În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Caroline Hestone, nepoata în vârstă de 18 ani a parohului, îi cere industriașului textilist Robert Moore să citească tragedia istorică Coriolan a marelui dramaturg englez William Shakespeare (1564-1616), în prezența surorii acestuia Hortense. Aceasta se ocupa de educația francofonă a tinerei, întrucât mama celor doi frați fusese originară din marele port belgian Anvers. Gaius Marcus Coriolanus a fost un general al Romei republicane (sec. V î. H.), iar Aufidius a fost comandantul adversarilor volsci, populație din Peninsula Italică.
<(...)
-Străbunii dumitale francezi nu vorbesc atît de dulce, nici atît de măreț, nici atît de cutremurător ca strămoșii de spiță englezească, Robert. În seara asta să fii pe deplin englez: să ne citești dintr-o carte englezească.
-O carte englezească veche?
-Da, o carte englezească veche, una dintre acelea care îți plac dumitale; și eu am să aleg un fragment care să sune în cît mai desăvîrșită armonie cu ceva din sufletul dumitale. Unul care să te învioreze și să-ți umple cugetul de muzică încîntătoare: să treacă asemenea unei mâini iscusite peste inima dumitale și să facă să-i răsune coardele. Inima dumitale e o liră, Robert; dar calea ce ți-a fost menită în viață nu este a unui trubadur chemat să-i alinte strunele, și atunci rămîne adeseori tăcută. Îngăduie-i bătrînului William să se apropie și să-i atingă strunele: atunci ai să vezi cum scoate din tremurul lor toată forța și toată melodia englezească.
-Trebuie să citesc din Shakespeare?
-Trebuie să ai în față spiritul lui; trebuie să-i asculți glasul cu urechile minții; să primești în sufletul dumitale o parte dintr-al lui.
-Pentru ca în felul ăsta să mă facă mai bun; să joace rolul unui soi de predică?
-Ba ca să te emoționeze; să te facă să trăiești noi senzații. Ca să-ți dea putința să-ți simți adînc viața, nu numai cu părțile ei de virtute. dar și cu părțile vicioase, cu părțile ei păcătoase.
(...)
Caroline se urcase pe scaun și răscolea prin bibliotecă, iar de acolo se întoarse cu o carte, spunînd:
-Uite, aici e Shakespeare, și am deschis la Coriolan. Ia, citește, și prin simțămintele ce ți le va stîrni lectura. descoperă cît de josnic și totodată cît de măreț ești.
(...)
-Chiar prima scenă din Coriolan fu o adevărată delectare pentru gustul lui intelectual, și pe măsură ce citea se încălzea tot mai mult. Citi cu avînt îngîmfatul discurs adresat de Caius Marcius cetățenilor înfometați; nu afirma să socotești îndreptățită mînia vorbitorului, dar s-ar fi spus că așa simte. Caroline își ridică privirile spre el, cu un zîmbet straniu.
-Uite că am și ajuns la o chestiune de viciu, îi spuse, fiindcă simpatiile dumitale se îndreaptă către acest patrician înfumurat care nu are nici un fel de milă pentru semenii înfometați, ba îi mai și insultă. Bine, citește mai departe.
Robert citi mai departe. Pasajele războinice nu-i trezeau atenția; spuse că toate acestea sînt lucruri depășite sau ar trebui să fie; spiritul ce se degajă de aici era un spirit barbar, totuși simpla înfruntare dintre Marcius și Tullus Aufidius îi produse o veritabilă încîntare. Pe măsură ce înainta, s eîmpuținau și obervațiile lui critice; devenea din ce în ce mai limpede că este impresionat de forța, de adevărul fiecărui pasaj; și, desprinzîndu-se treptat de pe calea îngustă a prejudecăților personale, începea să vadă largul tablou al sufletului omenesc, să simtă realitatea imprimată fiecăruia dintre personajele ce-i vorbeau de pe pagina deschisă în fața lui.
Scenele comice nu le citea bine și atunci Caroline îi lua cartea din mînă și citea în locul lui pasajele respective.
(...)
Coriolan în culmea slavei; Coriolan în adîncul prăpădului; Coriolan surghiunuitul treceau unul după altul ca niște umbre titanice. Ajunsă în fața imaginii surghiunuitului, mintea lui Moore părera că face un popas. Parcă stătea lîngă vatra din casa lui Aufidius și contempla imaginea măreției prăbușite, ce se arăta încă parcă și mai măreață în starea cea mai de josa decăderii. Vedea „înfățișarea neîmblînzită”, chipul întunecat „ce-avea întipărit harul de a porunci”, „corabia cea mîndră cu pînze sfîșiate”. Simpatiza întru totul cu răzbunarea lui Caius Marcius; nu era deloc scandalizat din pricina ei; și din nou Caroline îi șopti:
-Aici zăresc din nou o sclipire a frățietății în greșeală.
Marșul asupra Romei, implorările mamei, rezistența îndelungată, supunerea finală a pasiunilor rele în fața celor bune, lucru ce întotdeauna trebuie să se petreacă într-o fire umană demnă de titlul de „nobilă”, mînia lui Aufidius în fața a ceea ce el considera a fi slăbiciunea aliatului său, moartea lui Coriolan, durerea de pe urmă a marelui său vrăjmaș - toate scenele alcătuite din forță și din adevăr concentrat veneau una după alta și lua în scurgerea lor profundă și iute inima și cugetul cititorului și ascultătorului.
-Ia spune, acum l-ai simțit pe Shakespeare? întrebă Caroline la vreo zece minute după ce vărul ei închise cartea.
-Cred că da.
-Și ai observat la Coriolan ceva ce ar semăna cu dumneata?
-Poate că am observat.
-Nu era la fel de supus greșelii pe cît era de măreț?
Moore încuviință dînd din cap.
-Și care-i era greșeala? Ce anume îi făcea pe ceilalți cetățeni să-l urască? Ce a pricinuit surghiunuirea lui de către concetățeni?
-Tu oare ce crezi că a fost?
-Întreb din nou:
O fi fost oare mîndria
Care întotdeauna în afara sorții zilnice îl molipsește
Pe omul fericit? ori vreo greșeală în judecată
Ce l-a făcut să dea greș acolo unde toți sorții
Se aflau sub porunca lui ? sau poate firea
Să nu fie decît un singur lucru; nu să umble
De la coif la pernă, ci să stăpînească pacea
Cu aceeași cumpătare și cu același port
Cu care diriguia războiul?
-De, răspunde-ți singur, Sfinxule.
-Era cîte puțin din toate: și dumneata nu trebuie să fii înfumurat față de muncitori; nu trebuie să neglijezi posibilitățile de a-i liniști, nu trebuie să fii o fire rigidă și să rostești o cerință la fel de autoritar de parcă ar fi un ordin.
-Asta e morala pe care o atribui piesei? Cine ți-a vîrît în cap asemenea idei?
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 94-99.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu