Poetul antic Orfeu versus Isus Hristos (ELIADE 1977)

<
(...)
- Dacă nici poezia nu reușește, nu mai e nimic de făcut. Am încercat tot: religie, morală, profetism, revoluție, știință, tehnologie. Am încercat, pe rînd sau împreună, toate aceste metode, și nici una n-a reușit. N-am putut schimba omul. Mai precis, nu l-am putut transforma în om adevărat. Dintr-un anumit punct de vedere - și este singurul punct de vedere care mă interesează - am rămas așa cum eram cînd Orfeu* încă nu venise printre noi, printre lupi, mistreți și traci**.
- Orfeu? se miră încruntîndu-se Orlando. Orfeu din Infern?
- Trebuie să precizez că nu mă refer atît la traci, cît la fiarele sălbatice. Vă aduceți aminte cum le-a îmblînzit Orfeu, cîntîndu-le și acompaniindu-le din harfă. Că a civilizat pe traci nu e atît de important. Mult mai important este faptul că a îmblînzit lupii, urșii și mistreții prin muzică și poezie. Mai ales prin poezie, pentru că magia supremă o constituie verbul.
- Vino la subiect! îl întrerupse Orlando.
- Înțelegeți la ce fac aluzie: fiarele sălbatice sînt oamenii în starea lor naturală și, puteți adăuga, vă invit chiar să adăugați, chiar și oamenii în condiția lor culturală. Tot sălbateci sînt, dacă n-au acces la logos, dacă, adică, n-au fost confruntați cu singura magie susceptibilă de a le schimba radical modul lor de a fi: magia verbului, poezia...
- Dar ce facem cu politica ? îl întrerupse din nou Orlando.
- Trebuie să-i îmblînzim. Și traduc imediat: așteptăm pe Orfeu, așteptăm pe acel poet de geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către spirit: cu alte cuvinte, va precipita mutația pe care au rîvnit-o toate religiile și toate filozofiile din lume.Cine îi va mai putea rezista, lui, poetului? Vă întreb: ce mistreț a mai putut rămîne el însusi, mistreț în toată firea, ascultîndu-l pe Orfeu?
- Dar atunci, îl întrerupse Orlando, întinznd mîna pe deasupra mesei și apucîndu-l de braț, atunci ce căuta el, Orfeu, în Infern?
Adrian nu-și putu ascunde un zîmbet de secretă satisfacție.
- Mă așteptam la întrebarea asta, o simțeam de mult apropiindu-se, pregătindu-se să-mi frîngă aripile. Pentru că, îngăduiți-mi să fiu sincer, o asemenea întrebare e  făcută să mă descurajeze, cum spuneam: să-mi frîngă aripile. Și, din nefericire, nu sînteți singurul: chiar și poeții sînt obsedați de acest episod. Dar, credeți-mă, este vorba de un singur episod, e adevărat, patetic, dar și destul de banal, un episod care, în orice caz, nu poate deveni exemplar pentru noi, cei din ziua de azi.
- Mă rog, îl întrerupse din nou Orlando, a fost sau n-a fost în Infern?
- Evident c-a fost, dar de ce? Ca să-și salveze soția, pe Euridice. E foarte frumos, e cum spuneam, patetic, dar este doar o dovadă dragoste conjugală. Cîți din noi n-am face același lucru dacă am avea prestigiile lui la dispoziție? Dar, recunoașteți, Orfeu a coborît în Infern ca să salveze o singură ființă, și încă o ființă mult iubită, pe propria lui soție. Nici măcar n-a coborît pentru o necunoscută sau un ins oarecare, un bătrîn, sau un copil, căci în primul rînd copiii mor mușcați de șerpi. Dar Christos a coborît în Infern pentru toți oamenii, pentru toți cei care muriseră de la Adam încoace, milioane și milioane de necunoscuți și de necunoscute, a coborît în Infern să-i mîntuiască. Și cu toate acestea, adăugă cu gravitate și melancolie, nici creștinismul, Biserica lui Christos, n-a izbutit să schimbe oamenii. De ce să mai vorbim, atunci, de Orfeu în Infern? E un simplu episod care nu-mi revelează nimic. Și știu de ce nu-mi revelează nimic: pentru că poetul nu e implicat în acest descensus ad Inferos. În timp ce Orfeu în Tracia, Orfeu printre lupi, urși mistreți...
- Unde vrei să ajungi? îl întrebă Orlando bănuitor, aproape cu teamă.
- Mă întorc de unde am plecat. Vă spuneam că așteptam poetul, că asta e ultima noastră speranța. Poetul, repetă Adrian cu fervoare, mai mare decît Eschil***, și Shakespeare, și toți ceilalți laolaltă. Profet și taumaturg în adevăratul sens al acestor cuvinte, adică în sensul lor politic.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, În curte la Dionis: Mircea Eliade, Proză fantastică - Pe strada Mântuleasa..., vol. III, ed. de E. Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 195-196.

NOTE M.T.
* Tracii = Popor din grupul indo-european, așezat în centrul, sudul și estul Peninsulei Balcanice. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/stramosii-traci-asceza-exces)
** Orfeu (Orpheu în greacă) = Cântăreț din mitologia greacă. Fiu al regelui trac Oegrus și al muzei Calliope. S-a îndrăgostit de nimfa Euridice, care a murit mușcată de un șarpe. Orfeu s-a dus cu lira sa în lumea subpământeană pentru a o aduce înapoi pe soția sa. (http://www.diane.ro/2013/06/mit-orfeu-euridice-legenda-dragoste.html)
*** Eschil (525 î.H. - 456 î.H.) = Părintele tragediei clasice grecești antice. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/11/eschil-parintele-tragediei-i/#more-19888)

Nou versus vechi în arta interbelică (PETRESCU 1933)

<
(...)
Azi, mobila cubistă s-a generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în Bucureşti decît extrem de puţine locuinţe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e îndreptăţită această preferinţă a mea... La o masă oficioasă, cînd eram la legaţia de la Paris, numaidecît după război, se discuta despre epoca noastră... Pe drept cuvînt, un invitat francez spunea că e  o epocă mare, căci are în ea războiul mondial cu întîmplările şi forţele manifestate în el. Un scriitor tînăr, de la secţia de propagandă a Ministerului de Externe francez, susţinea însă, dimpotrivă, că e o epocă de imitaţie şi crasă vulgaritate.
''O epocă fără stil - spunea el atunci, în 1919 - o epocă fără spirit de invenţie în artă. Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor? Resturi: Louis IV*, Louis XV**, Louis XVI***, Empire**** etc, cumpărate scump la licitaţie, ceea ce e o ruşine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, sunt degenerate din modelele vechi, casele imită tot arhitectura Renaşterii*****, a barocului******, a  rococoului*******''. ''În schimb - a întregit cineva ironic - avem revoluţia în artă: cubismul********'', şi toţi au început să rîdă. Mi se pare însă, dacă îmi este permis şi mie, un profan, să am păreri în această privinţă, că dacă acest cubism e poate caraghios cînd desenează capete din triunghiuri diferit colorate sau alte năzbîtii, nu se poate însă tăgădui că în arta decorativă (căci arta e singura artă care se schimbă de la o epocă la alta, pentru că Shakespeare********* şi Racine********** rămîn permanent valabili), adică în arhitectură şi mobilier, cubismul a creat ''stilul epocei'', cum se va zice probabil mai tîrziu, dîndu-ne semnul deosebirilor de alte timpuri, şi deci chiar titlul de nobleţe pe care îl cerea tînărul scriitor încă de la 1919.
Dacă o fi aşa, dacă n-o fi aşa, eu tot eram plin de bucurie.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucureşti, 1983, p. 257-258.

NOTE M.T.
*Louis IV = Stilul artistic baroc din timpul domniei regelui francez Louis (Ludovic) XIV (1643-1715). (http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-03-26/stilul-ludovic-xiv.html)
**Louis XV = Stilul artistic rococo din timpul domniei regelui francez Louis XV (Ludovic) XV (1715-1774). (http://www.agenda.ro/epoci-si-stiluri-de-mobilier-ludovic-al-xv-lea/40803)
***Louis XVI = Stilul artistic neoclasicist din timpul domniei regelui francez Louis (Ludovic) XVI (1774-1789). (http://www.crispedia.ro/Stilul_Louis_XVI)
****Empire = Stil artistic promovat în timpul domniei împăratului francez Napoleon I (1804-1814/1815). (http://www.igloo.ro/articole/stilul-empire/)
*****Renaştere = Epocă secolelor XIV-XVI din istoria Europei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/renasterea-istoria-unei-epoci)
******baroc = Stil artistic din 1600-1700 caracterizat prin iregularitate, ciudăţenieşi extravaganţă. (http://www.amosnews.ro/arhiva/dictionar-arta-stilul-baroc-07-11-2010)
*******rococo = Stil artistic din secolul XVIII caracterizat prin luminozitate, eleganţă şi forme curbe exuberante. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/506448/Rococo-style)
******** cubism= Stil artistic iniţiat la începutul secolului XX de pictorii P. Picasso şi G. Braque. (http://www.artcyclopedia.com/history/cubism.html)
*********Shakespeare (1564-1616) = Cel mai important dramaturg englez. (http://www.biography.com/people/william-shakespeare-9480323)
**********Racine(1639-1699) = Unul din clasicii dramaturgiei franceze. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/488151/Jean-Racine)

Galațiul interbelic văzut de un profesor universitar ieșean îndrăgostit (TEODOREANU 1935)

<
(...)
- Vă mulțumesc tuturora. Ați cinstit prin mine orașul de unde viu. Dați-mi voie să iubesc prin dumneavoastră orașul în care mă aflu. Nu-l știam pînă acum. L-am descoperit într-o noapte de vară vrednică să fie dăruită de Shakespeare balconului Julietei, cînd se înalță înspre el tinerețea lui Romeo. Nu cunosc străzile acestui oraș, nu-i știu instituțiile, nic monumentele, și abea-i întîlnesc oamenii. N-am nici morninte în acest oraș, nu-mi știam nici prieteni, nici dușmani în casele lui: nimic nu mă lega de el. Pînă a nu-l întîlni, orașul dumneavoastră nu era pentru mine decît „ceva” de pe marginea Dunării. dar mi l-au arătat teii înfloriți dintr-un capăt pînă-n celălalt, și iată-l acum în mine alături de colinele Florențe*, de zările Eyub-ului**și de lagunele Veneției***. Tei înfloriți sînt mulți în țara lui Eminescu, poate tot atîția cîte fete blonde sînt pe malul Rhinului****. Și Iașul își are aleea lui de tei***** care și-au scuturat floarea sfîntă prin versurile lui Eminescu asupra sufletului unei țări întregi, lăsînd parfum fără de moarte peste trecătorii vieții. Dar nicăieri aiurea parfumul teilor nu-i mai aproape, mai intim, mai cald, mai viu, mai învăluitor, decît în locurile acestea. Nu e numai afară, subt cerul liber, pînă la fereastră; te însoțește pretutindeni. Îl ai în păr, îl ai pe mîni, îl ai pe față, și prin somn te acoperă încă, dîndu-ți beția nopților de vară. Îl am și acum în fața mea și în mine, și-l avem toți cei de aici în noi, și-n jurul nostru, cum e pe fața orbilor, iluminare, căldura soarelui de aur.
Într-un astfel de oraș nimeni nu poate fi bătrîn,cum nimeni nu poate fi urît cînd se roagă la Dumnezeu, chemîndu-l, și nimeni rău cînd vede în viață darul, nu povara.
„Et in Arcadia ego.”******
Așa voi spune la întoarcere: și eu am fost în Arcadia. Cunosc și eu ținutul de pe marginea unei ape vaste, unde, subt stele oglindite-n ape și subt crengi de tei, nopțile au ochii tinereții fără moarte, de subt genele Julietei.
Spui despre orașele frumoase: acolo aș vrea să trăiesc, acolo să mor.
Poeții spun: pe-acele le voi cînta, dăruindu-vi-le prin liră.
Iar eu îi spun prin dumneavoastră: oraș al teilor înfloriți și al nopților de vară, iată inima mea.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p.63-64.

NOTE M.T.
* Florența = Oraș medieval și modern italian, capitala regiunii istorice nord-vestice Toscana.
** Eyub = Moscheea Eyup  din Istanbul a fost construită de sultanul Mehmet II, după ce a cucerit Constantinopolul / Istanbul în 1453. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/10575/7/)
**** Veneția = Oraș-stat medieval și moden în nord-estul Italiei, situat pe țărmul unei lagune (Porțiune din bazinul unei mări sau al unui ocean separată aproape complet de rest printr-o fâșie îngustă de pământ. – Din it. laguna. ).
***** Rhin = Fluviu de 1233 km, care izvorăște din Elveția, apoi formează granița franco-germană, curge prin Germania și Olanda și se varsă în Marea Nordului.
***** Teiul din Parcul Copou din Iași, unde Eminescu își găsea inspirația, este vechi de circa 250 de ani. (http://www.historia.ro/content/teiul-lui-eminescu)

****** Et in Arcadia ego (latină) = Exprimă regretul fericirii pierdute. (http://articole.famouswhy.ro/ce_inseamna_et_in_arcadia_ego_/)

Mormântul hanului Tamerlan din Samarkand (VERNE 1892)

(67-8) „Moscheea e însă impunătoare. Are un dom aidoma unei căciuli persane, unde principala culoare e albastrul verzui, iar unicul ei minaret, acum trunchiat, sclipește de arabescuri smălțuite ce și-au păstrat străvechea strălucire.

Am vizitat sala centrală de sub cupolă. Acolo se înalță mormîntul `Șchiopului de fier` – cum i se spunea lui Timur Cuceritorul. Înconjurat de cele 4 morminte ale fiilor săi, sub o lespede de jad negru, acoperită de o broderie de inscripții, albesc oasele lui Tamerlan, al cărui nume pare să rezume al XIV lea secol de istorie veche. Zidurile sălii sînt placate cu jad pe care sînt desenate nenumărate ornamente în formă de frunze sau plante încolăcite, iar o coloană mică, ridicată în partea de SV arată spre Mecca. D-na Ujfalvi-Bourdon a asemuit, pe bună dreptate, această porțiune a moscheii lui Gur-Emir cu un sanctuar și într-adevăr asta-i impresia care ne-a făcut-o. Ea ni s-a întipărit după ce, pe o scară îngustă și întunecoasă, am coborît pînă la cripta unde sînt îngropate nevestele și fiicele lui T.

(...)

-Tamerlan, răspunde maiorul Noltitz, a fost unul dintre marii cuceritori ai lumii, poate cel mai mare, dacă e să măsori grandoarea cu întinderea cucerilor sale: Asia, de la E de M. Caspică, Persia și proviciile de la S frontierei ei, Rusia pînă la M. Azov, India, Siria, Asia Mică, în fine China în care a intrat cu 2000 de oameni. A avut un continent întreg ca teatru al bătăliilor sale.

-Și mai era și șchiop!

-Da, d-nă, ca Genseric, Shakespeare, Byron, Walter Scott, Talleyrand, ceea ce nu l-a împiedicat să urce foarte sus. Dar era fanatic și sîngeros. Istoria spune că a masacrat la Delhi 100.000 de prinși în război și a înălțat la Bagdad un obelisc din 84.000 de capete.

Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

Dramaturgul irlandez G. B. Shaw (1856-1950) despre el însuși

„Nu am dușmani sub vîrsta de 10 ani.”

„Nu am urmărit stilul niciodată în viața mea; stilul este un fel de melodie care pătrunde în frazele mele singură. Dacă un scriitor spune ceea ce trebuie să spună în maniera cea mai adecvată și eficace de care este capabil, stilul va avea grijă de el însuși, dacă are un stil. Dar eu mi-am impus o condiție în tinerețe. M-am hotărît că nu voi scrie nimic ce nu va fi inteligibil unui străin care utilizează un dicționar, ca franceza lui Voltaire; de aceea am evitat idiomul. (Mai tîrziu am început să caut idiomul, cu cea mai expresivă formă a limbii.”

„Am urmat întotdeauna tradiția clasică, recunoscînd că personajele de pe scenă trebuie să fie înzestrate de către autor cu o autocunoaștere conștientă și cu putere de exprimare și... să fie eliberate de inhibiții, care le-ar transforma în viața reală în niște monștri geniali. Forța de a face aceasta este cea care mă deosebește pe mine (sau pe Shakespeare) de un gramofon sau un aparat de fotografiat.”

„Dacă vrei să mă flatezi, nu spune că ți-am salvat sufletul cu filosofia mea. Spune-mi că, la fel cu Shakespeare, Moliere, Scott, Dumas și Dickens, am creat o galerie de personaje care sînt pentru tine mai reale decît propriile tale rude și pe care le vor menține în viață, timp de secole de-a rîndul, ca chevaux de bataille, generații succesive de actori și de actrițe în Pygmalion drept exemplu.”

„Shaw Bernard: modelul unui bust de Rodin, altminteri necunoscut.”

„Nu îndrăznesc să mă consider cel  mai bun dramaturg de limbă engleză, dar cred că sînt unul din primii zece și deci pot fi clasat ca unul din primii o sută.”


Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148, 151, 153, 162

Citate despre femeie

Cine ştie să descifreze privirile femeilor, nu mai are nimic de învăţat. 

William Shakespeare (1564-1616), dramaturg englez 


SURSA
Adevăruri despre femei şi dragoste, ''Cuget Liber'', Constanţa, 15 noiembrie 2013

Lectura piesei Coriolan de Shakespeare în societatea engleză din secolul XIX (C. BRONTE)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Caroline Hestone, nepoata în vârstă de 18 ani a parohului, îi cere industriașului textilist Robert Moore să citească tragedia istorică Coriolan a marelui dramaturg englez William Shakespeare (1564-1616), în prezența surorii acestuia Hortense. Aceasta se ocupa de educația francofonă a tinerei, întrucât mama celor doi frați fusese originară din marele port belgian Anvers. Gaius Marcus Coriolanus a fost un general al Romei republicane (sec. V î. H.), iar Aufidius a fost comandantul adversarilor volsci, populație din Peninsula Italică.

<(...)
-Străbunii dumitale francezi nu vorbesc atît de dulce, nici atît de măreț, nici atît de cutremurător ca strămoșii de spiță englezească, Robert. În seara asta să fii pe deplin englez: să ne citești dintr-o carte englezească.
-O carte englezească veche?
-Da, o carte englezească veche, una dintre acelea care îți plac dumitale; și eu am să aleg un fragment care să sune în cît mai desăvîrșită armonie cu ceva din sufletul dumitale. Unul care să te învioreze și să-ți umple cugetul de muzică încîntătoare: să treacă asemenea unei mâini iscusite peste inima dumitale și să facă să-i răsune coardele. Inima dumitale e o liră, Robert; dar calea ce ți-a fost menită în viață nu este a unui trubadur chemat să-i alinte strunele, și atunci rămîne adeseori tăcută. Îngăduie-i bătrînului William să se apropie și să-i atingă strunele: atunci ai să vezi cum scoate din tremurul lor toată forța și toată melodia englezească.
-Trebuie să citesc din Shakespeare?
-Trebuie să ai în față spiritul lui; trebuie să-i asculți glasul cu urechile minții; să primești în sufletul dumitale o parte dintr-al lui.
-Pentru ca în felul ăsta să mă facă mai bun; să joace rolul unui soi de predică?
-Ba ca să te emoționeze; să te facă să trăiești noi senzații. Ca să-ți dea putința să-ți simți adînc viața, nu numai cu părțile ei de virtute. dar și cu părțile vicioase, cu părțile ei păcătoase.
(...)
Caroline se urcase pe scaun și răscolea prin bibliotecă, iar de acolo se întoarse cu o carte, spunînd:
-Uite, aici e Shakespeare, și am deschis la Coriolan. Ia, citește, și prin simțămintele ce ți le va stîrni lectura. descoperă cît de josnic și totodată cît de măreț ești.
(...)
-Chiar prima scenă din Coriolan fu o adevărată delectare pentru gustul lui intelectual, și pe măsură ce citea se încălzea tot mai mult. Citi cu avînt îngîmfatul discurs adresat de Caius Marcius cetățenilor înfometați; nu afirma să socotești îndreptățită mînia vorbitorului, dar s-ar fi spus că așa simte. Caroline își ridică privirile spre el, cu un zîmbet straniu.
-Uite că am și ajuns la o chestiune de viciu, îi spuse, fiindcă simpatiile dumitale se îndreaptă către acest patrician înfumurat care nu are nici un fel de milă pentru semenii înfometați, ba îi mai și insultă. Bine, citește mai departe.
Robert citi mai departe. Pasajele războinice nu-i trezeau atenția; spuse că toate acestea sînt lucruri depășite sau ar trebui să fie; spiritul ce se degajă de aici era un spirit barbar, totuși simpla înfruntare dintre Marcius și Tullus Aufidius îi produse o veritabilă încîntare. Pe măsură ce înainta, s eîmpuținau și obervațiile lui critice; devenea din ce în ce mai limpede că este impresionat de forța, de adevărul fiecărui pasaj; și, desprinzîndu-se treptat de pe calea îngustă a prejudecăților personale, începea să vadă largul tablou al sufletului omenesc, să simtă realitatea imprimată fiecăruia dintre personajele ce-i vorbeau de pe pagina deschisă în fața lui.
Scenele comice nu le citea bine și atunci Caroline îi lua cartea din mînă și citea în locul lui pasajele respective.
(...)
Coriolan în culmea slavei; Coriolan în adîncul prăpădului; Coriolan surghiunuitul treceau unul după altul ca niște umbre titanice. Ajunsă în fața imaginii surghiunuitului, mintea lui Moore părera că face un popas. Parcă stătea lîngă vatra din casa lui Aufidius și contempla imaginea măreției prăbușite, ce se arăta încă parcă și mai măreață în starea cea mai de josa decăderii. Vedea „înfățișarea neîmblînzită”, chipul întunecat „ce-avea întipărit harul de a porunci”, „corabia cea mîndră cu pînze sfîșiate”. Simpatiza întru totul cu răzbunarea lui Caius Marcius; nu era deloc scandalizat din pricina ei; și din nou Caroline îi șopti:
-Aici zăresc din nou o sclipire a frățietății în greșeală.
Marșul asupra Romei, implorările mamei, rezistența îndelungată, supunerea finală a pasiunilor rele în fața celor bune, lucru ce întotdeauna trebuie să se petreacă într-o fire umană demnă de titlul de „nobilă”, mînia lui Aufidius în fața a ceea ce el considera a fi slăbiciunea aliatului său, moartea lui Coriolan, durerea de pe urmă a marelui său vrăjmaș - toate scenele alcătuite din forță și din adevăr concentrat veneau una după alta și lua în scurgerea lor profundă și iute inima și cugetul cititorului și ascultătorului.
-Ia spune, acum l-ai simțit pe Shakespeare? întrebă Caroline la vreo zece minute după ce vărul ei închise cartea.
-Cred că da.
-Și ai observat la Coriolan ceva ce ar semăna cu dumneata?
-Poate că am observat.
-Nu era la fel de supus greșelii pe cît era de măreț?
Moore încuviință dînd din cap.
-Și care-i era greșeala? Ce anume îi făcea pe ceilalți cetățeni să-l urască? Ce a pricinuit surghiunuirea lui de către concetățeni?
-Tu oare ce crezi că a fost?
-Întreb din nou:
O fi fost oare mîndria
Care întotdeauna în afara sorții zilnice îl molipsește
Pe omul fericit? ori vreo greșeală în judecată
Ce  l-a făcut să dea greș acolo unde toți sorții
Se aflau sub porunca lui ? sau poate firea
Să nu fie decît un singur lucru; nu să umble
De la coif la pernă, ci să stăpînească pacea
Cu aceeași cumpătare și cu același port
Cu care diriguia războiul?
-De, răspunde-ți singur, Sfinxule.
-Era cîte puțin din toate: și dumneata nu trebuie să fii înfumurat față de muncitori; nu trebuie să neglijezi posibilitățile de a-i liniști, nu trebuie să fii o fire rigidă și să rostești o cerință la fel de autoritar de parcă ar fi un ordin.
-Asta e morala pe care o atribui piesei? Cine ți-a vîrît în cap asemenea idei?
(...)>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 94-99.

Procurorul comunist D. Popovici din Constanța (RUSU 1998)

 Titus Rusu, I se spunea Mitică, „Tomis”, Constanța, august 1998, p. 14

Dumitru Popovici a fost procurorul șef al Procuraturii Regionale Constanța între 1952-1962.

Nu-l înțelegeam pe Popovici. Inteligent și cult, depășind intelectual majoritatea juriștilor constănțeni, devenise un instrument docil al regimului totalitar. 

Popovici era crud în relațiile cu subalternii. La ședințele care se țineau frecvent, se manifesta sadic. Veșnic nemulțumit, inspira teamă. Era temut și în afara instituției. Unde apărea, împrăștia spaimă. Se spune că răutatea se datorează unei boli care nu iartă. Avea TBC osos la piciorul stâng, pe care îl târa ușor. Era conștient că boala de care suferea era incurabilă. De aceea, îi ziceam Richard, inspira de piesa lui Shakespeare. Și porecla a prins. Unii îi ziceau Șchiopul. Nu se ferea de muncă. Intra în cele mai grele procese. În comerț și în întreprinderile de stat se produceau fraude uriașe. În două sau trei cazuri, Popovici a cerut aplicarea pedepsei cu moartea, care fost introdusă în Codul penal în 1958 pentru infracțiunile de drept comun. La executarea pedepsei prin împușcare a cklor condamnați la moarte, nu a vrut să participe și l-a delegat pe delicatul coleg Sever Picu.

La procesele importante la care participa, veneau să-l asculte avocați constănțeni care-l prețuiau pentru talentul oratoric, dar și pentru cunoștințele sale juridice. Am asistat odată la o scenă penibilă, când lingușea un mărunt activist. Am încercat un sentiment de jenă. Era în stare să execute orice dispoziție i s-ar fi dat.

Față de mine am simțit că avea o vagă simpatie.La ședințele pe care le conducea cu biciul, uneori, deliberat crea un moment de respiro. Îl provoca la discuție pe șeful cadrelor, un fost cazangiu, care avea gura strâmbă, în uram unei pareze și pocea cuvintele pe care le scotea. Avea loc un dialog urmuzian. Îmi arunca o privire complice pentru a vedea dacă gust situația. Eu stăteam în ultimul rând. Bineînțeles că mă surprindea amuzându-mă. Era satisfăcut.

Dar boala lui Popovici s-a agravat și a fost transferat de la sanatoriul TBC Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud, la un spital din București, unde a murit spre sfârșitul iernii 1962. Popovici a fost înmormântat în Cimitirul Central, în zona unde erau înmormântați dregătorii importanți ai urbei. Pe mormânt i s-a pus o piatră dreptunghiulară cu o stea roșie. În noaptea ce urmat înmormântării, necunoscuți au dezgropat mormântul, au scos cadavrul, l-au dezbrăcat, i-au tăiat organul genital și i l-au pus în gură. Hainele au fost așezate alături. Deci jaful este exclus. S-au făcut cercetări de către experți în urmărire penală și criminalistică, însă cei care au profanat mormântul nu a fost prinși. M-am întrebat cine au fost cei care au comis acest act de răzbunare post mortem, care are corespondent doar în practicile mafiei siciliene? Popovici nu a fost implicat în procese politice. Îi plăceau mult femeile tinere și frumoase, de care profita din plin. Totuși, exclud posibilitatea ca mobilul răzbunării să fi fost gelozia. Rămâne una din enigmele nedeslușite ale Constanței. Cred că nu am greșit că l-am poreclit Richard. Popovici a fost un personaj care intră în teritoriul shakespearean.

Dar în fața eternității s-a produs o răsturnare care m-a pus pe gânduri. La începutul anului 1990, de pe mormintele foștilor nomenclaturiști monumentele funerare au fost răsturnate, degradate. Mormântul lui Popovici nu a fost atins. Să fie oare expresia principiului de drept „non bis in idem” (nu poți fi judecat de două ori pentru aceeași faptă)? Astăzi, piatra tombală cu numele lui Popovici a dispărut. Mormântul este neîngrijit, acoperit cu iarbă. Câteva flori de păpădie albăstrele stau, parcă stinghere, pe mormântul celui ce a fost Dumitru Popovici. Am auzit că în intimitate i se spunea Mitică.

„Unde ni sunt dramaturgii?” (SGARCEA 1994)

Val. Sgarcea, Unde ni sunt dramaturgii?, „Tomis”, Constanța, ug. 1994, p. 10

Dezbateri asupra lipsei quasitotale a textelor autohtone dramatice contemporane din repertoriul de zi al teatrelor ar fi oricând binevenite. S-ar limpezi  dileme, s-ar clarifica poziții. „Tirania regizorilor” - despre care s-a vorbit, pe bună dreptate, după anii 60, când experimentele unor Peter Brook și Jerzy Grotowsky aruncau mănușa în ograda autorilor trăgând spuza pe turta teatralității, pare a căpăta sensuri și forme noi în România posttotalitară. Mai întâi, e vorba de un refuz programatic, parțial justificat al creatorilor la scenă, o defulare s-ar zice, la gândul că P. Everac, D. Iacoban, Tărchilă, V. Stoenescu și alți „abonați permanenți” ai stagiunilor de până la 1990 ar mai avea ceva de zis. Saturația de contrafaceri, atât de evidentă, i-a determinat pe secretarii literari și directorii de scenă să alerge grabnic spre ceea ce până atunci nu puteau accede ori, dacă da, numai în urma unor tribulații de tot felul menite a încălzi „inimi responsabile”, oricum, încadrându-se în procentul „admis de sus”: texte din dramaturgia universală.

Țâfna răsfățaților autori enumerați aici e, oarecum justificată: „Noi, acum, ce ne facem?” Nu pot fi contestate reușite ale dramaturgiei din anii socialismului. Horia Lovinescu rămâne, oricând, o certitudine. cel puțin cu „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, text sortit a aștepta ani în șir aprobări spre a fi reprezentat și care ar merita, azi, să figureze în orice antologie.

Schematismul, situațiile  confuze, lipsa unor mize majore, a verosimilității, dialogul tern ori diluat cu bună știință a „ultimelor indicații din domeniu”, iată hibele de fond ale unei dramaturgii pe care o află regizorii într-un moment ferice, în care și-ar fi dorit o reală vigoare a formelor de expresie. Unde să găsești un Strindberg, când te împiedici de „Un fluture pe lampă”?

Într-un ritm năucitor, conflictelor din uzină, în care secretarul BOB era concomitent moașă comunală și „Deus ex machina”, le-au luat locul (e drept, uneori fără discernământ) cele mai felurite situații. Naturalizate ori nu. Un proces oarecum similar eforturilor romantice din perioada lui Facca și Bălăceanu. Care, însă , aveau operă de pionierat și, în plus, nu se ploconeau mamei Europe.

„Răzbunarea” regizorilor a oscilat între Feydeau, Shakespeare, Mrozek, Ionesco. Fiecare după putință. S-au inițiat concursuri de dramaturgie. UNITER e o instituție care și-a onorat programul, în ciuda ghinioanelor specifice tranziției: piesa anului reprezintă, dacă nu un etalon, cel puțin o realitate de domeniul evidenței.

În materie de text dramatic, lucrurile par simple doar la prima vedere și doar pentru cei care, fatalmente, subestimează genul. Numai că, practic, lucrurile stau exact invers: scena ucide în doi timpi și trei mișcări (citește două părți și o pauză). Dacă „teatrul e mai tare decât viața”, societatea actuală bâjbâind în forme aleatorii, de unde, atunci texte pe măsura frământărilor? Totul ar trăda conjuncturalul într-o eră în care socialul însuți nu-și pare ajunge sineși de la o zi la alta. Ca să nu mai vorbim de presiunea politicului, în capcana căruia un autor ar cădea lesne. Și încă lamentabil.

„Teatrul ca literatură” după expresia consacrată  a lui Marian Popescu e, în clipa de față, o noțiune riscantă. Astfel stând lucrurile, ce anume hrănește imaginea des invocată de realizatori? De unde începe și unde ia sfârșit rostul cuvântului în textul dramatic? Dar în economia un ei reprezentații?

Câțiva regizori s-au gândit, în urmă, să-l joace pe Matei Vișniec, recentul debutant pe o scenă pariziană. Cu un deceniu în urmă, el reprezenta, e drept, o alternativă. Un text („Buzunarul cu pâine”, o fabulă extrem de îndrăzneață la adresa terorii comuniste, publicat în SLAST în iunie 1986)  l-a jucat, eclectic, subsemnatul pe cont propriu (și cu ceva „plăceri” ulterioare) la Sala Studio a Teatrului Dramatic din Constanța, un alt mai târziu. După ce, în 1985, Centrul Teatral „Thepsis” din Timișoara reprezentase, cu aceleași riscuri, „Sufleurul fricii”. O încercare imediat ulterioară a făcut, în 1987, regizorul Nic. Scarlat de la „Nottara”. În decurs de câteva zile însă până la deschiderea stagiunii și debutul său pe o scenă profesionistă, autorul s-a trezit... franțuzit. Definitiv, se pare. Azi, Vișniec este un autor cantonat, tematic, într-un univers concentraționar deja vu. Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Radu Iftimovici, Răzvan Petrescu, Alina Mungiu, Marcel Tohatan sunt nume vehiculate în dramaturgia actuală autohtonă. Dar rigorile genului sufocă bunele intenții. Pare că afirmația călinesciană - poet la 20 de ani, prozator la 30, dramaturg la 40 - ține cu tot dinadinsul a-și proba veridicitatea mai ales acum, când bâjbâim cu frenezie într-o realitate care ține cu tot dinadinsul să se miște vertiginos. Cu atât mai mult, în întreprinderi spectaculare care nu presupun doar creații - chiar dacă meritorii - izolate ci, înainte de toate, eforturi financiare. Curajul celor îndrituiți a hotărî repertoriul nostru cel de toate zilele. Hazardul, cel lucrător în toate.

Dacă în proză au fost optzeciștii, în poezie postmoderniștii, dramaturgii au izbutit să rămână, ca și-n alte dăți, cazuri izolate. Ori, mai simplu, navigator în derivă pe o are plină cu sirene. Când lumea aceasta se va așeza pe un făgaș (nu altul decât cel al normalității), când formele vor fi una cu fondul, conflictele (sperăm altele!) vor izbucni firesc trăgând, poate, după ele creații care să le obiectiveze. Până atunci... o scurtă tăcere. În teatru, tăcerea spune multe. Încercări: e și bine și nici nu-i rău. Castelele de nisip nu pot rezista. Un dramaturg se naște din scrâșnet, obidă, zvâcniri. Unde ni sunt, deci, dramaturgii?!...

”Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”” (TUFIȘ 1993)

Anca Tufiș,  Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”, „Tomis”, 1993, decembrie

A. T. - Harry Tavitian, să vorbim despre singurătatea și, de ce nu, despre singularitatea jazzman-ului „de cursă lungă”. Mă exprim astfel pentru că, în virtutea unei posibile comparații cu alpinismul, sunt mulți care pornesc ascensiunea legați de aceeași sfoară, dar, fatalmente, puțin au șansa de fi primii care au atins vârful

H. T. - Da, în privința asta eu recunosc că duc o cursă oarecum singulară sau solitară. Aceasta nu se întâmplă din lipsă de parteneri, ci prin faptul că pe undeva, cred că jazzman-ul are nevoie să creeze oarecum în singurătatea lui. Doar într-un astfel de cadru el poate să-și elaboreze tot acest aliaj al său, materialul și concepția sa. Că după aceea el iese în lume și se adresează publicului, asta este altceva, dar în acele prime faze ale concepției consider chiar necesar ca singurătatea să existe.

Eu, pe undeva, sunt și o astfel de fire: deși îmi place foarte mult și compania prietenilor, îmi de multe ori problema limitelor între care îmi pot găsi echilibrul.

A. T. - Cu toate acestea, mulți oameni trăiesc cu impresia că jazz-ul este un sport de echipă. Să înțelegem atunci că realitatea este alta?

H. T. - Sigur că este un sport de echipă, dar în clipa aceasta fiecare trebuie să fie foarte stăpân pe el, să-și cunoască foarte bine meseria, în jazz este mare nevoie de acest lucru. De aceea, formulele care m-au atras și în care am cântat în ultima vreme au fost cele reduse. În primul rând începând cu formula de solo, când tu însuți ești primul om căruia trebuie să te adresezi, continuând cu formula de duo pe care am adaptat-o mai frecvent în ultimii ani, alături de bateristul Corneliu Stroe sau saxofonistul rus Anatoli Vapirov. Am subliniat că primul meu partener a fost percuționist, iar cel de-al doilea saxofonist fiindcă deși esența mea, fondul meu rămân aceleași, trebuie totuși să mă adaptez gândirii și concepției diferite a fiecăruia. Deci, cu cât este mai restrânsă formula în care cânți, cu atât mai bine trebuie să stăpânești instrumentul, cu atât gândirea ta trebuie să funcționeze mai prompt, mai ales că în jazz deciziile sunt luate aproape pe moment, jazz-ul fiind o muzică spontană. Asta îl și deosebește de fapt de muzica clasică, simfonică, de cameră.

A. T. - Pe lângă faptul că sunteți cunoscut ca un maestru al improvizației, se poate vorbi totuși de o strategie anume, de o „premeditare” a recitalului?

H. T. - Desigur că există, chiar într-o măsură mai mare decât își imaginează oricine. Ați folosit cuvântul „improvizație” și, în fond, nu este greșit. Dar acest cuvânt are și oarecare neajunsuri pentru jazz, deoarece pentru un meloman mai puțin avizat improvizația reprezintă ceva conjunctural, care nu îi inspiră prea mare încredere, astfel că prefer termenul de „spontaneitate”, efectul fiind același. Deci noi improvizăm, noi cântăm spontan, însă punctul de plecare este o temă dată, un nucleu, un motiv tematic, un ritm, cât de puțin, există așadar motivul tematic pe care începem apoi să-l dezvoltăm. Această dezvoltare este cea care are loc improvizatoric, spontan. Ea nu este pusă pe note, noi nu cântăm după o partitură, dar în timp ce improvizăm, prelucrăm de fapt materialul inițial al temei respective, iar prelucrarea se poate face în nenumărate feluri, există atâtea posibilități, atâtea procedee, mai ales că jazz-ul are deja o evoluție de o sută de ani și stilurile s-au diversificat atât de mult. Jazz-ul a intrat în combinație cu folcloruri ale diferitelor popoare, cu muzica de cameră, cu muzica veche, cu atâtea alte elemente, încât a ajuns un fenomen, aș putea spune, foarte-foarte pestriț. Deși improvizăm, nu poate fi vorba de haos. Jazz-ul are nevoie și beneficiază de o doză extraordinar de mare libertate. Sigur că orice artă nu poate exista decât în libertate. Mie mi se pare însă că jazz-ul face o excepție poate și fiindcă este și cea mai tânără dintre arte, născută la începutul secolului nostru, spre deosebire de celelalte arte care au împlinit câteva secole de existență.

