Expediția polară pierdută a englezului J. Franklin (VERNE 1864)

J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

(I/9) „(...) căutării lui sir John Franklin? Căci în 1859, comandantul Mac Clintock se întorsese din mările arctice aducînd dovada sigură a dispariției acestei nenorocite expediții.”

(III/13) „Expedițiile trimise în căutarea lui Franklin au costat Anglia mai mult de 160.000 lire, fără nici un rezultat practic. (...).”

(XIV/70-2) „- (…), iar nefericita expediție a lui Franklin a dus la cunoașterea acestor ținuturi îndepărtate.

-(…) numeroase au fost expedițiile de la 1845 încoace. Abia în 1848, lumea s-a alarmat de dispariția lui Erebus și Terror, (…). A fost văzut prietenii amiralului, dr. Richardson, în vîrstă de 70 de ani, pornind spre Canada și urcînd în susul rîului Coppermine până la marea polară; James Ross, comandantul lui Enterprise și Investigator, întinde velele la Upernawik în 1848 și sosește la capul York; (…).

(…)

-(…) începînd din 1850, navele engleze nu au încetat să brădeze mările și a fost promisă o primă de 20.000 livre oricărei persoane care ar descoperi echipajele lui E. și T. Încă din 1848, cpt. Kellet și Moore, care comandau Herald și Plover, încercau să pătrundă prin strîmtoarea Behring. În 1850 și 1851, cpt. Austin ierna pe ins. Cornwallis, (…) bricul Prince Albert făcu o primă călătorie pe cheltuiala lady-ei Franklin, (…). În acel an, Mac Clintock, pe atunci lt. lui Austin, ajunse pînă la insula Melville și capul Dundas, puncte extreme atinse de Parry în 1819, și s-au găsit pe insila Beechey urmele iernatului lui F. în 1845.

(…)

-Lt. Bellot era un brav francez, spuse H., iar memoria lui e cinstită în Anglia.

-(…) sir Edward trebui să-l abandoneze pe Assistance în 1854, (…). Dr. Rae printr-o scrisoare datată 29 iul 1854 făcuse cunoscut că eschimoșii din ținutull Regele Wilhelm posedau diferite obiecte care proveneau de pe E. și T. (…). [Mac Clintock] (…) la 6 mai [1859] descoperi documentul care nu mai lăsa îndoieli asupra soartei lui E. și T. și se înapoie în Anglia la sfîrșitul aceluiași an.~

n. 1 = vas cu aburi.”

(XVII/83-4) „(…) începutul carierei lui Franklin; mai întîi mus, asemeni lui Cook și Nelson; după ce-și petrecu tinererețea în mari expediții maritime, se hotărî în 1845 să se avînte în căutarea Trecerii de Nord Vest; comanda Terror și Erebus, care făcuseră cu James Ross, în 1840, o expediție la Polul S.(…).

(…)

Cu ajutorul a 3 morminte, pe care expediția Austin le-a descoperit pe o insulă în 1850. Erau îngropați 3 dintre marinarii lui F.; mai tîrziu cu ajutorul unui document găsit de lt. Hobson de pe Fox și care poartă data de 25 apr. 1848.

(….)

-(…) Din documentul. fatal aflăm că sir J. F. moare zdrobit de oboseală la 11 iunie 1847.

(…)

-(…) mai rămăseseră 105 oameni din 138. Atunci cpt. Crozier și Fitz James ridicară un cairn și depuseră ultimul document (…) resturile cairnului așezat în punctul extrem atins de James Ross în 1831.

(…)

-(…) În 1854, o scrisoare a dr. Rae ne informează că în 1850, eschimoșii întîlniseră în ținutul Regele Wilhelm 40 de oameni vînînd foci, călătorind pe gheață, trăgînd după ei un vas. Iar mai tîzriu, descoperisră 30 de cadavre și 5 pe o insulă vecină. (…) Amiralitatea rugă Compania G. Hudson să trimită oamenii cei mai pricepuți la fața locului. (…) Dar nimic! ”

(XX/95-6) „Lady Franklin, după ce a predat, în 1855, o placă de marmură neagră dr. Kane, i-a încredințat o a doua, în 1858, lui Mac Clintock, ca să fie depusă pe insula Berchey. MC a așezat placa nu departe de stela funerară ridicată în memoria lui Bellot de sir J. Barrow.

Placa purta următoarea inscripție: `În memoria lui Franklin, Crozier, Fitz James și a tuturor vitejilor lor tovarăși. Ofițeri și prieteni devotați care au suferit și au pierit pentru cauza științei și pentru gloria patriei lor. (…) 1855`.

Gândire feministă în Anglia provincială a secolului XIX (C. BRONTE)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică industrializată Yorkshire. Tânăra Caroline Helstone, nepoata pastorului anglican local, reflectează asupra situației femeii din societatea provincială engleză, prezentându-se ca o antemergătoare a curentului feminist de la sfârșitul secolului XIX..

<(...)
Nimeni, își zicea mai departe Caroline, nimeni, după cîte văd, nu poate fi învinovățit în mod special pentru starea aceasta; și n-aș fi capabilă să spun, oricît de mult mi-aș chinui mintea, cum ar putea fi ea schimbată înspre mai bine; dar simt că pe undeva lucrurile nu merg așa cum ar trebui. Cred că femeile singure ar trebui să aibă mai multe de făcut - să li se ofere mai multe prilejuri de a găsi ocupații interesante și folositoare, mult mai multe decît li se oferă astăzi. Și atunci cînd rostesc asemenea cuvinte n-am defel impresia că l-aș supăra pe Dumnezeu cu vorbele mele, că aș fi lipsită de pietate ori smerenie, lipsită de credință sau că săvîrșesc o blasfemie. Aflu însă consolare în gîndul că Dumnezeu aude într-adevăr mulțime mare de gemete și arată îndurare față de multe dureri dinaintea căror oamenii își astupă urechile ori se încruntă cu dispreț neputincios. Spun neputincios fiindcă bag de seamă că acelor dureri pe care societatea nu e în stare să le curme cu ușurință le interzice în schimb exprimarea, sub pedeapsa disprețului, iar acest dispreț nu-i altceva decît un fel de pelerină înzorzonată, menită să-i ascundă schiloada slăbiciune. Oamenii nu pot îndura să li se amintească de relele pe care nu sînt în stare sau nu vor să le îndrepte, silindu-i să trăiască simțămîntul propriei lor incapacități, ori pe acela încă și mai dureros al obligației de a face un efort neplăcut, asemenea aduceri aminte le tulbură liniștea și le zdruncină mulțumirea de sine. Fetele bătrîne din sînul sărăcimii, fără adăpost și fără slujbă, nu se cuvine să ceară și ele un loc și o ocupație pe lumea asta: o asemenea cerere îi tulbură pe cei fericiți și bogați, îi tulbură pe părinți. Iată, de pildă, numeroasele familii cu fete, de-aici, de prin împrejurimi, familiile Armitage, Birtwhistle și \Sykes. Băieții din familiile astea își au fiecare profesia sau ocupația lui, au ceva de făcut. Surorile lor n-au nimic de făcut sub soarele nostru în afară de treburile casnice și de cusut; nici o plăcere pămîntească, în afara vizitelor care nu slujesc la nimic; și pentru tot restul vieții lor, nici o speranță de mai bine. Starea asta de lîncezeală le macină sănătatea; niciodată nu se simt bine. mințile și vederile li se închircesc pînă la o incredibilă îngustime. \Marea lor dorință - singura țintă a fiecăreia dintre ele - e să se mărite, dar cele mai multe n-au să se mărite niciodată - vor muri așa cum trăiesc în clipa de față. Plănuiesc, uneltesc și se îmbracă pentru a prinde în capcană un bărbat. Iar bărbații le iau în rîs; n-au nevoie de ele; le socotesc o marfă grozav de ieftină. Spun - nu o singură dată i-am auzit rîzînd disprețuitor pe tema asta - că piața matrimonială e sufocată de supraproducție. Același lucru îl spun și tații și se supără pe fetele lor cînd ajung să le descopere manevrele: le poruncesc să stea acasă. Ce s-or fi așteptînd să facă ele acasă? Dacă îi întrebi, îți răspund că să gătească și să coasă. Și se așteaptă ca fetele să facă treburile astea, și numai pe astea, cu mulțumire, în chip statornic, fără să plîngă vreodată în viața lor, ca și cum n-ar avea nici umbra vreunei posibilități de a realiza altceva; teoria asta poate fi susținută cu tot atîta dreptate ca și aceea care ar spune că tații nu sînt în stare să mănînce decît ce e gătit de fiicele lor și să îmbrace altceva decît ce e cusut de ele. Oare bărbații ar putea să trăiască la fel? N-ar fi și ei foarte nemulțumiți? Iar cînd nemulțumirea lor nu și-ar găsi leac, n-ar afla alt răspuns în afară de reproșuri ori de cîte ori și-ar exprima-o chiar și cu cea mai mare modestie, nemulțumirea asta n-ar dospi și nu s-ar transforma în turbare? Lucreția (1) stînd în mijlocul slujnicelor sale aplecată asupra războiului și țesînd în miez de noapte și virtuoasa nevastă a lui Solomon sînt deseori folosite ca pilde pentru ce ar trebui să fie „tagma femeilor” (cum zic ei). Nu știu; Lucreția, aș spune eu, era o femeie demnă de cea mai înaltă prețuire, foarte deopotrivă cu vara mea Hortense Moore; dar își ținea slujnicele  treze pînă tîrziu în noapte; N-aș fi defel să mă număr printre ele. Dacă i-ar sta în putință, la fel ne-ar munci și Hortense pe mine și pe Sarah, și nici una dintre noi n-am îndura una ca asta. Pe de altă parte, „nevasta virtuoasă” își ținea slujnicele de veghe pînă după miezul nopții; „isprăvea cu gustarea de dimineață”, cum spune doamna Sykes, înainte de ceasurile unu din noapte; dar ea mai avea și altceva de făcut decît să țeasă și să împartă porțiile. Era un fel de fabricantă - țesea pînză fină și o vindea; era agricultoare - cumpăra pămînturi și planta vie. Femeia aceea era o întreprinzătoare; se dovedea a fi ceea ce matroanele de la noi „o femeie cu cap”. Luată ca un tot, îmi place mult mai mult decît Lucreția; și nu cred că încheind cu ea vreun tîrg domnul Armitage ori domnul Sykes ar fi izbutit să obțină vreun avantaj; ceea ce îmi place. „Cu virtute și strălucire este ea îmbrăcată... într-însa se încrede soțul ei din toată inima... ea își deschide gura cu înțelepciune... feciorii ei ajung sus, de aceea lumea o fericește, iar soțul ei o laudă.” Rege al Iudeii - vrednica ta femeie model, e un model demn de toată prețuirea! Dar oare sîntem noi, în zilele de astăzi, crescute astfel încît să-i fim pe potrivă? Bărbați din Yorkshire! Se ridică fiicele voastre pînă la asemenea regească stare? Se pot ridica? Le puteți ajuta să se ridice? Le puteți oferi un domeniu în care însușirile pot să fie folosite și să se poată dezvolta? Bărbați din Anglia? Uitați-vă la sărmanele voastre fete, dintre care multe se ofilesc în preajma voastră, decăzînd pînă la distrugere sau prostie;  ori, ceea ce e și mai rău, pînă la a ajunge niște înăcrite fete bătrîne - invidioase, bîrfitoare, răutăcioase, fiindcă viața nu e pentru ele decît un pustiu; ori, ceea ce e cel mai rău dintre toate, silite să se zbată, recurgînd la biete cochetării ieftine și la artificii înjositoare, pentru a obține prin măritiș acea poziție și stimă care sînt refuzate celibatului. Părinți! Nu puteți schimba lucrurile acestea? Poate că nu dintr-o dată; dar acordați acestor probleme atenția cuvenită, atunci cînd vă înfruntați cu ele, socotiți-le vrednice de a cugeta asupra lor; nu le respingeți cu o glumă neroadă sau cu o insultă lașă. Ar trebui să doriți să fiți mîndri de fetele voastre, nu să roșiți din pricina lor - iar pentru asta găsiți-le ceva care să le intereseze, o ocupație care să le dea putința de a se ridica deasupra flirtului,  a manevrelor dubioase și a dăunătoarei clevetiri. Dacă veți păstra mai departe mințile fetelor voastre în îngustime și încătușare - vor rămîne veșnic o năpastă și un izvor de griji, uneori chiar o rușine pentru voi; instruiți aceste minți, oferiți-le o țintă în viață și o treabă de îndeplinit - vă vor fi cei mai încîntători tovarăși  în vremuri de sănătate; cele mai duioase îngrijitoare la vreme de boală; cel mai de nădejde sprijin la vremea bătrîneții.
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 67-70.

O tânără englezoaică despre situația Bisericii Anglicane în secolul XIX (C. BRONTE )

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în regiunea nordică industrială Yorkshire, în 1811-1812. Într-o controversă cu bătrânul Hiram Yorke, un important latifundiar local, tânăra Shirley Keeldar, moștenitoarea orfană a unei importante averi, își exprimă și părerea despre problema reformării Bisericii Anglicane, biserica protestantă majoritară în Anglia după separarea de Biserica Catolică în secolul XVI.

<- (...) Aș mai avea eu multe de spus dacă mi-aș putea rîndui gîndurile într-o ordine rațională, ceea ce eu nu pot face niciodată. Am de spus că părerile dumneavoastră, ca și acelea ale celor mai extremiști politicieni, sînt păreri pe care numai niște oameni ce se situează pe o poziție de iresponsibilitate le pot susține; și sînt pur și simplu păreri menite să facă opoziție, să se tot discute pe baza lor, străine de intenția de a fi vreodată puse în practică. Dacă ar fi să ajungeți mîine prim-ministru al Angliei, v-ați lepăda imediat de ele. Îl insultați pe Moore* fiindcă și-a apărat fabrica; dacă ați fost în locul lui și ați fi ținut să vă păstrați onoarea și dreapta judecată, n-ați fi putut proceda astfel. Îl ponegriți pe domnul Helstone** pentru orice ar face; domnul Helstone are păcatele lui: greșește cîteodată, dar mult mai adesea procedează așa cum se cuvine. Dacă ar fi să păstoriți parohia Briarfield, repede v-ați da seama că nu e treabă ușoară să duci la bun sfîrșit toate activitățile binefăcătoare pentru parohie inițiate și continuate cu energie de predecesorul dumneavoastră. Tare mă mir că oamenii nu sînt în stare să se judece cu mai multă nepărtinire unii pe alții și pe ei înșiși. Cînd îi aud pe domnii Malone*** și Donne**** pălăvrăgind despre autoritatea Bisericii, despre demnitatea și pretențiile clericilor, despre respectul ce li se datorează în calitatea lor de clerici; cînd aud izbucnirile dușmăniei meschine pe care o poartă disidenților*****; de cîte ori sînt martoră măruntelor și prosteștilor înfumurări și invidii cărora le dau glas acești domni; cînd pălăvrăgeala lor despre forme, tradiții și superstiții îmi pătrund în auz; cînd văd cu cîtă nerușinare se poartă față de cei săraci și cu cîtă josnică servilitate față de bogați, îmi spun că Biserica anglicană a apucat într-adevăr pe un drum jalnic, că atît ea cît și fii ei au neapărată nevoie de reforme. Întorcîndu-mi mîhnită fața de la turnurile catedralelor și de la clopotnița bisericilor sătești - da, la fel de mîhnită că un epitrop convins că biserica trebuie văruită, dar fără să a avea mijloacele de a-și procura cele necesare - îmi aduc aminte de nesocotitele dumneavoastră ironii împotriva „episcopilor burduhănoși”, a „popilor ghiftuiți”, a „bătrînii noastre maici Biserica”, etc. Îmi aduc aminte cu cîtă îndîrjire îi ponegriți pe toți cei care nu sînt asemenea dumneavoastră, cu cîtă neîndurare condamnați categorii întregi de oameni și indivizi izolați, fără să aveți vreodată nici cea mai mică înțelegere față de împrejurări și ispite; iar atunci, domnule Yorke, îndoiala îmi prinde în ghiare inima și mă face să mă întreb dacă există într-adevăr oameni îndeajuns de îngăduitori, de cumpăniți și drepți pentru a li se încredința răspunderea reformării. Și nu cred că dumneavoastră vă numărați printre aceia.
(...)
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 43-44.

NOTE M.T.
*Robert Gerard Moore=Tânăr proprietar al unei fabrici de textile din Yorkshire, împrumutat de Shirley Keeldar pentru a moderniza fabrica cu mașini noi, situație care a dus la atacarea fabricii de către lucrătorii necalificați rămași șomeri (ludiți).
**Mathewstone Helstone=Parohul anglican local.
***Petere Malone=Diacon în parohia reverendului Helstone.
****Joseph Donne=Diacon în parohia reverendului Helstone.
*****Disidenți=Curente neoprotestante.

Conflict social în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE 1849)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în regiunea nordică industrială Yorkshire, în 1811-1812, în plină expansiune a capitalismului în Anglia. Robert Moore, un tânăr proprietar de fabrică de textile, introduce în producție mașini noi și performante, fapt care a condus la șomaj în rândurile lucrătorilor necalificați și la un atac al acestora împotriva fabricii.

<(...)
Un trosnet - o pocnitură - zgomot de sfărîmături le curmă șoaptele. O salvă concentrată de pietre azvîrlite înspre fațada fabricii și ferestrele ei pricinuise toate cele auzite; și-acum toate geamurile ferestrelor cu gratii zăceau la pămînt făcute țăndări. Un urlet urmă acestei dezlănțuiri - un urlet al răzvrătiților - al răzvrătiților din partea de nord a Angliei - din Yorkshire - din regiunea de apus - din regiunile de țesătorii din apusul Yorkshire-ului. Probabil că niciodată nu ai auzit un astfel de urlet, cititorule! Cu atît mai bine pentru urechile tale - poate chiar pentru sufletul; căci dacă despică aerul cu o sabie de ură împotriva ta, sau a oamenilor ori a principiilor susținute de tine și pentru ale căror interese subscrii din toată inima, atunci Mînia face să izbucnească strigătul Urii: Leul își scutură coama, se ridică și sloboade urletul Hienii; și-o Castă se ridică plină de mînie împotriva altei Caste; iar spiritul indignat, înșelat, al  Rândurilor de mijloc se năpustește plin de înverșunare de și dispreț împotriva înfometatei și furioasei mulțimi a Clasei lucrătoare. În astfel de momente este greu să fii tolerant - este greu să fii drept.
(...)
Moore așteptase atacul acesta de zile, poate chiar săptămîni întregi; era pregătit să-i facă față în orice punct. Fortificase și își încadrase cu luptători fabrica întreagă, care oricum era o clădire solidă; era un om socotit și viteaz; și se apăra cu o tărie de neclintit; cei ce luptau alături de el își însușiseră spiritul său și-i imitau purtările.  Răzvrătiții nu mai fuseseră niciodată pînă atunci întîmpinați astfel. La alte fabrici pe care le atacaseră nu avuseseră de făcut față nici unei rezistențe; nici prin vis nu le-ar fi trecut că ar fi cu putință să întîlnească o apărare organizată și hotărîtă. Cînd conducătorii lor au văzut focul viu pornit dinspre fabrică, au avut mărturia siguranței de sine și a hotărîrii proprietarului, cînd s-au auzit pur și simplu chemați și sfidați să întîmpine moartea, și au văzut oameni din jurul lor căzînd răniți, și-au dat seama că aici nu e nimic de făcut. Și-au adunat în grabă forțele și le-au retras departe de clădire; s-a făcut un apel în care oamenii răspundeau la numere și nu la nume; pe urmă s-au împrăștiat peste cîmpuri, lăsînd în urma lor tăcere și ruine. De la începutul și pînă la încheierea atacului nu trecuse nici măcar o oră.
(...)
La apărarea fabricii activitatea și hotătârea lui Moore nu se putuse vedea decât pe jumătate; cealaltă jumătate (și era o jumătate cumplită) și-o arătă în necurmată și neobosita stăruință cu care îi urmărea pe capii răzvrătiților. Cu gloata, cu oamenii simpli luați de șuvoi n-avea nici o socoteală de încheiat; poate că un înnăscut simț al dreptății îi spunea că oamenii prost îndrumați de sfătuitori fățarnici, îmboldiți de mizerie, nu pot fi pe bună dreptate țintă a răzbunării, iar cel ce ar căuta să impună ispășire, chiar și pentru un act de violență, asupra unui grumaz încovoiat de suferință, fiindcă îi recunoscuse în ultima parte a luptei, după ce se revărsaseră zorile, cu aceștia se încrucișa pe străzi sau pe drumuri fără să-i ia seamă și fără să-i amenințe.
Pe conducători nu-i cunoștea. Erau oameni străini - emisari ai marilor orașe. Cei mai mulți dintre ei nici nu făceau parte din clasa muncitoare; erau mai cu seamă  oameni „duși pe apa sîmbetei”, ajunși la faliment, totdeauna plini de datorii și foarte adesea plini de băutură - oameni care n-aveau ce pierde și - în ce privește caracterul, banii și curățeni - ar fi avut mult de câștigat. Pe aceștia Moore îi urmărea ca un copoi;
(...) Magistrații districtuali probabil că aveau groază  de el; erau oameni înceți și timizi; și lui îi făcea plăcere să bage frica în ei și să-i scoată din amorțeală. Marea lui satisfacție era să-i silească a-și da pe față o anumită spaimă care le și slăbea hotărîrea, le și încetinea faptele - pur și simplu spaima de a fi asasinați. Și groaza asta, într-adevăr, îi bîntuise pînă atunci pe toți fabricanții și aproape pe toți oamenii cu funcție publică din ținut.
(...)
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 17-20; 58-59.

Feminism în Anglia secolului XIX (C. BRONTE 1849)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în 1811-1812, în timpului lungului război cu Franța (1793-1815), în regiunea nordică industrială Yorkshire. La ieșirea din biserică are loc o controversă privind rolul femeii în societate între două foarte tinere femei și un bărbat: Shirley Keeldar, tânăra orfană moștenitoare a unei importante averi, Caroline Helstone, nepoata parohului, și Joe Scott, supraveghetor la fabrica de textile a lui Robert Moore, care fusese împrumutat de Shirley.

<(...)
-Despre tine vorbeam, Joe, spuse William zîmbind.
-Și eu am să-l vestesc pe stăpînul meu, veni răspunsul. Domnișoarelor, continuă el luându-și un aer marțial, dumneavoastră ați face mai bine să vă duceți acasă.
-Nu văd de ce, spuse Shirley, care se obișnuise cu manierele cam înfumurate ale supraveghetorului și se războia deseori cu el.; asta mai cu seamă fiindcă Joe, partizan al unor teorii disprețuitoare față de femei în general, în adîncul sufletului său era furios din pricină că stăpînul și fabrica păreau a fio oarecum conduși de o fustă, și primea ca pe un ghimpe în inimă orice vizită de afaceri făcută de domnișoara Keeldar la administrația fabricii.
-Fiindcă pe aici nu se petrece nimic în care s-ar cuveni să se amestece partea femeiască.
-Nu mai spune! Văd că în biserică se fac rugăciuni și se rostesc preidici; nici aici n-ar trebui să ne amestecăm?
-N-ați fost de față nici la rugăciuni și nici la predică, domnișoară, dac-am băgat eu bine de seamă. Numa` că eu înspre politică băteam; dacă nu mă înșel eu, William Farren, aici de față, cam tot într-acolo trăgea.
-Ei, și ce-i cu asta? Politica e preocuparea noastră obișnuită, Joe. Dumneata știi că citesc cîte un jurnal în fiecare zi, și două duminica?
-Eu m-aș gîndi că citiți despre măritișuri, așa aș zice, domnișoară, despre crime, accidente și altele dintr-astea. Nu-i așa?
-Ba citesc articolele de fond, Joe, și informațiile de peste hotare, studiez cotele de la bursă: pe scurt, citesc tot ce citesc și domnii.
-După înfățișarea lui, se vedea limpede că Joe consideră discuția asta un fel de pălăvrăgeală fără rost. Așa că răspunse printr-o tăcere disprețuitoare. Dar domnișoara Keeldar continuă:
-Joe, pînă acum n-am putut afla niciodată limpede dacă ești whig sau tory; fii bun și spune-ne: care partid este onorat de sprijinul dumitale? 
-E tare greu să lămurești un lucru atunci cînd ești încredințat că n-o să fii înțeles, răspunse Joe cu aroganță. Numai că de-ar fi vorba să fiu tory, aș prefera să fiu babă, sau chiar femeie tînără, lucru încă și mai de nimic. Tories sînt aceia de duc mai departe războiul și năruiesc comerțul; și, de-aș fi eu de partea vreunui partid - da`  partidele politice sînt toate o aiureală - sînt de partea celui de ține mai mult pacea, adică prin asta cu interesele neguțătorești ale bietei noastre țări.
-Și eu la fel, Joe, răspunse Shirley, căreia îi făcea plăcere să-l necăjească pe supraveghetor, stăruind să vorbească despre lucruri în care după opinia lui ea - ca femeie - n-avea nici un drept să se amestece. În parte, cel puțin. Fiindcă eu aș înclina în același timp și înspre interesele agricultorilor; și asta pe bună dreptate,  întrucît nu dorsc de fel ca Anglia să se afle la picioarele Franței, dar cu toate că o partedin veniturile mele provin de la Hollow`s Mill, o alta mult mai importantă provine de la moșia dimprejurul fabricii. N-ar fi bine să se ia o măsură neprielnică agricultorilor; nu, Joe, ce zici?
-Roua de la ceasul ăsta nu prea le priește femeilor la sănătate, rosti Joe.
-Dacă ai spus cumva vorbele astea din grijă pentru sănătatea mea, te pot pur și simplu asigura că sînt insensibilă la frig. N-aș avea nimic împotrivă să fac și eu de pază la fabrică, într-o noapte din vara asta, înarmată cu muscheta dumitale, Joe.
Bărbia lui Joe Scott era și așa ieșită în afară; la auzul vorbelor astea o împinse încă și mai înainte.
-Dar, ca sî ne întoarcem la oile noastre, continuă Shirley, comerciantă și proprietară de fabrică de postav cum sînt, în afară de fermieră, nu-mi pot alunga din minte o anumită impresie precum că noi fabricanții și oamenii care ne ocupăm de afaceri sîntem uneori puțin - foarte puțin - egoiști și cam miopi în păreri și mai cu seamă prea nepăsători față de suferințele oamenilor, oarecum lipsiți de suflet în goana noastră după cîștig; nu ești de acord cu mine, Joe?
-Nu pot să discut acolo unde știu bine că n-o să fiu înțeles, veni din nou același răspuns.
-Misterios mai ești! Stăpînul dumitale discută uneori cu mine, Joe; nu-i așa de scorțos ca dumneata.
-Poate că nu: fiecare face în felul lui.
-Joe, chiar crezi cu adevărat că toată deșteptăciunea de pe lume a fost adunată doar în capetele bărbaților?
-Cred că femeile din ziua de astăzi sînt cam răzgîiate și cam mofturoase; și am mare respect pentru cele arătate de sfîntul apostol Pavel în al doilea capitol din Epistola întîi către Timotei.
-Și ce se arată acolo, Joe?
-Fie ca femeia să învețe în tăcere și cu toată supunerea. Nu pot îngădui ca o femeie să-i învețe și să uzurpe întîietatea bărbatului.; ci să păstreze tăcerea. Fiindcă Adam a fost mai întîi alcătuit, și după aceea Eva.
-Și ce legătură are asta cu afacerile? izbucni Shirley. Ce-ai spus dumneata aduce drept de primogenitură. Am să ridic problema asta domnului Yorke întîia dată cînd o mai începe să tune și să fulgere împotriva acestor drepturi.
-Și pe urmă, continuă Scott, Adam n-a fost păcălit; pe cînd femeia, lăsîndu-se păcălită, a căzut în păcat.
-Cu atît mai rău pentru Adam dacă a păcălit cu bună știință! se repezi domnișoara Keeldar. Ca să-ți spun adevărul adevărat, Joe, eu niciodată nu m-am împăcat prea ușor cu acest capitol: mă nedumerește.
-E foarte limpede, domnișoară: cine poate n-are decît să citească.
-Dar poate citi așa cum îi convine lui, spuse Caroline amestecîndu-se pentru prima oară în discuție. Ești de acord cu dreptul de liberă interpretare, nu-i așa, Joe?
-Pe legea mea! Cum să nu fiu? Sînt de acord și-l cer și pentru mine cu privire la fiecare literă din Cartea sfîntă.
-Și femeile se pot folosi de el la fel ca și bărbații?
-Așa nu; femeia trebuie să urmeze părerea bărbatului, nu numai în politică, da` și în credință: e cel mai sănătos lucru pentru ele.
-Ohoo! exclamară într-un glas și Shirley și Caroline.
-Asta-i sigur! Nici nu mai încape îndoială! insistă încăpățănatul supraveghetor.
-Socotește că nu mai poți vorbi, fiindcă toată lumea strigă să-ți fie rușine pentru asemenea cuvinte fără socoteală, zise domnișoara Keeldar. Tot așa de bine ai putea spune că bărbații trebuie să asculte părerile preoților fără să mai cerceteze cu mintea lor. La ce ar mai folosi o asemenea religie? N-ar mai fi decît o simplă orbire, o superstiție prostească.
-Și cam cum ați citi dumneavoastră, domnișoară Helstone, asemenea slove ale sfîntului apostol Pavel?
-De! Eu... eu cam asta cred despre ele: sfîntul apostol a scris acel capitol pentru o anumitate comunitate creștină, aflată în niște condiții speciale; mai mult decît atît, îndrăznesc să spun că în cazul în care așputea să citesc originalul în limba greacă, aș vedea că multe cuvinte au fost traduse, poate chiar pe de-a întregul prost înțelese. Nu mă îndoiesc defel că ar fi posibil dovedind desigur o oarecare iscusință, să dai pasajului o întorsătură cu totul contrarie, să-l faci sune astfel: „Fie ca femeia să-și poată rosti cuvîntul ori de cîte ori găsește cu cale să zică ceva împotrivă” - „îngăduit îi este femeii să învețe pe alții și să-i îndrume atît cît îi stă în puteri. Iar în vremea aceasta bărbatul nu avea nimic mai bun de făcut decît să-și păstreze pacea sufletească”, și așa mai departe.
-Așa ceva n-ar fi cu putință, domnișoară.
-Ba eu curaj să susțin că da. Părerile mele sînt mult mai ferme decît ale dumitale, Joe. Domnule Scott, ești un ins cum nu se poate mai dogmatic, și întotdeauna ai fost la fel: de asta îmi place William mai mult decît dumneata.
-Acasă la el Joe e cel mai de treabă om, spuse Shirley; l-am văzut eu acolo stînd blînd ca un mielușel. În întregul Briarfield n-ai să găsești bărbat mai bun. Față de nevastă-sa uită toate dogmele.
-Nevastă-mea e o femeie care muncește din greu, o femeie simplă: vremea și grijile i-au topit orice trufie; dar cu dumneavoastră treaba nu șade tot așa, domnișoarelor. Și pe urmă, spuneți c-ați avea atîta știință; numai că după mintea  mea, ce știți dumneavoastră e doar așa, un pospai poe deasupra. V-aș putea eu spune cum - să tot fie vreun an de-atuncea - într-o bună zi a venit la noi la administrație domnișoara Caroline, tocmai cînd mă băgasem eu în spatele biroului cel mare ca să împachetez ceva, și a adus cu ea o tăbliță pe care era înșirată o socoteală de aritmetică, să i-o arate patronului; de-adevărat era o adunare acolo pe care Harry al nostru ar fi dus-o la capăt cît ai clipi din ochi. Da` dînsa nu știa s-o scoată la capăt; a trebuit să-i arate domnul Moore; iar dacă a încercat să-i arate, tot n-a priceput.
-Astea-s prostii, Joe.
-Nu, nu; nu-s prostii; și domnișoara Shirley - uitați-o, aici de față - zice că-l ascultă pe patron, cînd vorbește despre afaceri, de-i numai ochi și urechi, și pricepe tot așa de limpede ca și cum s-ar uita în oglindă; numa` că toată vremea trage mereu cu ochiul pe fereastră să vadă ce-i face iapa; iar pe urmă își mută ochii pe-un strop care cică ar fi căzut pe rochia de călărie; pe urmă dă roată cu privirile dă roată cu privirile să vadă de nu cumva s-au prins ceva pînze de păianjen ori s-a așezat praful, și se gîndește ce murdari sîntem noi și ce mai galop o să-i tragă `neaei peste izlazul de la Nunnely. Și-atuncea pricepe mai mult de-o grămadă din ce-i spune domnul Moore, la fel ca și cum i-ar vorbi pe grecește.
-Joe, ești un adevărat calomniator. Aș avea eu ce să-ți răspund, dar uite că iese lumea din biserică: trebuie să te părăsim.
(...)
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 342-347.

Două englezoaice provinciale din secolul XIX despre scriitorii Cowper și Rousseau (C. Bronte 1849)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul Shirley, a  cărui acțiune se petrece  în perioada de debut a curentului romantic, în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Tinerele Caroline Helstone, nepoata pastorului local, și Shirley Keeldar, fiică de ofițer, discută despre sentimentul dragostei la poetul englez William Cowper (1731-1800) și la filozoful francez Jean-Jacques Rousseau (1712 - 1778).

<(.::)
-Sper că William Cowper se află acuma liniștit și senin în ceruri, spuse Caroline.
-Ți-e milă de cîte a avut de suferit pe pămînt? întrebă domnișoara Keeldar.
-Mi-e milă de el, Shirley! Altceva ce aș putea să fac ? Era cu inima aproape zdrobită cînd a scris poezia*, și mai că-ți frînge inima atunci cînd o citești. Dar a găsit alinare scriind-o - sînt încredințată că a găsit; iar darul acesta al poeziei - cel mai divin din cîte i-au fost hărăzite omului - a fost menit, cred eu, să aline suferințele atunci cînd sînt gata să rănească de moarte. Părerea mea, Shirley, este că nimeni nu ar trebui să scrie poezie pentru a arăta în văzul tuturor cît de deștept e și cît de multe știe. Pe cine poate interesa o astfel de poezie? Cine caută știință multă - cui îi pasă de cuvinte umflate în poezie? Și cine nu se înduioșează de simțire - simțire autentică - oricît de simplu, chiar mai stîngaci exprimată?
(...)
-Pe Cowper l-ai fi putut iubi fie și numai pentru a avea privilegiul de a-i aduce alinare.
-Nu l-ai fi iubit niciodată pe Cowper, răspunse numaidecît Caroline. Nu era făcut să fie iubit de femei.
-Ce vrei să spui?
-Exact ce ai auzit. Știu că există pe lume anumite firi - și firi foarte nobile, foarte alese totodată - de care dragoste nu se apropie niciodată. S-ar fi putut să-l cauți pe Cowper cu gîndul de-al iubi; dar te-ai fi uitat la el, l-ai fi compătimit, al imposibilului, al nepotrivirii, la fel cum restul echipajului a fost smuls de lîngă tovarășul lor care se îneca de către puterea irezistibilă „a talazurilor dezlănțuite”.
-Poate că ai dreptate. Dar cine ți-a spus dumitale lucrurile astea?
-Și ce am afirmat despre Cowper aș putea afirma despre Rousseau. A fost Rousseau vreodată iubit? A iubit cu pasiune; dar pasiunea lui a găsit vreodată răspuns? Sînt convinsă că nu. Și dacă ar exista vreun Cowper sau Rousseau femeie, aș susține același lucru și despre ele.
-Dar te-am întrebat cine ți-a spus lucrurile astea? Moore cumva?
-De ce trebuie să-mi spus cineva? Eu nu am instinct? Nu pot să ghicesc făcând comparații? Moore n-a vorbit niciodată cu mine nici despre Cowper, despre Rousseau ori despre dragoste. Glasul pe care-l auzim atunci cînd sîntem singure mi-a vorbit despre tot ce știu în privința asta.
-Și-ți plac firile de felul lui Rousseau, Caroline?
-Deloc, luate ca întreg. Îmi plac însă nespus anumite însușiri ale lor: anumite sclipiri divine din firea lor îmi iau ochii și-mi fac sufletul să strălucească. Pe urmă, din nou îi disprețuiesc. Sînt alcătuiți din lut și aur. Gunoiul și mineralul brut alcătuiesc o grămadă de slăbicuni; luați ca întreg, îmi stîrnesc sentimentul că sînt nefirești, nesănătoși, respingători.
-Aș îndrăzni să spun că față de un Rousseau aș fi mai îngăduitoare decît dumneata, Cary; deși dumneata însăți ești supusă și contemplativă, îți plac lucrurile grave și practice.
(...)  
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, editura Clip Impex, București, 1993, p. 236-238.


NOTĂ M.T.
*Naufragiatul.
**Robert Moore=Personajul principal masculin al romanului, un tânăr industriaș textilist, a cărui mamă fusese o originară din marele port belgian Anvers.

Economia capitalistă engleză în timpul războiului cu Franța împăratului Napoleon I (C. BRONTE 1849)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiune se petrece  în regiunea nordică Yorkshire, în 1811-1812, în contextul prelungitului război pentru hegemonie europeană cu Franța republicană și apoi imperială napoleoniană (1793-1815). Tînăra Shirley Keeldar, orfana moștenitoare a unei averiu substanțiale, discută cu Robert Gerard Moore, tânăr industriaș textilist, despre impactul războiului și a noilor mașini-unelte performante asupra situației fabricii și muncitorilor acestuia.

<Fondul sporea mereu. Datorită exemplului dat de domnișoara Keeldar, eforturilor susținute ale celor trei preoți și sprijinului eficace deși tăcut al ajutoarelor-locotenent celibatare și cu ochelari, Mary Ann Ainley și Margaret Hall, se strînsese o sumă frumoasă; fiind administrată cu socotință, izbuti deocamdată să ajute ăn mare măsură și să ușureze suferințele șomerilor săraci. Regiunea părea să se fi mai liniștit; în ultimele două săptămâni nici-o postăvărie nu fusese devastată; nici o acțiune condamnabilă împotriva vreunei sau vreunui conac nu avusese loc în cele trei parohii. Shirley spera că răul pe care dorise să-l evite fusese aproape înlăturat și că furtuna amenințătoare trecuse; avea convingerea că odată cu apropierea verii afacerile se vor înviora - totdeauna se întîmpla așa; și pe urmă, războiul acesta epuizant nu putea să dureze la nesfîrșit: trebuia să vină și pacea într-o bună zi; iar odată cu pacea cît de mult avea să se învioreze comerțul.
Cam acesta era sensul obișnuit al observațiilor comunicate arendașului său, Gerard Moore, ori de cîte ori se întîlnea cu el într-un loc unde puteau sta de vorbă, iar Moore o asculta tăcut - prea tăcut ca să se poată declara mulțumită. Și-atunci, prin privirile ei nerăbdătoare îi cerea ceva mai mult - vreo explicație, sau cel puțin o observație în plus. Zîmbind în felul lui caracteristic, cu acea expresie care dădea gurii o tentă deosebit de agreabilă, în vreme ce fruntea îi rămînea la fel de gravă, îi răspundea că și el însuși credea că în natura limitată în timp a războiului; că într-adevăr pe acest fapt își întemeia și el speranțele, pe asta se bazau și speculațiile lui.
-Fiindcă știi bine, urmă el, că astăzi lucrez la Hollow s Mill bazîndu-mă în întregime pe speculații: nu vînd nimic; nu există piață pentru mărfurile mele. Fabric pentru o zi viitoare: mă pregătesc să trag toate foloasele de pe urma primei deschideri ce se va ivi. Acum  trei luni treaba asta nu mi-ar fi stat în putință; epuizasem atît creditul cît și capitalul; și știi foarte bine cine mi-a venit în ajutor, din mîna cui am primit împrumutul salvator. Cu puterile oferite de acest împrumut, am acum posibilitatea de a continua jocul acela temerar pe care, cu cîtăva vreme în urmă, măp temeam că n-o să-l mai pot juca. Știu bine că în cazul cînd pierd mă așteaptă ruina totală și la fel de bine îmi dau seama cît de îndoielnic este succesul în jocul acesta; dar sînt foarte bucuros; atîta vreme cît pot să fiu activ, atîta vreme cît pot să mă zbat, pe scurt: atîta vreme cît nu mi-s mîinile legate, mi-este cu neputință să fiu deprimat. Un an, ba ce spun, numai șase luni de domnie a ramurii de măslin, și sînt salvat; fiindcă, așa cum spui, pacea va da un impuls comerțului. În privința asta ai dreptate; dar dacă e vorba despre liniștea restabilită în regiunile noastre - ca și despre permanența efectelor salutare ale fondului dumitale de binefacere - aici mă îndoiesc. Ajutorul dat prin filantropie n-a izbutit încă niciodată pînă acum să potolească clasa muncitoare - niciodată nu i-a cîștigat recunoștința; nu stă în firea omenească s-o poată face. După cîte cred eu, dacă lucrurile ar fi orînduite așa cum se cuvine, ei n-ar fi trebuit să se afle în situația de a avea nevoie de acel sprijin umilitor; și muncitorii o simt; și noi am simți-o dacă am fi în locul lor. Și pe urmă, cui ar trebuie să fie recunoscători? Dumitale - clericilor, poate, dar în nici un caz nouă, proprietarilor de fabrici. Pe noi ne urăsc mai cumplit decît oricînd. Și în afară de asta, nemulțumiții de aici au legături cu nemulțumiții din alte părți. Nottingham e unul din cartierele lor generale, Manchester altul, Birmingham un al treilea. Subalternii primesc ordine din partea superiorilor, fiindcă în privința disciplinei stau foarte bine. Nici o lovitură nu e dată fără matură chibzuință. Pe căldurile cele mari, s-a întîmplat să vezi zi de zi cerul acoperindu-se de nori amenințători, și totuși noapte după noapte norii se împrăștiau și soarele răsărea în liniște; primejdia însă nu dispăruse, doar se amînase; furtuna care amenințase atîta vreme cu siguranță că se va dezlănțui pînă la urmă. Iată o analogie între atmosfera morală și cea fizică.
(...)
>  


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 303-305.

Moda bărbătească în Anglia secolului XIX (C. Bronte 1849)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Domnul Yorke, în vârstă de 55 de ani, tipul gentlemanului din Yorkshire, discută despre căsătorie și modă cu fiul său adolescent și cu Robert Moore, un industriaș textilist de 35 de ani.

