Mitologie și filozofie greacă și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Prima sursă a culturii și civilizației vestice este Mitologia Greacă și apoi filosofia, care a fost diseminată în bazinul Mediteranean de către Imperiile Macedonean* și Roman**. Datorită revenirii ei în timpul Renașterii Europene***, a fost urmată direct direct și rapid de dezvoltarea științei vestice.
Cei mai importanți exponenți ai acestei culturi au fost Pytagora****, Platon***** și Democrit******. Unii vă nașterea unei eco-etici în credințele lui Pytagora referitoare la transmutația sufletelor de la oameni la animale și invers, lãrgind etica în îndepărtata sferă a relaților cu ființele non-umane. Cu toate acestea, etica pytagoreică are afinități mai mari cu etica contemporană a drepturilor animalelor decât cu o eco-etică. Totuși, acest concept care vede sufletul contaminat de închisoarea trupului și a pământului este profund in-etic.
Acest concept dualist - un suflet divin într-un corp muritor - a devenit piatra de temelie pentru filosofia platonică și, grație influenței sale, a devenit repede instituționalizat în cultura vestică. Între timp, filosofii greci s-au ocupat și de lumea fizică, natura naturii, așa cum ar spune unii. Aceasta a atins culmea prin Leucip******* și Democrit, care au dezvoltat teoria atomică a materiei - atomii ca particule indivizibile, solide, componente ale obiectelor materiale.
Acest concept dualist produce o ruptură între suflet - divin, separat și superior naturii - și natura materialistă. Se distruge astfel armonia cu mediul înconjurător. În această privință, filosofia greacă poate fi considerată la baza actualelor probleme ale eticii de mediu. Totuși, intenția de a crea o tehnologie care să nu producă impact negativ asupra naturii, poate duce la prevenirea și corectarea problemelor create anterior.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 39-40.

Note M. T.
* Regii Macedoniei Filip II ș fiul său, Alexandru cel Mare (336-323 î. H.), au creat un imperiu în Europa de Sud-Est și Orientul Mijlociu, care a fost împărțit de comandanții lui Alexandru în regate influențate de cultura elenistică. (istoriiregasite.wordpresș.com - Lumea elenistcă - 2011)
** In perioada sec. III î. H. - sec. VII d. H. Roma republicană și imperială a stăpânit bazinul Mării. Mediterane. (www.historia.ro - Expansiunea romană: nașterea unui imperiu)
*** Renașterea din secolele XIV-XVI a făcut tranziția de la Evul Mediu la Epoca Modernă. (www.historia.ro - Renașterea, istoria unei epoci)
**** Pythagoras (cca 580 î. H. insula Samos - cca 500 î. H. Metaponum/Italia) = Filosof, matematician și politician. (www.crestinortodox.ro - Pitagora din Samos - 2012)
***** Platon (cca 427 î. H. Atena - cca 347 î. î.H.) = Fondatorul Academiei din Atena. (www.ceascadecultura.ro. - Platon, viața și opera, scurte considerații)
****** Democrit (cca 460 î. H. Abdera/Tracia - cca 380 î. H.) = (www.historia.ro - Ce ne învață atomistul Democrit?)
******* Leukippos (sec V î. H. Milet/Asia Mică - ?) = Elev al lui Zenon din Elea. După 450 î. H., înființează o școală de filosofie la Abdera, unde îl va avea ca discipol pe Democrit. (www.crestinortodox.ro - Leucipp din Milet - 2012)

Budism și mediu (BUCOVALÅ & CÂNDEA 2003)

<
Budismul datează din vremea învățăturilor lui Siddharta Gautama*, careo a trăit în India în secolul
6 î. H. Cu toate acestea, astăzi înflorește mai degrabă în alte țări din sudul și estul Indiei, cum ar fi: Sri Lanka, Myanmar, Thailanda, Laos, Vietnam, China, Korea, Japonia, Tibet și Mongolia.
Partea centrală a Budismului trebuie căutată în trei precepte: reținerea de a ucide ființe vii, abținerea de la furt, abținerea de a minți. În timp ce aceste percepte întruchipează cererile de bază pentru o viață bună și o comunitate reușită, unele dintre ele sunt relevante pentru etica conservaționistă. Respectul pentru viață și noțiunea de adevăr absolut creează premise etice relevante pentru eco-etică.
Perceptul Budist referitor la reținerea de a ucide ființe vii își centrează atenția pe premisa etică de a recunoaste calitatea vieții. Buddha le cerea oamenilor să nu distrugă viața oamenilor și a animalelor și condamna de asemenea provocarea de suferințe sau dureri creaturilor vii. Critica de asemenea plăcerea de a vâna. Regii trebuiau să asigure zone protejate nu doar pentru oameni, ci și pentru animalele din păduri sau păsările din aer. Principiul ahimsa, nedăunător vieții, a fost un concept regăsit în Jainism** și alte secte indiene și Buddha (care nu ajungea până la extremele Jainismului) s-a aliniat acestuia și a predicat împotriva luării vieții.
Ceea ce poate fi dedus din filozofia budistă este conceptul pro-conservaționist față de natură, care critică încercările agresive de a exploata mediul pentru a obține beneficii pe termen scurt și un stil de viață fără limitări ale consumului. Pe scurt, o non-violență și o prietenoasă atitudine față de natură, animale, oameni.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 37-38.