Desigur că libertatea este un lucru foarte frumos, dar și foarte „periculos”, ca să spun așa. În sensul că, sunt convins că pe măsură ce ești mai liber, cu atât este nevoie să fii mai ordonat. Libertatea te face pe undeva pasibil și de multe greșeli care sunt pândite din toate părțile. De aceea improvizația în jazz înseamnă mult mai multă ordine decât în alte genuri. Atunci când un pianist o piesă de Prokofiev, Șostakovici sau Bartok, el știe că are de cântat foarte clar acea partitură. Sigur că și munca lui este imensă, el interpretează, dă sensuri noi, dar știe, repet, că are de făcut un lucru pe care nu are cum să-l modifice.

În cazul nostru, însă, creația și interpretarea au loc în aceeași clipă. Se nasc, se consumă și mor în aceeași secundă.

A. T. - Urmărind concertul-spectacol susținut în această vară alături de saxofonistul rus Anatoli Vapirov, s-a putut observa totuși cu ușurință existența unui scenariu. Acolo nu era numai muzică, ci era vorba și de o idee foarte clar urmărită, care se regăsea nu numai în muzică, era o mișcare ordonată, la granița cu coregrafia, plus alte mijloace de exprimare care aparțin teatrului.

H. T. - Este adevărat și poate că aceste lucruri au rămas, în privința mea, doar ca niște reminiscențe sau niște amintiri ale unor lucrări pe care cu ani în urmă le făceam într-o doză mult mai mare. Este vorba  de preocuparea mea pentru mișcare, costum, scenografie în muzică, deci împletirea muzicii cu toate aceste elemente sau, mai pe scurt, teatru instrumental.

A. T. - Ceea ce spuneți acum ne reamintește  spectacolul „Furtuna” de W. Shakespeare, o montare inedită, a cărei scenică a fost, din păcate, scurtă și la care ați participat „plenar”.

H. T. - Acolo a fost însă o piesă pusă în scenă de o regizoare profesionistă (Mona Chiriță - n. n.), cu actori, cu păpuși, unde eu și Corneliu Stroe am făcut muzica.

Numai că muzica nu era pe bandă, ci eu și cu Stroe am apărut direct spectacol, cu toate instrumentele noastre, cu costumație, într-un cuvânt, eram distribuiți în spectacol. Dar ceea ce vă spuneam eu despre teatru instrumental este altceva. Mă gândesc la încercările mele, suitele pe care le-am scris în 1985, 1986, 1987, de exemplu „Music for Double Trio” sau „Cum a salvat Anton Pann Occidentul”. Apoi au fost suitele de Crăciun pe care le prezentam în anii 1987-1989 și aici și la Brașov sau în alte locuri. Am studiat mult obiceiurile legate de această sărbătoare. Apăream cu texte, colinde, costumație, instrumentație adecvată, tot ce trebuie pentru a crea atmosferă de ritual.

A. T. - Referitor la aceasta, ce părere aveți despre faptul că ni se impută tot mai des balcanismul și orientalismul, acest complex de inferioritate care ni se impune și ne trimite pe banca acuzaților din vină de est sau de sud-est? Pur și simplu ostracizați și exilați din Europa. Cu toate acestea, se pare că ceea ce „Europa” acuză, arta „achită”.

H. T. - Este acum o modă în Occident, o modă a Europei de est, cu toate balcanismele și orientalismele ei. Dar, ca în orice modă, se bravează în cea mai mare parte. Foarte puțini dintre cei care vin să ne asculte sunt într-adevăr atenți la esența acestui balcanism și orientalism al nostru și ce înseamnă el de fapt. În general, se fac simple speculații, toate lumea este „înnebunită” de aceste „exotisme”, fără a merge însă în profunzime.

A. T. - Și pentru că tot am ajuns „acasă”, să vorbim puțin despre clubul de jazz care ne găzduiește.

H. T. - Mai exact este vorba despre Fundația culturală Harry Tavitian. Acest club funcționează în cadrul ei, de două ori pe săptămână, luni și vineri de la ora 18 și își propune să-i adune pe cei puțini interesați de jazz, de arta adevărată. Asta pentru că, din păcate, concertele sunt foarte puține, iar aici putem asculta discuri, casete și chiar viziona benzi video. În curând vom extinde programul. Duminica va di dedicată audițiilor de muzică veche, preclasică, contemporană, străină și românească. Nu pot să spun exact ce vom asculta, pot să vă spun cu siguranță ce NU vom asculta. Vor fi evitate toate acele piese devenite „șlagăre”, cu cele câteva nume de compozitori care se găsesc în permanență pe afișele concertelor și la noi dar și în străinătate: Beethoven, Mozart, Schubert, Schumann, Chopin. De fapt, lor li se aduce un prejudiciu fiind cântați prea des. Istoria muzicii nu se rezumă numai la ei, iar vrem să oferim un fel de alternativă. Vom asculta ceea ce nu se ascultă de obicei în sălile de concerte sau ceea ce se ascultă prea rar. Vom viziona la video filme de artă. Sperăm să avem invitați oameni de cultură, am organizat deja niște întâlniri pe tema spiritualității ortodoxă. 

A. T. - Cu toate acestea, se vorbește tot mai mult despre absența atelierelor de improvizație, așteptate de publicul constănțean ca niște „daruri” ale fiecărui sfârșit de lună.

H. T. - Da, știu, nu sunt străin de acest lucru. Atelierele de improvizație au „mers” foarte bine, ajunseseră chiar un punct de referință pentru Constanța între anii 1987-1989, ultimul fiind în martie 1990. Însă tot sistemul anterior odată bulversat fiind, am fost și noi afectați de acest lucru. Aspecte, poate mărunte, cum ar fi cel pecuniar, ne-au făcut să nu mai putem ține aceste ateliere. Acest fenomen, cred eu, l-a resimțit și publicul, care acum pare că începe să revină. Pentru mine, în continuare, aceasta rămâne însă o problemă. Fără falsă modestie pot să vă spun că în ultimii trei ani absența de pe scenele constănțene nu mi se datorează numai mie, în exclusivitate, și aici pun punct acestui capitol.

A. T. - Să vorbim atunci numai despre anul concertistic 1993 sau despre împlinirile lui.

H. T. - A fost un an bun, chiar dacă în acest moment nu-mi amintesc cu exactitate toate realizările mele.

Chiar acum, foarte recent, mi-a apărut un compact-disc „There is Aways a Home”, scos la Varna de Anatoli Vapirov. El cuprinde două concerte pe care le-am susținut împreună cu saxofonistul rus în vara aceasta, în Italia. În urmă cu câteva luni a apărut și o casetă, tot în duet cu Anatoli Vapirov, care cuprinde o bandă înregistrată la Moscova în 1991. În vară am participat la Festivalul Internațional de Jazz de la Varna împreună cu cvintetul „Blues Community”, în a cărui componență alături de mine și de Corneliu Stroe, se mai află trei tineri foarte talentați: clujeanul Hano Hoffer la chitară și muzicuță, saxofonistul bucureștean Mihai Iordache și Cătălin Rotaru la contrabas. Apoi am participat și la proiectul „Euro-România”, fiind invitat de UNESCO, la două săptămâni de croazieră pe Dunăre, împreună cu o echipă de artiști, în ideea de a scoate cultura română în Europa. În toate porturile în care am acostat, Bratislava, Budapesta, Viena etc, au avut loc spectacole folclorice, de teatru, muzică de cameră și jazz. Eu am fost bucuros nu atât pentru că am fost invitat acolo, ci fiindcă prin mine, de fapt jazz-ul a făcut parte din echipa artistică a României, iar acum, de curând, m-am întors din Leipzig, Germania, unde am participat la alt festival.