<(...)
-Dă-i înainte! Dă-i înainte! Hester (adresându-se nevestei), să știi că așa eram și eu cînd aveam anii lui, cel mai înverșunat dușman al însurătorii; numai că - ia seama! - cînd am ajuns la douăzeci și trei de ani - în vremea aceea mă plimbam prin Franța, prin Italia și numai Dumnezeu unul mai știe pe unde! - în fiece seară îmi încîrlionțam părul înainte de a mă vîrî în pat, și purtam ineluș în ureche, ba cred că și în nas mi-aș fi pus dacă așa ar fi fost moda - și tot ce-mi stătea în putință ca să mă fac plăcut și să le farmec pe cucoane. La fel o să se întîmple și cu Martin.
-Cu mine? Niciodată! Am mai multă minte. Ce fel de om puteai să fii, tată! În ce privește veșmintele, fac un legămînt: niciodată n-am să mă îmbrac mai cu grijă decît mă vedeți acum. Domnule Moore, mă îmbrac în albastru din cap până în picioare, iar la liceu rîd de mine și zic că sînt marinar. Dar eu rîd și mai tare de ei și le spun că sînt marinar. Dar eu rîd și mai tare de ei și le spun că sînt coțofene și papagali, cu surtucele lor de-o culoare, vesta de alta și pantalonii de a treia. Eu întotdeauna am să port haine albastre, nimic altceva decît doamne albastre: e sub demnitatea unei ființe omenești să se îmbrace în haine bălțate.
-Peste zece ani de-acum încolo, Martin, n-o să se afle croitor în stare să-ți arate atîtea culori deosebite cîte ar fi trebuință pentru gusturile tale pretențioase; nici o parfumerie n-o să aibă esențe îndeajuns de alese pentru simțurile tale fine .
Martin se uita disprețuitor, dar nu mai dădu nici un răspuns.
(...)
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 170.

Impactul social al invențiilor tehnice în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE)

În 1849 tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Personajul masculin principal, tânărul industriaș textilist Robert Moore, are o controversă cu mai vârstnicii lucrători Noah o` Tim`s și Moses Barraclough din cauza noilor mașini pe care dorea să le introducă în fabrica pe care o preluase. Moore, a cărui mamă era originară din marele port belgian Anvers, îi considera pe cei doi ca fiind ceea ce astăzi ar fi denumiți instigatori demagogi și populiști ai masei de muncitori necalificați. Bazele sistemului capitalist modern fuseseră puse la mijlocul secolului anterior, cînd fusese inițiată revoluția industrială în Marea Britanie prin inventarea și perfecționarea mașinilor-unelte care au transformat atelierele manuale textile în fabrici textile, consecința fiind reducerea numărului de lucrători.

<(...)
Înfățișarea lui Moses își pierdu fala; văzuse că a mers prea departe; se pregătea să răspundă, cînd cel de-al doilea bărbat ieșit în față, nemulțumit că pînă atunci nici nu fusese luat în seamă, făcu un pas înainte. Nu arăta ca un înșelător, deși se vedea că este grrozav de încrezut și înfumurat.
-Domnule Moore, începu acesta, vorbind tot din gît și p enas și rostind rar cuvintele, de parcă ar fi vrut să lase ascultătorilor timp să aprecieze la adevărata ei valoare neobișnuita eleganțăa frazeologiei folosite; poate s-ar putea spunepe drept cuvînt că nu atît pacea, cît rațiunea este ținta noastră. Înainte de toate, noi am venit aici pentru a vă convinge să ascultați glasul rațiunii, iar dacă dumneavoastră aveți să refuzați, este de datoria mea să vă previn, în termenii cei mai categorici, că va trebui să remeargă (voia să spună să recurgă) la măsuri ce se vor încheia probabil cu aducerea dumneavoastră la înțelegerea nechibzuinței a nebuniei ce pare să îndrumeze și să stabilească metodele folosite de dumneavoastră pentru afaceri în această plină de fabrici parte a țării. Hîm!... Sir, aș putea să mă aplec la aceea și să pomenesc aici că fiind un venetic sosit de pe un tărîm îndepărtat, de pe alt sfert și altă emisferă a acestui glob, azvîrlit, precum aș putea zice, ca un ins surghiunuit și alungat pe aceste țărmuri - pe stîncile Albionului* - și nu știți cum, și în cel fel, și pe unde ar trebui să pășiți ca să ajungeți la foloase pentru oamenii care vă muncesc. Iar dacă, pentru a a trece neîntîrziat la amănunte, ați lua seama să părăsiți fabrica asta de aici și să plecați direct acasă acolo de unde sînteți, s-ar putea să se întîmple să iasă foarte bine. Nu pot să văd nimic care să stea în calea planului acesta. Ce-aveți voi de spus despre treaba asta, oameni buni? - întorcîndu-se către ceilalți din grup, care răspunseră într-un glas: „Bravo! Bravo!”
(...)
[Barraclough] -Atuncea când o să vă înălțați corturile printre ale noastre, domnule Moore, trăi-vom în pace și în frăție; da, trebuie să mărturisesc, în deplină pace și frăție. Deocamdată încă nu sînt om bătrîn, dar pot să-mi aduc aminte de întîmplări  petrecute poate cam cu douăzeci de ani în urmă, cînd munca făcută cu brațele era căutată și prețuită, și nici un nelegiuit nu avusese îndrăzneala să aducă aici mașini dintr-astea care e așa de primejdioase. Să spun, nu sînt chiar eu unul care face postav, că de meserie sînt croitor; dar cu toate astea, inima din mine e ca pîinea caldă; sînt un om nespus de simțitor; iar atunci cînd îmi văd semenii asupriți ca și acel vestit trăitor din vechime ce-mi purta numele, mă ridic întru sprijinirea lor; din această pricină  vin astăzi și vă vorbesc de la obraz și vă dau un sfat să aruncați deoparte diavoleștile voastre mașinării și să angajați tot mai mulți oameni.
-Și ce se întîmplă dacă nu-ți urmez sfatul, domnule Barraclough?
-Dumnezeu să vă aibă în sfînta lui pază! Milostivească-se Dumnezeu să vă înmoaie inima, sir!
-Acum ai intrat în legătură cu wesleyenii, domnule Barraclough?
-Doamne, iartă-mă! Doamne sfinte! Eu îs un binecredincios metodist.
-Ceea ce nu te împiedică să fii în același timp un bețiv și un șarlatan. Acum o săptămînă te-am văzut într-o noapte, cînd mă întorceam de la tîrgul din Stilbro, beat mort și căzut pe marginea drumului; și în vreme ce propovăduiești pacea, ai făcut ca principala preocupare a vieții dumitale să fie ațîțarea zîzaniilor. La săracii aflați în grea suferință nu ții mai mult decît ții la mine; îi ațîți la fapte nesocotite numai ca să-ți atingi scopurile dumitale mîrșave; la fel face și ăsta de aici, căruia îi spuneți Noah o` Tim`s. Amîndoi sînteți niște ticăloși fără pereche, fără omenie și fără rușine, iar țelul vostru de căpetenie este o ambiție personală, pe atît de primejdioasă pe cît de copilărească. Unii dintre cei care se află în spatele vostru sînt oameni cinstiți, dar prost îndrumați - voi doi, însă, sînteți putrezi pînă în măduva oaselor.
Barraclough se pregătea să vorbească.
-Taci! Ai spus ce-ai avut de spus și acum e rîndul meu. Cît despre a primi porunci de la voi, sau de la oricare Jack, Jem, Jonathan de pe pămînt - asta n-am s-o îngădui nici o clipă. Ași dori ca să părăsesc țara; îmi cereți să mă despart de mașinile mele. Iar dacă refuz, mă amenințați. Da, refuz - categoric! Aici mă aflu și lîngă fabrica asta am să rămân; iar în ea am să aduc cel mai bune mașini pe care inventatorii sînt în stare să mi le ofere. Tot ceea ce mai puteți face - dar asta niciodată nu veți îndrăzni să faceți - este să dați foc fabricii, să distrugeți toate mașinile dinăuntru și pe mine să mă împușcați. Și pe urmă? Să presupunem  că fabrica asta ar fi o ruină și eu un cadavru - și pe urmă? Voi, oameni din spatele acestor otrepe, ar putea asta opri în loc invențiile și strînge de gît știința? Nici măcar pentru o fracțiune de secundă! O altă fabrică, și încă mai bună, plină de mașini, se va înălța pe ruinele celei de aici, și probabil că un proprietar încă și mai întreprinzător ar veni în locul meu. Înțelegeți-mă bine! -O să-mi fabric postavurile așa cum îmi place, și atît de bine pe cît mă va ajuta capul. În fabrica de aici am să folosesc ce mijloace voi găsi de cuviință. După ce ați auzit toate astea, oricine va îndrăzni să-mi spună piedici n-are decât să sufere consecințele.
(...) într-un târziu unul dintre ei se apropie. Acesta arăta cu totul altfel decât cei care vorbiseră înainte; avea trăsături aspre, urîte, dar bărbătești și părea așezat. Spuse:
-Domnule Moore, eu n-am multă încredere în Moses Barraclough și aș vrea să v zic și eu o vorbă din partea mea. Cît despre mine nu cu gîndul de-a face rău am venit; am vrut doar să mai încerc o dată să îndreptăm lucrurile; că tare mai sînt încîlcite. Știți dumneavoastră, o ducem greu - o ducem tare greu; familiile noastre sînt sărace și chinuite. Cu mașinile astea sîntem azvîrliți afară de la muncă; nu mai găsim nicăieri de lucru, n-avem de unde scoate un ban. Atunci ce-i de făcut? Putem oare numai să zicem: gura și să ne întindem
pe jos să așteptăm moartea? Nu: eu nu mă pricep la vorbă, domnule Moore, dar parcă simt că ar fi un gînd păcătos ca un om cu judecată să stea și să moară de foame ca o vietate necuvîntătoare - eu asta n-am s-o fac. Nu sînt pentru vărsare de sînge: nu sînt în stare nici să omor și nici să lovesc un om; nu sînt nici pentru dărîmarea fabricilor și sfărîmarea mașinilor, fiindcă, așa cum ați spus adineauri, în felul ăsta nu putem opri în loc invențiile; dar am să vorbesc - am să fac cît mai mare tărăboi cît o să-mi stea în putere. Intențiile pot fi ele bune, dar eu știu că nu e bine ca oamenii săraci să crape de foame. Aceia care ne guvernează trebuie să afle o cale de ieșire, să vadă cum ne pot veni în ajutor: trebuie să înceapă a face altfel de reguli, noi. O să spuneți că e o treabă greu de făcut: cu cît mai tare o să strigăm noi, cu atît mai leneși au să se arate cei din Parlament ca să se înhame la o treabă îndrăcită.
-Necăjiți-i pe cei din Parlament cît de mult vă place, răspunse Moore; dar e lipsit de orice de orice noimă să le pricinuiți necazuri proprietarilor de fabrici; iar eu, în ce mă privește, asta n-am s-o îngădui.
-Sînteți un om tare ca stînca! replică muncitorul. N-ați vrea să ne dați și nouă o păsuire? N-ați vrea să fiți bun să faceți schimbările astea ceva mai pe încetul?
-Oare în persoana mea se reduc toți fabricanții de postavuri din Yorkshire? Răspunde-mi la asta!
-Sînteți numai unul singur.
-Și numai eu singur! iar dacă m-aș opri doar o clipă, pe cîtă vreme ceilalți ar merge înainte, aș fi repede călcat în picioare. Dacă aș face eu ce mă rogi dumneata, într-o lună aș da faliment; și crezi că falimentul meu ar putea să aducă pîine la gura copiilor dumitale? William Farren. eu n-am să mă supun niciodată nici poruncilor dumitale și nici poruncilor altora. Cu mine nu mai vorbiți despre mașini; în privința asta am să fac ce voi crede eu de cuviință. Chiar mîine am să primesc niște mașini noi. Dacă le fărîmați și pe astea, am să aduc încă altele. Niciodată n-am să mă dau bătut.  
(...) Dacă ar fi vorbit mai omenos cu William Farren - car era un om foarte cinstit, fără ură și fără invidie împotriva celor mai înstăriți decît el; care socotea că nu e nici o nenorocire și nici o nedreptate să fii nevoit să trăiești din muncă  și era înclinat  să fie destul de mulțumit dacă are ce munci -  Moore și-ar fi putut cîștiga un prieten.
(...) Pe drumul de întoarcere către casa lui, odinioară, în vremuri mai bune, o locuință decentă, curată, plăcută, însă acum, deși tot curată, foarte tristă fiindcă era foarte săracă - Farren își punea această întrebare. Și ajunse la încheierea că străinul, proprietar de fabrică, era un om egoist, fără suflet și, de asemenea, gîndea el, un nesocotit. I se părea că emigrarea, dacă ar fi avut mijloace să poată emigra, ar fi mai bună decît o slujbă sub conducerea unui astfel de om.
(...)
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 142-

