferă minereuri. Și nici petrol sau gaze naturale. Este drept, cu parcimonie, oferă dolari. Ca și cum te-ar salva de la înec nu întinzîndu-ți un braț salvator, ci alertînd salvamarul. Ceea ce, pentru panicați sau astmatici, nu-i totuna.
Guvernanții, care-și adjudecă tratatul drept un triumf, pretinde că miza a fost Basarabia. Către care am accepta să ne îndreptăm cu pași mărunți și șovăiți, acum cînd marasmele abruptei unificării germane*********** descurajează entuziasme fraterne similare. Dar oare asta este, cu adevărat, miza noilor relații cu Uniunea?
Tuturor acestor întrebări, cu conotațiile abstruse, trebuie să le dea răspunsul un parlament lipsit de experiență semnificativă, năuc de avalanșa (...) de lege ferranda************, mîndru de importanța sa istorică dar încercînd un tainic complex de inferioritate în fața vocii auctoriale a comisiilor de specialitate ori a experților guvernamentali, povîrniți de greutatea diplomelor, a doctoratelor și chiar a competențelor în materie. Acestui parlament care urmează să-și asume, în fața națiunii, a unui act care promite, dar și compromite, îi amintim că, în dreptul internațional, guvernează 7-8 principii fundamentale. După unii specialiști, chiar 9 sau 10. Dacă asupra numărului nu există un consens doctrinar, o convingere unanimă există aceea potrivit căreia principiul major, o chintesență a celorlalte, este cel care glăsuiește că PACTA SUNT SERVANDA*************.
>
SURSA
George Șerban, Pacta sunt servanda, „Tomis”, Constanța, ?.?.1991, p. ?.
NOTE M. T.
*
**
***
****
***** Organizația Tratatului de la Varșovia.
******
*******
********
La primele alegeri libere post-comuniste (mai 1990) am votat primul parlament liber al țării. Nu însă și pe cel mai bun. Lipsa de maturitate politică a unui electorat obișnuit doar cu elecțiuni mimate și cu candidaturi fără alternativă s-a juxtapus pasiunilor ireductibile, de tip manicheist. A contribuit la aceasta și imposibilitatea recurgerii (deocamdată) la votul uninominal. Și a rezultat un parlament aparent versicolor, bipartidist în fond, alcătuiți din deputați sprijiniți de partide mai curînd după criteriul fidelității, decît după acela al competenței și al prestigiului social. Tocmai un astfel de corp legiuitor trebuie să adopte actele normative ale tranziției, investindu-le cu dezideratul durabilității fără de care recădem în degringolada inumerabilelor decrete de modificare și/sau completare din epoca ceaușistă (Și nu spunea oare Rousseau* că o țară care-și schimbă frecvent legile este decăzută moral?).
Același parlament este investit și cu responsabilitatea de a ratifica inițiativele diplomatice ale executivului. Stîrnește de aceea interesul viitoarea dezbatere privitoare la tratatul româno-sovietic semnat recent de președinții celor două state. Fiindcă celeritatea cu care a fost elaborat, negociat și parafat a iscat suspiciuni și chiar proteste. A fost bine? A fost rău? Parlamentul va credita încă o dată guvernul, sau va corecta în ultimă instanță o gafă politică in statu nascendi**?
Grosso modo***, două sînt problemele pe care le iscă tratatul incriminat. De fapt, nu probleme, ci răspunsuri la două întrebări: mai sînt posibile războaie în Europa? Să încercăm să le analizăm pe rînd.
Vreme de peste patru decenii, pax sovietica**** mohorîse, dar pacificase/cumințise continentul european. Segregarea în blocuri militare adverse și limitrofe impusese sisteme de securitate regionale, pe fondul unei crize a sistemului continental global. Pînda reciprocă uza nervos cancelariile decidente, înarmările bugetofage clătinau prosperități sau epuizau resursele anemice ale căznitelor economii centralizate.
Acum, destinderea. Un bloc militar s-a autoresorbit*****, lăsînd în urmă un vacuum de hegemonie și, de ce nu, de echilibru. În consecință, conflictele interetnice, nerezolvate, ci numai intimidate pînă acum, izbucnesc în voie. În Jugoslavia, se vestește, în mod premonitor, primul război civil post-hispanic******, bîntuie spaima unei revendicări teritoriale manu militari*******? Pax americana*********, pacea de serviciu acum pe mapamond, se dovedește mai preocupată de alte zone geografice. Și atunci, împresurată de țări cu care în trecut a avut litigii de frontieră, România pare să fi fost forțată (geopolitic, dar și economic prin boicotul american) la alianța cu un partener puternic și, cine știe, poate și încercat de sentimentul unei culpabilități istorice (sic!) sau poate că acest boicot, care ne-a obligat la o soluție cu discrete accente de disperare, face parte din redistribuirea malteză a zonelor de preeminență*********. Oricum, primatul acestei inițiative, acceptarea unor clauze fără prea multe pertractări (în vreme ce, culmea, Bulgaria sovietofonă se alintă formulînd cerințe disproporționate în raport cu propria condiție) ne-a adus mai curînd deservicii în opinia publică mondială (și numai subsidiar bănuiala unei reușite diplomatice cu vocație vizionară).