Note M. T.
* Fostul prinț Gautama a devenit ascet la 30 de ani și a atins iluminarea (Buddha) prin meditație sub copacul boddhi. (www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaindex.asp)
** Jain Dharma este o religie care a apărut în India în mileniul I î. H., cu asemănări și deosebiri cu hinduismul apărut în mileniul II î. H. (www.hinduwebsite.com/jainism/jainindex.asp)

Taxă pentru cai-putere din secolul XVIII în Țara Galilor (URSULEANU 1981)

<
(...)
Altă tărășenie cu un pod aflat pe o șosea din Țara Galilor. De peste 50 de ani, automobiliștii care aveau treabă pe acolo, trebuiau să lase o taxă pentru pușculița Lordului Feroy of Hungerford, proprietarul podului și al drumului aferent. În urma numeroaselor sesizări și reclamații, o comisie de anchetă s-a urnit de la centru și a descins la fața locului, luîndu-l întrebări pe lord. Nobilul personaj a invocat în apărarea sa ordonanță veche de 170 de ani, în baza căreia unul din venerabilii săi strămoși era împuternicit de His Serene Majesty, regele George al III lea*, să perceapă taxe de traversare a podului pentru vehicule „trase de anumite animale”.
- Bine, dar ce animale tractează automobilele? s-a mirat comisia.
- Caii-putere! a replicat cu aplomb Lord of Hungeford.
(...)
>

SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 89.

NOTĂ M. T.
* George de Hanovra (1738-1820) = Rege al Marii Britanii și Irlandei ca George III (1760-1820). (https://www.royal.uk/george-iii-r-1760-1820)

Vânătorii de urși ruși din provincia siberiană Amur în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
Dar dacă, atunci cînd oamenii coboară pe uscat să taie lemne, n-au a se teme de bipezi, trebuie să-și ia precauțiuni împotriva unor patrupede foarte primejdioase. Urșii, numeroși în această provincie, ies în grupuri din pădurile vecine, atrași de carcasele balenelor eșuate pe plajă, de care par foarte amatori. Astfel că oamenii de pe Saint-Enoch se înarmară cu lănci, ca să se apere împotriva agresiunilor acestor plantigrade.
Rușii procedează în alt mod. În prezența unui urs ei acționează cu o îndemînare cu totul specială. Așteaptă animalul cu calm, îngenunchiați pe pământ, cu mîinile puse pe cap, și ținînd un cuțit. Cînd ursul se aruncă asupra lor, se înjunghie singur și cade cu pîntecele sfîșiat, alături de curajosul adversar.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare*, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, pp. 110-111.

NOTĂ M. T.
* Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Catolici versus protestanți în jocurile copilăriei din Anglia secolului XIX (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- Păcat! Cînd am fost noi în Ceylon*, toată lumea avea copii. Și puii de elefant, atît de fermecători! În camera asta ne jucam întotdeauna de-a preotul catolic care era hrănit cu ajutorul unui coș lăsat jos de pe acoperiș. De obicei, taică-tu se cocoța pe acoperiș, și eu făceam pe preotul. Dar niciodată nu găseai ceva bun de mîncat în coș. Mătușă-ta Wilmet stătea ascunsă într-un copac ca să n estrige „cuue!” în caz că ar fi apărut protestanții**.
- Strigăt prematur, mătușă Em. Pe vremea reginei Elisabeta***, Australia nu fusese încă descoperită****.
- Nu. Lawrence spune că pe vremea aceea protestanții erau niște diavoli. Dar la fel erau și catolicii. Și mahomedanii.
- (...) Toți erau niște diavoli pe atunci. Se purtau îngrozitor cu animalele. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 115.

NOTE M. T.
* Ceylon este o insulă în apropierea vârfului peninsulei India. A fost colonie britanică în perioada 1795-1948. A luat numele Sri Lanka în 1972. (http://www.amosnews.ro/arhiva/4-februarie-ziua-nationala-statului-sri-lanka-04-02-2011)
** Reforma protestantă a fost introdusă în Anglia de regele Henric VIII Tudor (1509-1547) și continuată de fiul său Eduard VI Tudor (1547-1553), după care a urmat o revenire a catolicismului în timpul surorii sale Maria I Tudor (1553-1558), anglicanismul fiind definitv consolidat de sora mai mică Elisabeta I Tudor (1558-1603). (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/01/15/istoria-anglicanismului/)
*** Elisabeta I Tudor (1533-1603) a domnit în perioada 1558-1603. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie)
**** Australia a fost descoperită de olandezi în 1606, fiind colonizată de englezi începând din 1788. A devenit o federație autoguvernată în 1901 și monarhie constituțioală independentă în 1931. (http://www.amosnews.ro/arhiva/ziua-nationala-australiei-26-01-2008)
***** Ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lu Dinny Cherrell 2 vol  - http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol

IA - IERI ŞI AZI 'Tricoul fain' sau metamorfoza iei tradiţionale (AGERPRES 23.06.2015)

Sebastian Olaru & Georgiana Tănăsescu, IA - IERI ŞI AZI 'Tricoul fain' sau metamorfoza iei tradiţionale, „Agerpres”, București, 23 iunie 2015

 https://www.agerpres.ro/lifestyle/2015/06/23/ia-ieri-si-azi-tricoul-fain-sau-metamorfoza-iei-traditionale-11-42-4

Profesor de istorie versus moarte în România interbelică (CĂLINESCU 1933)

