Mormântul hanului Tamerlan din Samarkand (VERNE 1892)

(67-8) „Moscheea e însă impunătoare. Are un dom aidoma unei căciuli persane, unde principala culoare e albastrul verzui, iar unicul ei minaret, acum trunchiat, sclipește de arabescuri smălțuite ce și-au păstrat străvechea strălucire.

Am vizitat sala centrală de sub cupolă. Acolo se înalță mormîntul `Șchiopului de fier` – cum i se spunea lui Timur Cuceritorul. Înconjurat de cele 4 morminte ale fiilor săi, sub o lespede de jad negru, acoperită de o broderie de inscripții, albesc oasele lui Tamerlan, al cărui nume pare să rezume al XIV lea secol de istorie veche. Zidurile sălii sînt placate cu jad pe care sînt desenate nenumărate ornamente în formă de frunze sau plante încolăcite, iar o coloană mică, ridicată în partea de SV arată spre Mecca. D-na Ujfalvi-Bourdon a asemuit, pe bună dreptate, această porțiune a moscheii lui Gur-Emir cu un sanctuar și într-adevăr asta-i impresia care ne-a făcut-o. Ea ni s-a întipărit după ce, pe o scară îngustă și întunecoasă, am coborît pînă la cripta unde sînt îngropate nevestele și fiicele lui T.

(...)

-Tamerlan, răspunde maiorul Noltitz, a fost unul dintre marii cuceritori ai lumii, poate cel mai mare, dacă e să măsori grandoarea cu întinderea cucerilor sale: Asia, de la E de M. Caspică, Persia și proviciile de la S frontierei ei, Rusia pînă la M. Azov, India, Siria, Asia Mică, în fine China în care a intrat cu 2000 de oameni. A avut un continent întreg ca teatru al bătăliilor sale.

-Și mai era și șchiop!

-Da, d-nă, ca Genseric, Shakespeare, Byron, Walter Scott, Talleyrand, ceea ce nu l-a împiedicat să urce foarte sus. Dar era fanatic și sîngeros. Istoria spune că a masacrat la Delhi 100.000 de prinși în război și a înălțat la Bagdad un obelisc din 84.000 de capete.

Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

Fostul hanat Kashgaria din Asia centrală (VERNE 1892)

(83) „-Nu-ți închipui că Turkestanul chinez se desoebește mult de Turkestanul rusesc. (...)

S-a dus vremea cînd emirii domneau peste Kashgaria. (...) În acest sfârșit de secol ajungem mereu prea tîrziu și minunile orientale, datinile necunoscute, capodoperele artei asiatice nu se mai află decît în stare de amintire ori în ruine. (...) Kashgar nu mai e capitala Kashgariei; e o stație a Marelui Transasiatic, punct de întîlnire al trenurilor rusești și chinezești și panglica de fier care are 3.000 km de la M. Caspică pînă aici, se desprinde doar pentru a se prelungi alți 4.000 km pînă în capitala Chinei.”

(84) „(...) trebuie să ieși din incintă și la o mică distanță se află resturi de fortificații vechi de 500 ori 2000 de ani după punctul de vedere al diferiților arheologi. Mai sigur e că Kashgar a fost asediat de Tamerlan. După el au stăpînit ținutul sultani fioroși – între alții Uali-Han-Tulla, care l-a omorît în 1857 pe Schlagintweit, unul din cei mai buni cunoscător și îndrăzneți exploratori ai continentului asiatic. Două plăci de bronz dăruite de Societățile de geografie din Paris și Petersburg, împodobesc monumentul său comemorativ. K. e un important centru comercial: mătăsurile de Khotan, țesăturile de bumbac, covoarele de lînă sînt principalele articole pe piețele provinciei și sînt chiar exportate peste frontieră între Tașkent și Kulja (2), spre N Turkestanului E. Populația din K. e turkmenă, dar numără și mulți chinezi, cea mai mare parte meseriași și negustori ambulanți. (...) Acum nu mai întîlnești infanteriștii djighiți, nici sarbazii care mărșăluiau pe aici. Au pierit minunatele corpuri de armată ale tefurcilor, înarmate și disciplinate după sistemul chinezesc; nu mai vezi superbi lăncieri, arcașii kalmuci, purtînd arcuri înalte de 5 picioare, acești `tigri` cu scuturi vopste în culori vii și cu puști cu feștilă, puși pe post de trăgători.

(89) „Numai că această porțiune a Kashgariei a fost răvășită groaznic de războaie în epoca în care se lupta să-și cucerească independența. Pe acest pământ au curs valuri de sînge și lungul linei ferate este prevăzut cu tumuluri în care sînt înmormîntate leșurile patrioților.”

J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.