Pe de altă parte, ce mai înseamnă azi U.R.S.S.? Perestroika gorbaciovistă a ruinat imperiul mai mult decît un război sovieto-american. U.R.S.S. mai sperie doar prin convulsiile agoniei care, se știe, sînt de obicei necontrolabile. Federația devine vlăguită tocmai acolo unde părea inepuizabilă: ca furnizor de materii prime. Să ne fi gîndit noi oare că, luînd startul primii, mai apucăm să beneficiem de ultimele picături prelinse prin conductele care altădată însemnau, pentru țările socialiste, un surogat de corn al abundenței? În orice caz, dl. Bush********** nu oferă minereuri. Și nici petrol sau gaze naturale. Este drept, cu parcimonie, oferă dolari. Ca și cum te-ar salva de la înec nu întinzîndu-ți un braț salvator, ci alertînd salvamarul. Ceea ce, pentru panicați sau astmatici, nu-i totuna.
Guvernanții, care-și adjudecă tratatul drept un triumf, pretinde că miza a fost Basarabia. Către care am accepta să ne îndreptăm cu pași mărunți și șovăiți, acum cînd marasmele abruptei unificării germane*********** descurajează entuziasme fraterne similare. Dar oare asta este, cu adevărat, miza noilor relații cu Uniunea?
Tuturor acestor întrebări, cu conotațiile abstruse, trebuie să le dea răspunsul un parlament lipsit de experiență semnificativă, năuc de avalanșa (...) de lege ferranda************, mîndru de importanța sa istorică dar încercînd un tainic complex de inferioritate în fața vocii auctoriale a comisiilor de specialitate ori a experților guvernamentali, povîrniți de greutatea diplomelor, a doctoratelor și chiar a competențelor în materie. Acestui parlament care urmează să-și asume, în fața națiunii, a unui act care promite, dar și compromite, îi amintim că, în dreptul internațional, guvernează 7-8 principii fundamentale. După unii specialiști, chiar 9 sau 10. Dacă asupra numărului nu există un consens doctrinar, o convingere unanimă există aceea potrivit căreia principiul major, o chintesență a celorlalte, este cel care glăsuiește că PACTA SUNT SERVANDA*************.
>
SURSA
George Șerban, Pacta sunt servanda, „Tomis”, Constanța, ?.?.1991, p. ?.
NOTE M. T.
*
**
***
****
***** Organizația Tratatului de la Varșovia.
******
*******
********
vineri, 12 februarie 1971
„Lev Tolstoi” (ȘKLOVSKI 1963)
Viktor Șklovski, Lev Tolstoi, trad. (orig. rus 1963), Eminescu/Clepsidra/32, București, 1986, 655 p.
