Opinia publica versus presa in Romania interbelica (PETRESCU 1933)

<
(...) Ziaristul acesta, in aparenta, violent si dezordonat, nu era lipsit de o judecata rece, retinuta, ca sa zic asa... Cred ca el si-a dat seama ca opinia publica, la noi, e incapabila de discernamint, dar in acelasi timp si mult mai sensibila ca orice alta opinie publica. De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profunda si intotdeauna cel care scrie are absoluta dreptate. Stiu o anecdota care s-ar aplica foarte bine opiniei publice romanesti. Se zice ca un sultan a vrut sa judece el insusi intr-un proces. I s-au infatisat deci partile si a inceput sa vorbeasca cel cu plingerea... Uluit, sultanul s-a intors catre cadiul, care facea un soi de oficiu de grefier, si i-a spus, ca omul care a descoperit America: ``Asta are dreptate... Sa stii ca are dreptate.`` Dar a vorbit si piritul, vreme indelungata, dupa cit se pare, caci sultanul s-a aplecat catre cadiu din nou: ``Si asta are dreptate!...``... Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu temenele, luarea-aminte ca nu e cu putinta ca amindoi sa aiba dreptate... Si sultanul, uimit de aceasta descoperire, i-a spus mingiindu-si cu intelepciune barba: ``Si tu ai dreptate!`` Oricine ``injura`` pe cineva la noi, in gazeta, ``are dreptate`` si tulbura. Se intelege de la sine ca aceasta excesiva sensibilitate a opiniei publice romanesti fata de orice afirmatie insemneaza anularea insasi a oricarei opinii adevarate, capabile de lupta si de rezistenta. Pamfletarul acesta extrem de inteligent a inteles acest lucru si atunci a adoptat ca principiu deliberat: bestelirea crincena  acelui pe care vrea sa-l combata... Ca urmare a faptului ca nu sunt in stare de o opinie reala si de discernamint, romanii sunt poate si neamul din lume cel mai sensibil la ridiculul exterior.  Am inteles asta in timpul cit mai fost la legatia din Londra. Nicaieri nu sunt, cred eu, mai putin maniaci, adica in realitate mai putini oameni cu viata interioara ca la noi. As vrea sa fiu limpede, dar nu stii sa scrii poti s-o faci boacana; nu vreau sa spun ca toti maniacii au viata interioara, dar tin sa afirm ca, dupa pararea mea, dupa cite am inteles pe unde am fost, orice om cu viata interioara trebuie sa-si organizeze traiul, sa si-l simplifice pe baza citorva deprinderi sistematice, manii, cum le numesc ceilalti, care-l scutesc de atentie exterioara, de explicatii si de pierdere de timp... daca nu e inca limpede, poate ca am sa mai revin, caci faptul ca englejii, francejii, germanii si nordicii dau cel mai mare numar de maniaci mi-a dat mult de gindit cind eram in strainatate. Si cred ca e si usor de constatat din istorie ca mai toti oamenii mari au avut manii, adica au avut curajul sa treaca putin drept ridiculi. Un om ridicul e insa un om pierdut intr-o tara incapabila de discernamint si de aprofundare. Asta a priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca sa zic asa, la rangul de principiu, besteleala... 
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 157-158.

Curtea unui sultan din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„Curtenii păreau personaje foarte ciudate din pricina celor cinci-șase cămăși de diferite culori pe care purtau. Aveau un pântec enorm, care părea nenatural. Doctorul le explică tovarășilor săi, mirați, că acest port este un mijloc de a-l linguși pe sultan. Rotunjimea abdomenului arăta ambiția oamenilor.” 

(XXX)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Țara Ugogo din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„(…) bazinul Kanyeme. Doctorul recunoscu vastul ținut desțelenit, întins pe o suprafață de zece mile, cu satele pierdute în mijlocul baobabilor și al arborilor ce dau fructe numite papaia. Aici se află reședința unuia din sultanii țării Ugogo, a cărei civilizație este mai puțin înapoiată, unde omul își vinde mai rar un membru al familiei. Dar oamenii și animalele trăiesc laolaltă, în colibe rotunde, construite fără lemn și care seamănă cu niște claie.” 

(XIV)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Descoperirea lacului african Victoria de către locotenentul britanic Speke în secolul XIX (VERNE 1863)

„Acest lac fusese botezat, de către căpitanul Speke, Nyanza Victoria{51}. Lățimea lui putea să fie aici cam de nouăzeci de mile. Căpitanul găsise la extremitatea sa meridională un grup de insule, pe care le numise Arhipeleagul Bengalului. Își continuase cercetările până la Muanza, pe coasta de est, unde fusese bine primit de sultan. Făcuse lucrările de triangulație{52}pentru planul acestei regiuni, dar nu-și putuse procura o pirogă, ca să-l traverseze și ca să viziteze marea insulă Ukereue, foarte populată, guvernată de trei sultani, și care în timpul refluxului devine doar peninsulă.”