NOTĂ M. T.
*Albion

Lectura piesei Coriolan de Shakespeare în societatea engleză din secolul XIX (C. BRONTE)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Caroline Hestone, nepoata în vârstă de 18 ani a parohului, îi cere industriașului textilist Robert Moore să citească tragedia istorică Coriolan a marelui dramaturg englez William Shakespeare (1564-1616), în prezența surorii acestuia Hortense. Aceasta se ocupa de educația francofonă a tinerei, întrucât mama celor doi frați fusese originară din marele port belgian Anvers. Gaius Marcus Coriolanus a fost un general al Romei republicane (sec. V î. H.), iar Aufidius a fost comandantul adversarilor volsci, populație din Peninsula Italică.

<(...)
-Străbunii dumitale francezi nu vorbesc atît de dulce, nici atît de măreț, nici atît de cutremurător ca strămoșii de spiță englezească, Robert. În seara asta să fii pe deplin englez: să ne citești dintr-o carte englezească.
-O carte englezească veche?
-Da, o carte englezească veche, una dintre acelea care îți plac dumitale; și eu am să aleg un fragment care să sune în cît mai desăvîrșită armonie cu ceva din sufletul dumitale. Unul care să te învioreze și să-ți umple cugetul de muzică încîntătoare: să treacă asemenea unei mâini iscusite peste inima dumitale și să facă să-i răsune coardele. Inima dumitale e o liră, Robert; dar calea ce ți-a fost menită în viață nu este a unui trubadur chemat să-i alinte strunele, și atunci rămîne adeseori tăcută. Îngăduie-i bătrînului William să se apropie și să-i atingă strunele: atunci ai să vezi cum scoate din tremurul lor toată forța și toată melodia englezească.
-Trebuie să citesc din Shakespeare?
-Trebuie să ai în față spiritul lui; trebuie să-i asculți glasul cu urechile minții; să primești în sufletul dumitale o parte dintr-al lui.
-Pentru ca în felul ăsta să mă facă mai bun; să joace rolul unui soi de predică?
-Ba ca să te emoționeze; să te facă să trăiești noi senzații. Ca să-ți dea putința să-ți simți adînc viața, nu numai cu părțile ei de virtute. dar și cu părțile vicioase, cu părțile ei păcătoase.
(...)
Caroline se urcase pe scaun și răscolea prin bibliotecă, iar de acolo se întoarse cu o carte, spunînd:
-Uite, aici e Shakespeare, și am deschis la Coriolan. Ia, citește, și prin simțămintele ce ți le va stîrni lectura. descoperă cît de josnic și totodată cît de măreț ești.
(...)
-Chiar prima scenă din Coriolan fu o adevărată delectare pentru gustul lui intelectual, și pe măsură ce citea se încălzea tot mai mult. Citi cu avînt îngîmfatul discurs adresat de Caius Marcius cetățenilor înfometați; nu afirma să socotești îndreptățită mînia vorbitorului, dar s-ar fi spus că așa simte. Caroline își ridică privirile spre el, cu un zîmbet straniu.
-Uite că am și ajuns la o chestiune de viciu, îi spuse, fiindcă simpatiile dumitale se îndreaptă către acest patrician înfumurat care nu are nici un fel de milă pentru semenii înfometați, ba îi mai și insultă. Bine, citește mai departe.
Robert citi mai departe. Pasajele războinice nu-i trezeau atenția; spuse că toate acestea sînt lucruri depășite sau ar trebui să fie; spiritul ce se degajă de aici era un spirit barbar, totuși simpla înfruntare dintre Marcius și Tullus Aufidius îi produse o veritabilă încîntare. Pe măsură ce înainta, s eîmpuținau și obervațiile lui critice; devenea din ce în ce mai limpede că este impresionat de forța, de adevărul fiecărui pasaj; și, desprinzîndu-se treptat de pe calea îngustă a prejudecăților personale, începea să vadă largul tablou al sufletului omenesc, să simtă realitatea imprimată fiecăruia dintre personajele ce-i vorbeau de pe pagina deschisă în fața lui.
Scenele comice nu le citea bine și atunci Caroline îi lua cartea din mînă și citea în locul lui pasajele respective.
(...)
Coriolan în culmea slavei; Coriolan în adîncul prăpădului; Coriolan surghiunuitul treceau unul după altul ca niște umbre titanice. Ajunsă în fața imaginii surghiunuitului, mintea lui Moore părera că face un popas. Parcă stătea lîngă vatra din casa lui Aufidius și contempla imaginea măreției prăbușite, ce se arăta încă parcă și mai măreață în starea cea mai de josa decăderii. Vedea „înfățișarea neîmblînzită”, chipul întunecat „ce-avea întipărit harul de a porunci”, „corabia cea mîndră cu pînze sfîșiate”. Simpatiza întru totul cu răzbunarea lui Caius Marcius; nu era deloc scandalizat din pricina ei; și din nou Caroline îi șopti:
-Aici zăresc din nou o sclipire a frățietății în greșeală.
Marșul asupra Romei, implorările mamei, rezistența îndelungată, supunerea finală a pasiunilor rele în fața celor bune, lucru ce întotdeauna trebuie să se petreacă într-o fire umană demnă de titlul de „nobilă”, mînia lui Aufidius în fața a ceea ce el considera a fi slăbiciunea aliatului său, moartea lui Coriolan, durerea de pe urmă a marelui său vrăjmaș - toate scenele alcătuite din forță și din adevăr concentrat veneau una după alta și lua în scurgerea lor profundă și iute inima și cugetul cititorului și ascultătorului.
-Ia spune, acum l-ai simțit pe Shakespeare? întrebă Caroline la vreo zece minute după ce vărul ei închise cartea.
-Cred că da.
-Și ai observat la Coriolan ceva ce ar semăna cu dumneata?
-Poate că am observat.
-Nu era la fel de supus greșelii pe cît era de măreț?
Moore încuviință dînd din cap.
-Și care-i era greșeala? Ce anume îi făcea pe ceilalți cetățeni să-l urască? Ce a pricinuit surghiunuirea lui de către concetățeni?
-Tu oare ce crezi că a fost?
-Întreb din nou:
O fi fost oare mîndria
Care întotdeauna în afara sorții zilnice îl molipsește
Pe omul fericit? ori vreo greșeală în judecată
Ce  l-a făcut să dea greș acolo unde toți sorții
Se aflau sub porunca lui ? sau poate firea
Să nu fie decît un singur lucru; nu să umble
De la coif la pernă, ci să stăpînească pacea
Cu aceeași cumpătare și cu același port
Cu care diriguia războiul?
-De, răspunde-ți singur, Sfinxule.
-Era cîte puțin din toate: și dumneata nu trebuie să fii înfumurat față de muncitori; nu trebuie să neglijezi posibilitățile de a-i liniști, nu trebuie să fii o fire rigidă și să rostești o cerință la fel de autoritar de parcă ar fi un ordin.
-Asta e morala pe care o atribui piesei? Cine ți-a vîrît în cap asemenea idei?
(...)>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 94-99.

O doamnă belgiancă în societatea engleză din secolul XIX (C. BRONTE)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Hortense Moore, sora mai mare a personajului principal masculin, tînărul industriaș textilist Robert Moore, îi mărturisește acestuia problemele de acomodare în societatea englezească, mama lor fiind o belgiancă  din familia Gerard din marele port Anvers.