A. T. - Pentru că ați amintit ultimele apariții discografice ale dv. în străinătate, mă gândeam totuși la succesul de casă pe care l-a înregistrat în 1992 Electrecord cu „Creațiunea”, disc realizat împreună cu Corneliu Stroe.

H. T. - Da, a fost un disc bine primit și în străinătate. Acum am în lucru, tot la Electrecord, un disc cu Eugen Gondi, care, din păcate, de trei ani nu mai este în țară. Este vorba de o bandă mai veche, pe care numai eu o am, cred că nici la Radio nu mai există, a unui concert din 1986 la festivalul de la Satu Mare. Un concert foarte reușit, la care țin foarte mult. Problema este că între timp s-a schimbat conducerea Electrecordului și nu pot să spun ce soartă va avea acest disc. Oricum, eu voi lupta ca el să apară, dacă nu aici, la altă casă de discuri.

A. T. - Nimic încurajator pentru publicul constănțean, nici măcar pentru anul viitor?

H. T. - Tot ce pot spune încurajator pentru publicul meu din Constanța, dar poate mai mult pentru mine, este că eu îl simt totdeauna foarte aproape, așa cum a fost mai bine de zece ani. A fost poate singurul meu sprijin pe care l-am avut în momente foarte grele, ceea ce nu se uită și știu că acest public este în continuare alături de mine, așa cum sunt și eu alături de el. Fără a promite nimic, pentru a nu dezamăgi, vreau să știți că îmi doresc să dăruiesc cât mai multe concerte Constanței și voi lupta pentru aceasta.

„Cu Romeo și Julieta prin Verona”

 Sfârșit de septembrie, o zi luminoasă cu o temperatură de 29 grade Celsius, te invită irezistibil la drum. La ieșirea din Veneția ne înscriem pe autostrada de Milano. Culoarul trei al benzii cenușii, fiind mai puțin aglomerat, se calcă în voie pe accelerator și cadranul vitezometrului înscrie ușor 160 km/h. În mai puțin de un sfert de ceas suntem în Padova, apoi după un alt sfert de ceas traversăm și Vicenza, ca, în mai puțin de o oră, suntem în Verona.

Arhitectura și urbanistica orașului îți dau un frison de irealitate, ceea ce vezi nu pare a fi aievea, ci lumea unei cetăți  inventate de fantezia miniaturiștilor din primul ev mediu, fundal feeric al cine știe cărei fabule hagiografice sau eroice - și ai sentimentul fantasticului născut din concentrarea obiectului asupra propriei sale enigme. Verona nu-și povestește biografia decât într-un grai sincopat, aluziv, simbolistic, iar splendorile ei arhitecturale par întemeiate pe o complicată și impenetrabilă structură de valori ezoterice, care-și anunță prezența la diferite unghiuri solare, dar rămân veșnic retrase în universul lor măsurat și secund.

Dintre toate acestea se detașează oarecum biserica San Zeno, capodoperă a romanicului, zidită cu opt veacuri în urmă de genii necunoscute. A fost o mănăstire a călugărilor din tagma Sfântului Benedict, organizatorul vieții monahale a Occidentului după căderea Romei. Stă mărturie un turn crenelat și alături incomparabila fațadă colindată de soarele unei după-amiezi târzii care scoate aur palid din piatra vulcanică îmbătrânită și galbenă. Secretul acestei frumuseți constă în faptul că reduce arhitectura la esență și obligă volumele masive, dispuse preponderent orizontal, să răspundă unei viziuni spațiale. Căci și volumele pot deveni motive de decor, cum le vezi în romanicul francez sau, mai ales, germanic, unde jocul lor ascultă de legile imaginii ce se definește în mișcare, se modifică sub ochii noștri, cum ar spune Wolfflin, anticipând principiile barocului. Biserica San Zeno are o măreție care uluiește. Rareori ideea însăși de construcție, de echilibrare a unor forme sortite parcă să se situeze în spațiul categorial, ți se impune cu atâta pregnanță.

Trecem prin piața Dei Signori, de o frumusețe stranie, la fel ca și celelalte. În curând, ne apare în față casa Capuleților, la a cărei intrare stă de strajă Julieta, cu zâmbetul ei dulce și trupul mlădios. Intrăm în casa muzeu, pășim și noi dalele peste care și-au purtat pașii eroii celei mai frumoase povești de dragoste a omenirii. Rămânem câteva minute sub balconul, chiar de unde Romeo escalada înălțimea, și ne retragem înfiorați de lângă piatra gălbuie a zidului care a fost părtașă nemuritoarelor cuvinte de dragoste. Replicile scenei balconului, încrustate într-o placă de marmură, în limba lui Shakespeare, sună ciudat în această curte de seniori veronezi. Tot așa de ciudat cum sună ele la mormântul Julietei, un sarcofag uriaș, cu piatra mâncată de vreme, care păstrează pentru inimile romantice o putere magică.  Tradiția glăsuiește că vizitatorul care îl atinge va întâlni în zilele vieții sale, marea dragoste. Piatra e roasă, lustruită de milioane de degete ale celor care au năzuit ca, prin atingerea ei, să întâlnească iubirea fără egal.

Și iată drumul întoarcerii, aceeași poartă străveche, între două portaluri înalte și mândre în mutismul lor. Soarele începe să coboare în amurg peste zidurile impetuoase îndărătul cărora rămâne unul dintre orașele cele mai atașate iubirii. sunt absent, rătăcit, furat de gânduri, Puo accadere che la bellezza ubriachi - îmi spun, parafrazându-l pe Cesare Pavese.

Interviu cu Dumitru Radu Popescu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

D. R. P.: -Cînd nu ai un răspuns al tău te ascunzi după clasici și te explici cu ajutorul lor. Se poate învăța istorie de la Homer? Unii zic că este cel mai mare istoric al grecilor, pentru că le-a inventat acestora o lume, le-a pus o piatră la temelia istoriei lor, și numai a lor. Se poate învăța istorie de la Eschil, Euripide, Sofocle? Istoria adevărată au scris-o Herodot, Plutarh, Tucidide. Shakespeare, care a preluat din Plutarh și alții date pentru unele din piesele sale, a scris o altă istorie decît cea adevărată. El descrie și o istorie a sentimentelor, a ideilor, și nu numai a unor momente reale. (...) Delirul și Incognito sînt oare exact istoria acelor ani? Sînt și nu sînt. Un autorul trebuie să aibă ambiția să scrie o istorie riguros exactă? Ar fi și greu să devină un grefier al istoriei. (...) Un romancier trebuie să aibă putere de selecție, trebuie să gîndească datele oferite de istorie din punct de vedere estetic, să fie adică un artist al istoriei, un interpret al ei și nicidecum un contabil harnic, dar lipsit de o înțelegere superioară a faptelor.

-Am și scris o piesă, Cezar, măscăriciul piraților, care e o meditație asupra puterii.

-(...) Și e știut că în copilărie se fixează cele mai puternice impresii. Apoi, poate din pricina tradiției romanului românesc care a descris în nenumărate rînduri satul.

-În tinerețe scrii uneori din inconștient. Creația are un aspect hormonal ca o secreție. (...) Dar la un moment dat am avut revelația că trebuie să fiu cinstit cu mine însumi și deci cu ceilalți, că scrisul implică o responsabilitate gravă, prin el modelezi conștiințe. Altfel, totul e de vânzare.

-Ca orice om, am fost și nedreptățit și am și nedreptățit.

-(...) Eu aș lega-o de setea de dreptate a epocii, de curajul societății noastre revoluționare de a-și semnala unele erori înfăptuite de anumite personaje la începutul lumii socialiste.

- O mare deschidere a politicii statului nostru a atras după sine cărți deschise, curajoase. (...) Curajul din cărțile unor scriitori este curajul politicii statului român de a dezbate propria sa istorie.

-Ce ați învățat din istoria ultimulului deceniu care a trecut?