(XVIII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Fostul hanat Kashgaria din Asia centrală (VERNE 1892)

(83) „-Nu-ți închipui că Turkestanul chinez se desoebește mult de Turkestanul rusesc. (...)

S-a dus vremea cînd emirii domneau peste Kashgaria. (...) În acest sfârșit de secol ajungem mereu prea tîrziu și minunile orientale, datinile necunoscute, capodoperele artei asiatice nu se mai află decît în stare de amintire ori în ruine. (...) Kashgar nu mai e capitala Kashgariei; e o stație a Marelui Transasiatic, punct de întîlnire al trenurilor rusești și chinezești și panglica de fier care are 3.000 km de la M. Caspică pînă aici, se desprinde doar pentru a se prelungi alți 4.000 km pînă în capitala Chinei.”

(84) „(...) trebuie să ieși din incintă și la o mică distanță se află resturi de fortificații vechi de 500 ori 2000 de ani după punctul de vedere al diferiților arheologi. Mai sigur e că Kashgar a fost asediat de Tamerlan. După el au stăpînit ținutul sultani fioroși – între alții Uali-Han-Tulla, care l-a omorît în 1857 pe Schlagintweit, unul din cei mai buni cunoscător și îndrăzneți exploratori ai continentului asiatic. Două plăci de bronz dăruite de Societățile de geografie din Paris și Petersburg, împodobesc monumentul său comemorativ. K. e un important centru comercial: mătăsurile de Khotan, țesăturile de bumbac, covoarele de lînă sînt principalele articole pe piețele provinciei și sînt chiar exportate peste frontieră între Tașkent și Kulja (2), spre N Turkestanului E. Populația din K. e turkmenă, dar numără și mulți chinezi, cea mai mare parte meseriași și negustori ambulanți. (...) Acum nu mai întîlnești infanteriștii djighiți, nici sarbazii care mărșăluiau pe aici. Au pierit minunatele corpuri de armată ale tefurcilor, înarmate și disciplinate după sistemul chinezesc; nu mai vezi superbi lăncieri, arcașii kalmuci, purtînd arcuri înalte de 5 picioare, acești `tigri` cu scuturi vopste în culori vii și cu puști cu feștilă, puși pe post de trăgători.

(89) „Numai că această porțiune a Kashgariei a fost răvășită groaznic de războaie în epoca în care se lupta să-și cucerească independența. Pe acest pământ au curs valuri de sînge și lungul linei ferate este prevăzut cu tumuluri în care sînt înmormîntate leșurile patrioților.”

J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

Muhammad ibn Tughluq (c. 1290-1351)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000, p. 342-343 (eng. 1995)

Ajungând la cîrma sultanatului Delhi, M. l-a guvernat cu severitate și nepricepere care au dus la decăderea acestuia.
În copilărie, M. s-a remarcat prin agerime, devenid un cunoscător perfect al Coranului, în jurisprudență musulmană, astronomie, logică, filosofie, medicină și retorică. Înainte de a urca pe tron, fusese comandant militar, trimis de tatăl său în orașul Deccan ca să-o reprime pe prinții hinduși, un exercițiu care avea să-l pregătească pentru viitor. După ce i-a succedat la tron tatălui în 1325, M. a trebuit să facă față unui număr de 32 de rebeliuni.
Sperînd să-și legitimeaze autoritatea și să-și întărească puterea, M. a încercat să-i atragă de partea sa pe teologii și misticii musulmani. Însă aceștia au refuzat cooperarea și M. i-a risipit prin India de nord, acțiune care i-a atras faima de necredincios. În 1327 a mutat capitala la Deccan, la 900 km de Delhi, forțînd migrarea une mari părți de populație. După ce și-a dat seama de eșec, a poruncit să se mute capitala la Delhi.
În 1328, sperînd  să îndrepte situația provocată de nebunia financiară a mutării, M. instituit impozite mai mari în zona deltei dintre fluviile Gange și Jamuna. Brutalitatea cu care s-au colectat banii a provocat o răscoală  care s-a soldat cu distrugerea unei mari părți din bogat zonă agrară, ce a avut un efect catastrofal asupra economiei. În efortul de  a stabiliza moneda șubredă, a introdus bani de aramă, fără să ia măsuri pentru ocrotirea rezervelor de cupru. Rezultatul a fost o inflație înspăimîntătoare și o mare rată a falsificărilor.
În dorința de a-și extinde frontierele spre vest, M. a plănuit o expediție în Horasan, pe care nu a reușit să o materializeze. Apoi a încercat să stabilizeze granița de nord în 1329, dar a suferit o gravă înfrîngere din partea forțelor chineze. M. a fost ucis în 1351 înr-o luptă împotriva rebelilor din Sind. Moartea sa a marcat începutul sfîrșitului pentru Imperiul Delhi.