<(...)
-Mi-e teamă că nu te simți prea fericită în Anglia, Hortense.
-Frate dragă, e de datoria mea să mă simt fericită acolo unde te afli tu; alminteri însă, există o mie de lucruri care mă fac să duc dorul orașului nostru de baștină. Aici toată lumea pare prost crescută (mal-eleve). Văd că obiceiurile mele sînt socotite ridicole: dacă se întâmplă ca vreo fată din fabrică să intre în bucătărie și să mă găsească îmbrăcată în jupă și camizol pregătind de mîncare (fiindcă după cum știi în Sarah nu mă pot bizui să gătească nici măcar un singur fel), rînjește ironic. Dacă accept cumva vreo invitație la ceai, ceea ce am făcut o dată sau de două ori, atunci bag de seamă că sînt lăsată cu totul la o parte; nu mi se dă atenția care bineînțeles că mi se cuvine. Și din ce familie cu totul aleasă fac parte Gerarzii, după cum prea bine știm, la fel ca și Moorii! Au tot dreptul să pretindă un anumit respect și să se simtă jigniți atunci cînd nu le este arătat. La Anvers am fost tratată cu deosebită considerație; aici s-ar zice că, de cîte ori deschid gura în societate vorbesc englezește cu un accent ridicol, deși eu sînt întru totul convinsă că am o pronunție impecabilă.
-Hortense, în Anvers eram cunoscuți ca oameni bogați; în Anglia nu ne-a știut nimeni decît de săraci.
-Exact; și cît de interesați sînt oamenii. Uite, încă o dată, dragă frate, duminica trecută, dacă-ți aduci aminte, era o vreme foarte umedă; prin urmare m-am dus la biserică încălțată cu saboții mei cei negri și frumoși, încălțări pe care, într-adevăr, nimeni nu le-ar purta într-un oraș distins, dar pe care în țară am fost dintotdeauna obișnuită să-i pun cînd merg pe drumuri noroioase. Te rog să mă crezi că de îndată ce am pășit pe culoarul dintre bănci, calmă și liniștită, cum sînt eu întotdeauna, patru doamne și tot atâția domni au început să rîdă și și-au ascuns fața în cartea de rugăciuni.
-Bine, bine! Altă dată să nu-ți mai pui saboții. Ți-am mai spus și înainte că nu sînt chiar potriviți pentru țara asta.
-Cum, frate dragă, doar nu sînt saboți obișnuiți, dintre aceia din care poartă țăranii. Ascultă-mă pe mine, sînt sabots noirs, tres propres, tres convenables (1). La Mons și la Leuze - orașe nu prea depărtate de o capitală elegantă cum este Bruxelles-ul - foarte rar se întîmplă ca persoanele respectabile să încalțe altceva cînd trebuie să umble pe vreme de iarnă. Să încerce cineva să se bălăcească pe vreo chaussee flamandă cu o pereche luată de la Paris de brodequins, on m en dirait des nouvelles! (2)
-Lasă-le încolo Mons și Leuze și acele chaussees flamande; cînd ești la Roma poartă-te cum se poartă romanii; dealminteri eu nu sînt atît de sigur nici în privința jupei și camizolului tău. Nu văd niciodată vreo lady englezoaică îmbrăcată în lucruri dintr-astea. Întreab-o pe Caroline Helstone.
-Caroline! Eu s-o întreb pe Caroline? Eu să-i cer ei sfaturi în privința felului cum trebuie să mă îmbrac? Ea trebuie să mă consulte pe mine în toate privințele; e un copil.
-Are optsprezece sau cel puțin șaptesprezece ani; e destul de mare ca să știe tot ce trebuie despre rochii, jupe și chaussures (3).
- (...) Vine azi-dimineață aici?
-Vine, ca de obicei, pentru lecția de franceză.
-Despre ea n-ai impresia că te ia peste picior, nu-i așa?
-Nici vorbă, mă apreciază mai mult decît toată cealaltă lume de pe-aici; să nu uităm că ea are cele mai multe posibilități de a mă cunoaște îndeaproape: e convinsă că sînt o perosană educată, inteligentă, manierată și cu principii; pe scurt, toate calitățile unui om de familie bună și binecrescut.

(1) Saboți negri, foarte curați și foarte decenți (fr.)
(2) Ghete, ar avea ce să-mi audă urechile! (fr.)
(3) Încălțăminte (fr.)
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 68-70.

Controversă culinară anglo-belgiană în secolul XIX (C. BRONTE)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în anii 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire. Hortense Moore, sora necăsătorită a personajului principal masculin, a căror mamă fusese o belgiancă din Anvers, îi povesteste fratelui său industriaș disputa pe teme culinare cu servitoarea lor englezoaică Sarah.

<- (...) C`etait absolument comme  les domestiques Anglais, les servants sourtout rien d`insupportable comme cette Sarah, par exemple! (1)
-Pare curată și harnică, observă domnul Moore.
-Pare! Eu nu știu ce fel pare; și nici nu spun că ar fi cu totul murdară și leneșă: mais elle est d`une insolence! (2) Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o pînă am făcut-o zdrențe și că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mîncare cum este gustosul nostru bouilli (3), și că le bouillon (4) nu ar fi nimic altceva decît apă caldă și grasă, iar cît despre choucroute (5) zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniță - excelent pregătită cu mîinele mele - a zis că e un hîrdău cu lături, adică de mîncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta și nu mă pot totuși lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta și mai îngrozitoare. (...)

(1) Absolut la fel ca și personalul de serviciu englez, mai ales slujnicele; nimic nu poate fi mai greu de suportat decît această Sarah, de pildă! (fr.)
(2) Dar e de o obrăznicie!
(3) Rasol (fr.)
(4) Supa (fr.)
(5) Varză murată>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 68.

Relația patron-muncitor în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE)

În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte (1816-1855) a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Personajul principal masculin, Robert Moore, este proprietarul unei fabrici de textile pe care încearcă să o modernizeze.

<(...)
La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, și-atunci copiii micuți dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, și să sperăm că din pricina asta nu simțeau prea adînc ascuțimea frigului; și, într-adevăr, prin comparație, poate că dimineața de-acum li se părea mai curînd blîndă decît aspră; dar deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit.
Domnul Moore stătea la intrare și le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe ușă; celor care cam întîrziară le spunea cîte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa cînd întîrziații ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul și nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, nici unul dintre ei,deși amîndoi păreau aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenții sosiți mult prea tîrziu: domnul Moore îi punea să plătească îndată ce intrau, și le atrăgea atenția că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni.
Regulile de disciplină sînt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi și neomenoși stabileau reguli crude și neomenoase pe care, cel puțin în vremea ce ne interesează pe noi, obișnuia să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de față este mai mult sau mai puțin imperfect, pana mea refuzînd să schițeze ceva în mod exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfățișa pe rveunele depravate sau de-a dreptul mîrșave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpînii și vătafii de sclavi, îi las în seama temnicierului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-și murdărească paginile cu relatarea unor astfel de fapte.
(...)>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 63-64.

Servitoare englezoaică versus servitoare belgiancă în secolul XIX (C. Bronte)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte (1816-1855) a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire. Personajul principal masculin, industriașul textilist Robert Moore, a cărui mamă se născuse în orașul belgian Anvers, are o discuție cu o sora sa necăsătorită Hortense (Mademoiselle) privind calitatea profesională a servitoarei lor englezoaice Sarah.

<(...)
Răspunsul fu brusc împiedicat de Sarah și stăpâna ei care intrară împreună în bucătărie, oarecum tulburate. Răstimpul cît avusese loc dialogul dintre domnul Moore și domnișoara Helstone îl folosiseră într-o scurtă ceartă cu privire la „café au lait” (1), despre care Sarah spunea că este cea mai ciudată amestecătură văzută de ea vreodată, o irosire a bunătăților dăruite de Dumnezeu, de vreme ce „așa e făcută cafeaua, să fie fiartă în apă”, iar Mademoiselle susținea sus și tare că e „un breuvage royal” (2) de o mie de ori prea bună pentru o ființă de nimic, care nu-i în stare s-o aprecieze.
(...)
Fata aproape că nici nu auzi explozia de mînie aruncată de Mademoiselle de îndată ce ajunse în salon; lunga perorație despre „la conduite indigne de cette méchante créeature” (4) îi ajungea la urechi la fel de lipsită de înțeles ca și zdrăngănitul nervos al ceștilor de porțelan. Robert rîse puțin, într-un fel foarte reținut, apoi, îndemnînd-o politicos și calm pe sora sa să se lininiștească, îi dădu toate asigurările că în cazul cînd asta i-ar face plăcere, își poate alege drept ajutoare orice fată din fabrică; numai că, personal, avea mari îndoieli în privința felului cum ar fi răspuns acelea cerințelor, întrucît, după cît fusese informat, cele mai multe dintre ele erau cu totul nepricepute la treburi casnice; pe de altă parte, așa obraznică și încăpățînată cum se arăta Sarah, poate că nu era mai rea decît majoritatea femeilor de categoria ei.
Mademoiselle se declară de acord cu realitatea acestei situații; după cîte credea dînsa, „ces paysannes Anglaises étaient tout insportables” (1). Ce n-ar fi dat ea pentru vreo „bonne cuisinièere Anversoise” (2), cu bonetă înaltă, fustă scurtă și saboți modești potriviți cu situația de slujnică: ar fi ceva mult mai bun, fără îndoială, decît o cochetă neobrăzată cu rochie largă și cu capul în întregime descoperit (căci, după cîte se părea, Sarah nu împărtășea defel opinia sfîntului apostol Pavel, conform căreia: „ e rușinos ca o femeie să umble cu capul descoperit”; ba, îmbrățișînd o doctgrină cu totul opusă, refuza cu îndîrjire să-și întemnițeze în pînză ori muselină pletele bogate ale părului ei gălbui pe care se mîndrea să-l strîngă elegant la ceafă cu un pieptene, iar duminica să-l poarte cu cîrlionți trași spre frunte).
-Vrei să încerc să-ți aduc o fată din Anvers? întrebă domnul Moore care, deși foarte serios în public, era în general amabil între ai lui.
 -Merci du cadeau! (3) veni răspunsul. O fată de la Anvers n-ar sta la noi nici măcar zece zile, luată mereu peste picior de aceste coquines (4) din fabrică de la tine; apoi, îmblînzindu-se puțin: Ești foarte bun, dragul meu frate.Iartă-mi enervarea, dar să știi că treburile mele casnice sînt grozav de obositoare - ce să-i faci însă,  probabil că asta mi-a hărăzit soarta; îmi aduc aminte că venerabila noastră mamă a avut de îndurat aceleași suferințe, cu toate că avea posibilitatea să aleagă dintre cele mai îndemînatice slujnice din Anvers; în toate țările personalul de serviciu alcătuiește o categorie de oameni răsfățați și greu de mînuit.
Domnul Moore își mai aducea și el aminte cîte ceva de suferințele maică-si. Pentru el fusese o mamă foarte iubitoare și îi cinstea amintirea, dar vedea parcă aievea cum în bucătărie păstra permanent o atmosferă încordată; la fel cum făcea în zilele de acum devotata lui soră, aici în Anglia.

(1) Cafea cu lapte (fr.).
(2) O băutură demnă de regi (fr.).
(4) Purtarea nedemnă a acestei creaturi pline de răutate (fr.).

(1) Țărăncile astea engleze erau cu totul de nesuportat (fr.).
(2) Pricepută bucătăreasă din Anvers (fr.).
(3) Mulțumesc pentru dar! (fr.).
(4) Netrebnice (fr.).
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 91-93.

Dimensiunea socială a capitalismului vest-european la începutul secolului XIX (C. BRONTE 1849)

În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire, când Anglia se afla în plină revoluție industrială declanșată în secolul anterior. Personajul principal masculin, tânărul industriaș textilist Robert Moore, discută situația socială cu Joe Scott, unul dintre muncitorii săi de încredere, în așteptarea noilor utilaje cu care spera să mărească producția, dar care ar fi dus la concedierea unei părți a muncitorilor.

<- (...) Va să zică nu sîntem la pămînt, așa-i patroane? strigă Joe.
-Nici de doi bani, mon garcon - adică băiatule - hai, scoală-te și să dăm o raită prin fabrică pînă nu vin lucrătorii, că vreau să-ți arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuși o s-avem mașinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce (2)?
-Și de păianjen? Da, cum să nu: am citit și eu istoria Scoției și se-ntâmplă să știu în privința asta cît și dumneavoastră; și după cîte pricep vreți să spuneți că n-o să vă dați bătut.
-Așa e.
-Aveți cumva bani lăsați acolo, în țara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce își strîngea lucrurile cu care își improvizase culcușul și le punea la locul lor.
-În țara mea! Care-i țara mea?
-Cum care? Franța - nu?
-Nu Franța, asta în nici un caz. Întîmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franțuz.
-Atunci Olanda?
-Nu sunt nici olandez: acuma confunziu Anversul cu Amsterdamul.
-Flandra cumva?
-Mi-e silă de ce vrei tu să lași să se-nțeleagă, Joe! Eu - și flamand! Am eu mutră de flamand? -nasul butucănos și proeminent, fruntea îngustă și teșită, ochii albaștri spălăciți, „à fleur de tête (1)? Sînt cumva numai trup și picioare deloc, așa cum arată un flamand? Dar tu nici nu știi cum arată - neerlandezii ăștia. Joe, eu sînt din Anvers: maică-mea a fost de acolo, deși se trăgea dintr-un neam franțuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franțuzește.
-Dar taăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că și dumneavoastră sunteți puțintel de pe-aici; și oricine poate să vadă că sînteți din sîngele nostru, dornic să faceți bani și să mergeți mereu înainte cum sînteți.
-Joe, ești cam porc-de-cîine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinerețe, cu obrăznicia asta țărănească: la classe ouvrière - așa se spune în Belgia muncitorilor - se poartă brutal cu patronii lor; și prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan.
-În țara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoții ăștia tineri și domnii cei mari de la Londra e mirați că sîntem neciopliți, da' nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare și ne veselim de-a mai mare hazul cînd îi vedem cum holbează ochii cît cepele și-și întind mînușițele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în față, și pe urmă să-i auzim cum zic mușcîndu-și vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemați!”
-Și sînteți sălbatici, Joe; doar n-oți fi crezînd că sînteți civilizați, nu-i așa?
-Ei, ața și așa, așa și-așa, patroane. Eu zic că noi ăștia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord sîntem mult mai deștepți și știm mult mai multe decît știe fermierii ăia din sud. Negoțul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliți să gîndească. Știți dumneavoastră? Tot scotocind eu la mașinării și altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea cînd văd ceva să caut și care-i pricina, și deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să și citesc și-s dornic să aflu ce-or fi avînd de gînd ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi și cu noi; și e alții încă mai deștepți ca mine; mulți sînt printre flăcăii noștri unsuroși de miroase a păcură, și dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulți de au capul cît banița și sînt în stare să-ți lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca și dumneavoastră sau bătrînul de Yorke, da' mai e și unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury și scandalagii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul.
-Știu, Scott, tu te crezi băiat deștept.
-Ei, mă descurc și eu; mă pricep săspun care-i brînză și care-i cretă, și înțeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile care mi-au ieșit în cale, mult mai bine decît socotesc unii de primprejurul meu; numa' că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca și mine, și vreo doi-trei încă și mai de nădejde.
-Ești un om tare de ispravă - un flăcău minunat; dar ți s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciugulești cîteva cunoștințe de matematici practice, și ai aflat unele fleacuri din elementele chimiei, uitîndu-te în fundul căzilor de vopsit, acuma ești un savant neluat în seamă; și nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totodeauna ca pe roate, iar tu, și alții de-o seamă cu tine, mai rămîneți cîteodată și fără lucru și fără pîine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri și întreaga formă de guvernămînt sub care trăiți e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult de atîta, nu este cazul să lași nicii o clipă să se înțeleagă că toate virtuțile s-au refugiat în colibe și au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiș de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă știu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiș de țiglă, fie sub acoperiș de paie, și că în orice făptură omenească, atîta vreme cît mai răsuflă, viciul și virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporții mai mari sau mai mici, iar proporțiile astea nu sînt hotărîte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogați și am întîlnit nemernici care erau săraci, după cum am întîlnit și nemernici care nu erau nici bogați și nici săraci, dar împliniseră dorința Agarei (1) și trăiau într-o bunăstare modestă și voioasă.

(2) Robert Bruce (1274-1329), rege al Scoției, care l-a învins în 1314 pe Eduard al II lea al Angliei.
(1) Bulbucați (fr.).
(1) Personaj biblic, sclava lui Abraham și mama lui Ismael. Izgonită împreună cu fiul ei în pustie, s-a rugat atît pînă cînd un înger le-a arătat un izvor și astfel l-a putut scăpa de la moarte pe Ismael.
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp.60-63.

„Horia Flămându: Există o vocație planetară a experimentului” („TOMIS” 1992)

 ?, Horia Flămându: Există o vocație planetară a experimentului, „Tomis”, Constanța, februarie 1992, p. 12

- Credeți că există „teme” intratabile în mod special în sculptură? 

+ Îndeobște, atât pentru artă, cât și pentru literatură, se înțelege prin formă totalitatea fenomenelor, aspectelor vieții materiale, adică situațiile, motivele, locurile, obiceiurile reflectate într-o operă și care converg spre un sens unic, iar acest sens unic fiind omul (loc de convergență a tuturor temelor). Pe mine, cel puțin în etapa actuală, mă preocup îndeosebi modul de reprezentare plastică a figurii umane. Încerc acest lucru, într-un mod mai nuanțat, prin compoziții în basorelief și prin desen.

De asemenea, omul înțeles ca erou, ca element exponențial al unui timp și unei comunități, m-a determinat să-mi pun la rându-mi complicatele probleme pe care le presupune statuara monumentală.

Direcționate îndeosebi către zona omenescului, preocupările mele actuale marchează poate și o reacție la o sculptură pe care am practicat-o anterior. Sunt convins că abordată cu seriozitate și inteligență figura umană are pentru sculptor cele mai mari șanse de a împrumuta materialului elementele gândirii și credințelor sale.

- Vă pasionează experimentul? Primiți în această etapă a existenței dvd. sugestii noi?

+ Pentru orice om căruia i s-ar pune această întrebare, răspunsul nu ar putea să cuprindă o negație. Într-un secol ca acesta, când pretutindeni și în toate domeniile se acumulează câștiguri imense, care pe deasupra sunt instantaneu vehiculate de mass-media pe întreg pământul - acum putem afirma că există o vocație planetară și fecundă a experimentului - nimeni nu-l poate ignora.

În zona artei, și în ce mă privește, sunt fascinat de multe experimente.

Aici, însă, simt nevoia unei precizări terminologice.  Se dă parcă o nuanță peiorativă noțiunii de experiment - și pe nedrept!

Cred că tot ce se experimentează cu seriozitate în domeniul artistic - exact ca și toate celelalte domenii ale creativității umane - oferă șansa evoluției, a progresului.

Toate performanțele consemnate de istoria artei, de istoria artei românești, de la legendarul Meșter Manole, ne duc la asemenea concluzii.

- Ceea ce este relevant în opera dvs. este unitatea superioară a elementelor - cele de expresie plastică și cele de expresie spirituală. Ce vă preocupă în descifrarea și exprimarea plastică a fiecărui portret (ce anume vă stimulează pentru translarea lui în forme plastice)?

+ Sincer vorbind este un sentiment obscur, greu definibil în cuvinte; ceva care s-ar apropia destul de părelnic de expresia „mă simt atras”. Este o anume stare care-mi stârnește interesul pentru un anume chip. Sunt uneori date de ordin plastic care mă atrag - dar cel mai adesea  mă determină ceea ce anterior numeam „ca o stare deosebită a omenescului”.

Portretul nici nu este decât o lectură în felul tău a unui om... dar spunând aceste lucruri rămân cu gustul amar al neputinței de a explica cu vorbe lucruri ținând de limbajul vizualității.

În tot ce ma făcut am încercat să aduc întreaga mea forță de gândire și concentrare în slujba artei; am urmărit să fiu înțeles și pe măsura forțelor mele să dau de gândit în felul în care artistul trebuie s-o facă pentru a fi mai bun, mai frumos, mai curat.

- Este bine cunoscut rolul desenului - ca proiect al operei finite, stadiu de laborator. Ce înseamnă în mod particular pentru dvs. exercițiul desenului?

+ Dintotdeauna pentru pictor, sculptor și arhitect; pentru gravor, ceramist, sticlar sau florar; mai nou pentru scenograf sau designer - într-un cuvânt pentru caligraful oriental sau european, pentru întreaga suflare a celor ce profesează în vreun sector al artelor vizuale - desenul este temelia oricărei întreprinderi.

Și eu îl folosesc ca atare.

În plus, depun sârguința de care mă simt în stare pentru a da desenului autonomia și mândria lui primordială.

Desenul este o artă în sine, suficientă sie-și și capabilă să poată emoționa cu unelte egale celorlalte genuri 

Eu încerc tot timpul să rememorez și să demonstrez acest lucru.

- În desele dvs. contacte cu arta occidentală, ce impresie v-a lăsat aceasta în comparație cu arta noastră plastică, în sensul unor dominante spirituale și de expresie materială?

+ Trebuie să spun că la contactul cu câteva mari muzee britanice mi-am dat seama că acolo există opere și capodopere de pretutindeni și de oricând și într-o asemenea cantitate încât cu ele s-ar putea ctitori instituții similare în foarte multe țări ale lumii, în chiar țările de origine ale acestor lucrări. Acesta ar fi poate un act de justiție culturală care are putea contribui la nivelarea unei prăpastii artificiale dintre civilizațiile de pe planetă.

Contactul cu arta contemporană și comparația cu sculptura românească ar face-o în felul următor.

În studiile de arhitectură care se publică azi în lume s-a încetățenit un termen care se autodefinește: stilul internațional. Aceasta înseamnă că datele stilistice esențiale sunt aceleași pretutindeni, că nu poți defini structura unei proveniențe naționale.

Cam acest lucru cred eu că se petrece cu arta din Occident în general. Ea definește clar o coordonată temporală, simțim că este de azi, din deceniul trecut sau de dinainte de război, dar reușește într-o măsură tot mai palidă să se definească spațială ca apartenență unei spiritualități anume.

În acest sens, arta românească și sculptura în special cred că este favorizată de dubla ei capacitate de a se dovedi deopotrivă „de acum și de aici”.

Trebuie totodată să amintesc marea bucurie pe care am resimțit-o împreună cu profesorul Dan Grigorescu când, timp de câteva ore, am fost oaspeții unui mare artist contemporan ca Henry Moore, care cunoștea România și îl admira pe Brâncuși. Ne-a vorbit mult și frumos despre Brâncuși și opera sa și importanța creației ale artistice pentru cultura lumii.