- (...) A dispărut frica din oameni, de ven., de tine însuți. (...) Sigur, unii, astăzi, speriați de cîte li se cer să înfăptuiască aici, pe acest pământ românesc, cred că își pot găsi fericirea în altă parte. (...) Ei își asumă un destin individual, izolat de al țării în care s-au născut. Acestora le-aș aminti ce spunea Sadoveanu: păsările călătătoare își au cuiburile la noi.

- În ultima vreme se scrie cam mult despre anii 50, dar nu tot la fel de mult ca despre zilele în care trăim astăzi.

- Romanele adevărate ale acelei epoci nu au fost scrise la vremea lor. (...)

- Să ne amintim de nuvela mea Duios Anastasia trecea. Am pornit la scrierea acelei nuvele de la un fapt real. (...) Mi s-a părut facil, mi s- a părut un lucru din afara istoriei să dau un final fericit nuvelei. Aș fi respectat o biografie, dar aș fi trădat o idee.

-Care anume?

- Ideea personajului exemplar care nu poate să fie decît un personaj tragic. (...) Dacă Horia, Bălcescu, Iancu nu ar fi avut sfârșitul pe care l-au avut nu ar fi devenit eroi, adevărate repere pentru neamul nostru. Ei nu și-au tăgăduit pînă la moarte ideile. (...) Istoria e demagogică dacă nu e populată de eroi.

- La un moment dat, tragedia a devenit prea retorică în frazare. Grotescul corijează acest exces.

- (...) Am dorit să trecem prin momente fundamentale ale exist. – nașterea, nunta, viața de familie, moartea – așa cum ne-au învățat moșii și strămoșii noștri.

- Unii comentatori au remarcat repede apropierea care se poate face între Duios Anastasia trecea și Antigona.

G. A. - (...) În cărțile dvs. sînt adeseori evocate cred. vechi, rituri, obiceiuri.

D. R. P.- (...) Dar iată că vine un Brâncuși care pleacă de la o lume țărănească, a noastră, și nu folclorizează, ci adoptă o viziune plastică. îndrăzneață, modernă, fiind în același tip și cosmică. Țuculescu, de asemenea, Enescu la rîndul lui a valorificat superior resursele folclorice. (...) S-a interpretat de atîtea ori mitul lui Sisif, dar nu cred că Tinerețe fără bătrînețe... este un basm cu mai puține înțelesuri decît mitul antic.

- Miturile ne pot deveni contemporane dacă le vezi într-o lumină de azi.

- Mitul are multiple fațete și fiecare poate descoperi ceva cercetîndu-le. (...) Cel care interpretează mituri nu e un creator de mituri, ci un om care încearcă stabilească un dialog cu ele. Superba carte a lui O. Paler Mitologii subiective este un exemplu în acest sens.

G. A. - Cărțile pe care le-ați scris în ultimii ani?

D. R. P. - Ele înregistrează o deplasare de la mișcare a gesturilor către o mișcare a gîndurilor.

Interviu cu Andrei Șerban (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - Ce ați păstrat din anii primei tinereți?

A. Ș. - Curiozitatea.

G. A. - (...) Vă mai place să fiți considerat un copil teribil?

A. Ș. - Orice început trebuie să fie sub semnul dorinței de a face altfel decît au făcut ceilalți. Dar de fapt mi-am dat seama cu timpul că în momentul cînd mă simt cel mai mult în contact cu ceea ce e mai valoros în ceea ce fac nu e atunci cînd cred că am descoperit ceva. Pentru că nu poți să descoperi nimic. Totul a fost descoperit. De aceea mă simt bine în clipele cînd înțeleg că sînt în legătură cu ceva foarte vechi, cu ceva tradițional, dar cu o tradiție nu de acum 10 sau 20 de ani, ci de acum 1000 de ani. Există în mine atunci un sentimemt că ating ceva ce a existat odată f. de mult.

- (...) Paradoxal, lucrînd cu Brook, n-am învățat nimic altceva decît să-mi pun întrebări. Ce e teatrul? Ce sînt actorii? (...)

- Mă gîndesc de exemplu la un scriitor, la un pictor, la un sculptor. Iată o imagine foarte subiectivă a artistului; scriitorul în camera lui scrie singur, își imaginează acolo totul, pe cînd în teatru este imposibil să fii singur, e imposibil să lucrezi fără altcineva, deci dintr-o dată trebuie să fii deschis spre ceilalți.

G. A. - Cunoașteți foarte bine fenomenul teatral contemporan. Nu vă neliniștește faptul că el se află într-o continuă schimbare?

- (...) Se schimbă tot timpul, dar această schimbare, metamorfoză continuă, este în folosul teatrului, după cum, alteori, nu este vorba decît de o derută a teatrului.

- (...) Ca și în viață, e imposibil să urci pe un vârf de munte fără să te cobori ca să te urci iar.

- (...) Este extraordinar de greu să fii pur, e extraordinar de greu să fii tu însuți pentru că trăim într-o lume în care influențele culturale sînt atît de puternice și felul în care ne influențăm unul pe altul e atît de mare, încît tot ceea ce se numește modă sau influență de idei, îmi pun în ceață momentul în care mă simt cu totul eu însumi. Vreau să fiu sincer tot timpul, dar nu pot să fiu sincer tot timpul.

- (...) Multe în jur sînt nesincere.  Luați de rutină, luați de viața exterioară, luați de mașina vieții, de fabrica vieții în care ne credem sinceri pînă la capăt, dar de fapt nu sîntem. (...)

G. A. - (...) Dar spuneți-mi cîteva piese pe care le-ați montat și de care sînteți cît de cît mulțumit?

A. Ș. - Electra, Medeea, Troienele pe care le-am pus în scenă în limba greacă veche ca un exercițiu de sunet, ca un exercițiu de voce al actorului, pentru a stabili o relație a vocii cu spațiul și cu vibrați pe care o provoacă sunetul. Acest lucru mi-a luat 3 ani. Dar aceasta este latura mea cea mai experimentală. (...)

- (...) Toți spun că-i fac dreptate lui Cehov.

- Pentru că toți sîntem nepoții lui C., cu toții îl iubim. (...)

- (...) Există în viață un moment periculos în care talentul și energia ce ni s-au dat, ca un cadou al sorții, și care pînă la un moment dat ne ajută de la sine, se irosesc. Ori te căsătorești și faci copii și familia devine un lucru foarte impotant., ori ai succes și te bazezi  pe aceste succes și repeți aceleași succes. Deci condițiile se schimbă dintr-o dată și simți că impulsul tînăr nu mai esta același și nici nu mai știi cînd timpul a trecut și te-ai secătuit. De aceea zic că un artist trebuie să trăiască în condiții de reexaminare continuă.

G. A. - Ce v-ați gîndit să montați în România?

A. Ș. - Desigur, mi s-au făcut propuneri concrete. (...) Ceea ce am cerut eu mi s-a părut ceva normal: un contract scris. La care nu am ajuns încă. (...)

- Fiindcă oamenilor le lipsește din ce în ce mai mult conștiința.

G. A. - Datorită cărui fapt?

A. Ț. - Unii au pierdut, alții au uitat care este rostul adînc al vieții.

G. A. - Dvs. aveți ceea ce se cheamă un crez artistic?

- Da. Fac teatru pentru a înțelege de ce trăiesc.

- (...) Îmi plac mai mult comediile lui Shakespeare decît tragediile lui. El privește condiția umană zîmbind, nu cu ironie, ci cu o înțelegere adîncă. Sîntem așa cum sîntem, dar în zîmbet e speranța. Dar de ce să mai discutăm cînd și așa acest interviu nu o să apară sau dacă o să vadă lumina tiparului o să fie amputat de cenzură?

G. A. - Tot lipsind din țară e firesc să nu știți că la noi nu mai există cenzură. Așa că vă garantez apariția acestui interviu în acea formă pe care o stabilim de comun acord.

A. Ș. - S-o văd și pe asta.

G. A. - Iat-o