Cuprins
Partea I
5 Despre divanul cel verde, care a fost tapițat apoi cu mușama neagră
7 Despre acea aripă a casei pe care Sofia Andreevna a tot construit-o timp de cincizeci de ani
10 Despre parc, rămășiță a pădurii
12 Primele amintiri
16 Rădăcinile în trecut
19 Un prînz în casa cea mare
25 Fumul de la Ociakov
27 Muntele lui Fanfaron
31 Dormitorul bunicii
32 Versurile
35 Cum a fost cumpărată moșia Pirogovo
38 La Moscova
42 Orfanii
43 Moartea bătrînei Gorciakova
48 Biserica Mîntuitorului
49 Tutorii cei noi
53 Din nou despre Kazan și Universitatea din Kazan
61 Ani de analiză și stabilire de reguli
71 Tolstoi citește
74 La conac
78 Tolstoi se gîndește să se apuce de scris și începe să scrie
87 Drumul spre Caucaz
92 Munții
95 Stanița Starogladikovskaia. Deziluzii, utopii, vînătoare
105 Starîi Turt. Miserbiev. Prințul Bariatinski
110 Drumul spre Tiflis și primele impresii
112 Demersuri pentru a obține o slujbă
117 Durerile și bucuriile de la Starogladikovskaia
121 În ajunul succesului
5 Despre divanul cel verde, care a fost tapițat apoi cu mușama neagră
7 Despre acea aripă a casei pe care Sofia Andreevna a tot construit-o timp de cincizeci de ani
10 Despre parc, rămășiță a pădurii
12 Primele amintiri
16 Rădăcinile în trecut
19 Un prînz în casa cea mare
25 Fumul de la Ociakov
27 Muntele lui Fanfaron
31 Dormitorul bunicii
32 Versurile
35 Cum a fost cumpărată moșia Pirogovo
38 La Moscova
42 Orfanii
43 Moartea bătrînei Gorciakova
48 Biserica Mîntuitorului
49 Tutorii cei noi
53 Din nou despre Kazan și Universitatea din Kazan
61 Ani de analiză și stabilire de reguli
71 Tolstoi citește
74 La conac
78 Tolstoi se gîndește să se apuce de scris și începe să scrie
87 Drumul spre Caucaz
92 Munții
95 Stanița Starogladikovskaia. Deziluzii, utopii, vînătoare
105 Starîi Turt. Miserbiev. Prințul Bariatinski
110 Drumul spre Tiflis și primele impresii
112 Demersuri pentru a obține o slujbă
117 Durerile și bucuriile de la Starogladikovskaia
121 În ajunul succesului
Partea II
130 Copilăria
141 Fugarul
144 Despre un tînăr ofițer din armata operativă și despre țarul Nikolai I
154 Sevastopolul în decembrie
158 Sevastopolul în mai
169 Sevastopolul în august 1855
176 După ce bubuiturile de tun au încetat
189 Tolstoi vizitează locurile în care au trăit Rousseau și eroii lui
201 Încercarea de a afla fericirea în viața de familie
205 Îndoielile în dragoste ale lui Tolstoi
208 În străinătate
215 În vizită la Herzen
220 Înflorirea școlii de la Iasnaia Poliana
230 Cearta lu Turgheniev cu Tolsyoi
235 Vara lui 1862: I. Plecarea la Samara; II. Stepele bașkire
238 Lichidarea școlii de la Iasnaia Poliana
248 Cazacii
255 Căsătoria cu o domnișoară din societate
266 Diavolul
271 Idila
278 Holstomer
130 Copilăria
141 Fugarul
144 Despre un tînăr ofițer din armata operativă și despre țarul Nikolai I
154 Sevastopolul în decembrie
158 Sevastopolul în mai
169 Sevastopolul în august 1855
176 După ce bubuiturile de tun au încetat
189 Tolstoi vizitează locurile în care au trăit Rousseau și eroii lui
201 Încercarea de a afla fericirea în viața de familie
205 Îndoielile în dragoste ale lui Tolstoi
208 În străinătate
215 În vizită la Herzen
220 Înflorirea școlii de la Iasnaia Poliana
230 Cearta lu Turgheniev cu Tolsyoi
235 Vara lui 1862: I. Plecarea la Samara; II. Stepele bașkire
238 Lichidarea școlii de la Iasnaia Poliana
248 Cazacii
255 Căsătoria cu o domnișoară din societate
266 Diavolul
271 Idila
278 Holstomer
Partea III
285 Compoziția romanului Război și pace. Universul său uman.
292 Despre prototipuri
297 Despre ideile și căutările lui Tolstoi
304 Elevii școlii de la Iasnaia Poliana, Platon Karataev și Nikolai Rostov
311 Sora Sofiei Andreevna
318 Certuri, recunoașterea meritelor, cumpărături și groaza de la Arzamas
326 Abecedarul
332 Din nou în gubernia Samara
335 Încotro plutim?
341 Anna Karenina
352 Portretul
363 Elaborarea romanului
372 Arhitectonica romanului
379 Cîteva cuvinte despre Tolstoi și religie
386 De ce romanul Anna Karenina nu este un roman de familie
395 Familile din jurul Annei Karenina și a casei autorului ei
398 Desene pe geamuri
403 Drumurile de lîngă Iasnaia Poliana
406 O temă cu ramificații
285 Compoziția romanului Război și pace. Universul său uman.
292 Despre prototipuri
297 Despre ideile și căutările lui Tolstoi
304 Elevii școlii de la Iasnaia Poliana, Platon Karataev și Nikolai Rostov
311 Sora Sofiei Andreevna
318 Certuri, recunoașterea meritelor, cumpărături și groaza de la Arzamas
326 Abecedarul
332 Din nou în gubernia Samara
335 Încotro plutim?
341 Anna Karenina
352 Portretul
363 Elaborarea romanului
372 Arhitectonica romanului
379 Cîteva cuvinte despre Tolstoi și religie
386 De ce romanul Anna Karenina nu este un roman de familie
395 Familile din jurul Annei Karenina și a casei autorului ei
398 Desene pe geamuri
403 Drumurile de lîngă Iasnaia Poliana
406 O temă cu ramificații
Partea IV
415 1861 - an de cotitură
428 Media
431 Căutarea unei case de locuit și căutarea sensului vieții
435 Tolstoi și Slutaev
441 Soții
445 Dragostea de mamă sau victoria plugarului
450 În Fundacul Hamovniki
458 V. G. Certkov
464 Povestirile populare
469 Despre iubire și moartea iubirii
472 Cum s-a născut o carte
477 Tolstoi caută sprijin la Herzen
479 Eseul Ce e de făcut? și nuvela Moartea lui Ivan Ilici
488 Postfața
490 Povestea de dragoste a Sofiei Andreevna
493 Lupta împotriva banului
496 Sofia Andreevna în audiență la țarul Aleksandr III
506 Împărțirea pămîntului. Renunțarea la proprietatea literară
514 Foametea: I. Îndoielile lui Tolstoi; II. Hotărîrea Sofiei Andreevna. Faptele și munca lui Tolstoi; III. Îndoielile guvernului
415 1861 - an de cotitură
428 Media
431 Căutarea unei case de locuit și căutarea sensului vieții
435 Tolstoi și Slutaev
441 Soții
445 Dragostea de mamă sau victoria plugarului
450 În Fundacul Hamovniki
458 V. G. Certkov
464 Povestirile populare
469 Despre iubire și moartea iubirii
472 Cum s-a născut o carte
477 Tolstoi caută sprijin la Herzen
479 Eseul Ce e de făcut? și nuvela Moartea lui Ivan Ilici
488 Postfața
490 Povestea de dragoste a Sofiei Andreevna
493 Lupta împotriva banului
496 Sofia Andreevna în audiență la țarul Aleksandr III
506 Împărțirea pămîntului. Renunțarea la proprietatea literară
514 Foametea: I. Îndoielile lui Tolstoi; II. Hotărîrea Sofiei Andreevna. Faptele și munca lui Tolstoi; III. Îndoielile guvernului
Partea V
524 Învierea: I. Planul romanului; II. Schimbarea planului inițial; III. Ce a văzut Tolstoi analizînd-o pe Katiușa
534 Despre duhobori și despre romanul Învierea
540 Început de veac
561 Hagi-Murad
570 Revoluția: I. Începutul timpurilor noi; II. Lev Nikolaevici trăia în trecut; III. Războiul; IV. Anul 1905; V. Tolstoiștii
581 Țăranii ruși și Nu mai pot tăcea!
586 Lev Tolstoi, oglindă a revoluției ruse
590 Despre jurnalul de însemnări și despre scrisori. Un fel de preambul la ultimele capitole ale cărții
599 Toamna lui 1909. Moscova - Krekșino - Moscova
606 Iarna, primăvara și vara anului 1910
610 Testamentul a fost încheiat
613 Toamna. Iasnaia Poliana
623 Plecarea lui Tolstoi
626 Scrisori din Iasnaia Poliana
631 Tolstoi își continuă drumul
635 Din nou pe drum
641 Înapoi la Iasnaia Poliana
645 Privire retrospectivă
647 După moartea lui Tolstoi
524 Învierea: I. Planul romanului; II. Schimbarea planului inițial; III. Ce a văzut Tolstoi analizînd-o pe Katiușa
534 Despre duhobori și despre romanul Învierea
540 Început de veac
561 Hagi-Murad
570 Revoluția: I. Începutul timpurilor noi; II. Lev Nikolaevici trăia în trecut; III. Războiul; IV. Anul 1905; V. Tolstoiștii
581 Țăranii ruși și Nu mai pot tăcea!
586 Lev Tolstoi, oglindă a revoluției ruse
590 Despre jurnalul de însemnări și despre scrisori. Un fel de preambul la ultimele capitole ale cărții
599 Toamna lui 1909. Moscova - Krekșino - Moscova
606 Iarna, primăvara și vara anului 1910
610 Testamentul a fost încheiat
613 Toamna. Iasnaia Poliana
623 Plecarea lui Tolstoi
626 Scrisori din Iasnaia Poliana
631 Tolstoi își continuă drumul
635 Din nou pe drum
641 Înapoi la Iasnaia Poliana
645 Privire retrospectivă
647 După moartea lui Tolstoi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)