<
(...)
Obsesia sterilităţii deschise deodată în conştiinţa lui Silivestru o problemă pe care n-o înfruntase niciodată în faţă: moartea. La început îl nelinişti, şi încetul cu încetul îl teroriză sub forma extincţiei. Nu putea pricepe cum el, care trăia şi gîndea, avea să devin nimic. Acest nimic îl îngrozi întîi fiziceşte. Să nu mai simtă, să nu mai respire, să n-audă, să nu vadă, iată lucruri neinteligibile. Oricît somnul şi leşinul i-ar fi demonstrat posibilitatea inexistenţei, trupul, încă zdravăn, se cutremura la gîndul golului etern. Începu să se exerciteze pentru repaosul veşnic, încercînd să se anuleze parţial sau să regăsească în conştiinţa lui un moment de nulitate. Se întindea pe pat cu mîinile pe piept şi-şi încetinea voit pulsaţiile sîngelui, respirînd din ce în ce mai lent. O răceală îi cuprindea vîrfurile membrelor, tîmplele îi zvîcneau şi plămînul comprimat îl înăbuşea aşa de tare, încît, nemaiputînd rezista, respira o dată larg, umflînd tot coşul pieptului. În loc să însă ca această experienţă să facă să-l facă să iubească viaţa, îl umplea şi mai mult de teroare. Se gîndea că timpul alerga vertiginos şi că în curînd nu va mai putea, voind, să reumfle plămînul. Atunci se va petrece acea surpare groaznică în gol, acel înec în nimic pe care nu-l va putea amîna şi care îl va împiedica să ştie măcar că a  murit. A muri! Dar acest cuvînt era înspăimîntător! Niciodată nu meditase bine la soarta umană şi nu înţelesese în moartea altuia destinul irevocabil ce-l pîndea. Moartea fusese pentru el o vorbă goală, amintirea unui om saza a unei ceremonii, şi avusese, ca şi copiii în genere, ca şi surorile lui, sentimentul că e un fenomen fabulos, cu totul îndepărtat. Avea totuşi cincizeci de ani, şi de la această vîrstă oamenii încep să moară. Silivestru deschidea cu febrilitate Universul* la anunţurile mortuare, ca să se convingă că oamenii mor la o sută, două sute şi mai multe de ani. Dar decedaţii aveau 18, 30, 41, 52 de ani, rar mai mult, ceea ce însemna că el ajunsese de mult în raza morţii.
Silivestru se strădui să găsească în conștiință momentul cel mai blînd pentru înțelegerea morții. Încă din copilărie avusese oroarea extincției, și la gîndul de a-și pierde toate simțurile pentru cîteva ore se îndărătnicea să nu doarmă, de teama unui somn fără vise. Acest somn așa de firesc în timpul fuincțiunii lui îl înspăimînta a doua zi la analiză. Silivestru avea oroare de gol, de inexistent, și somnul îi plăcea numai cînd îl fura. În forma stupefiantă a somnului vru să găsească o analogie împăciuitoare a morții. Într-adevăr, după o zi întreagă de alergături în copilărie, de trudă la maturitate, i se întîmpla nu rareori „să pice de somn”, să simtă neputința de a mai suporta imaginea lumii, nevoia de a intra în neant. Acest somn era plăcere, și dacă neființa morții era de natura aceasta, atunci ea era suportabilă. Alteori, în copilărie mai ales, după un somn greu, se simțea cuprins de trîndăvie și de voluptatea de a se întoarce din nou în întuneric, fără nevoia fiziologică a odihnei. Atunci închidea ochii cu putere, se încolăcea, asfixiindu-se, sub plapumă, și luînd instictiv forma atît de recentă a fetusului din uter, trăia din căldură și nimic, pînă ce mamă-sa îi smulgea plapuma de pe el și-l transforma subit în ființă evoluată. Pe atunci Silivestru înțelegea foarte bine existența rîmelor, a cîrtițelor, a peștilor, a animalelor tăcute și aproape inconștiente de sine, și noaptea visa chiar că este una din aceste ființe. Încearcă și acum să-și reducă conștiința pînă la recea stupiditate a unei rîme, dar conștiința era acum un fenomen dureros de acut și ireductibil, și cu cît o analiza mai mult, cu atît ea se umfla cu flăcări mai mari, făcîndu-i cu neputință acceptarea neantului. Cînd un pahar de vin îi încălzea inima și creierul îi dădea acea voluptate panteistică ce face ideea morții dulce, avea un început de înțelegere pentru fenomenul decesului. Extincția i se părea grozavă numai fiindcă era bruscă. Dacă însă fiecare element al conștiinței s-ar fi stins pe rînd, ca lumînările unui mare sfeșnic, atunci intrarea în nimic s-ar fi petrecut cu aceeași bucurie vitală cu care pruncul se desface din viscerele matern. Silivestru începu să moară ipotetic în acest chip: întîi renunța la orice gînd despre lumea înconjurătoare, și, întins în pat, în obscuritatea vesperală a odăii, trăi numai fiziologicește, respirînd și fixînd pe sub pleoape un nucleu negru de neant. Dacă ar fi stat așa multă vreme - fără să știe că moare - orice legături cu lumea înconjurătoare s-ar fi rupt și ar fi rămas ca într-o barcă părăsită pe un ocean de nimic. Atunc somnul l-ar fi cuprins, transformîndu-l într-un vis confuz, asemeni gîndului divin ce plutise peste ape înainte de facerea lumii. Visul s-ar fi subțiat și el ca un fum și dispariția s-ar fi făcut pe nesimțite și pentru totdeauna. Cînd însă gîndul lui Silivestru ajungea la acest punct suprem, conștiința zbucnea brusc înspăimîntată. Pentru ca acest proces de degradare a vieții să se întîmple fără revolte, ar fi trebuit ca conștiința să se prefacă de la sine cu vremea și să se piardă tăria analitică. Așa se întîmplă cu bătrînii care refac invers drumul spre nivelul copilăriei,pierzînd inteligența, afecțiunile, dorințele și rămînînd într-o imbecilitate vecină cu somnul. Dacă oamenii ar fi trecut rînd pe rînd în stadiul animalelor de pe întreaga scară zoologică, scoborîndu-se pînă la amibe și apoi către plante, moartea aceasta prin metamorfoză n=ar fi avut nimic grozav. Dar căderea bruscă din sîmburele de foc al conștiinței în nimicul fizic al pămîntului îl cutremura. Nici măcar speranța morții naturale, prin îmbătrînire, așa de posibilă în familia lui, unde Iaca murise centenară, nu-l mîngîia, fiindcă acum conștiința îi era așa de dureros ascuțită, încît îl treceau sudorile la gîndul că tot ce iubise în viață avea să-l lase indiferent. Chiar regresiunea cu imaginația spre copilărie îl îndurera. Acum n-ar mai fi vrut - fiind ce era - să redevină copil. I se părea absurd să se revadă prunc printre cărțile strînse în rafturi și să nu înțeleagă ce cuprind, tot așa cum i s-ar fi părut curios să devină vrabie și să nu mai știe că există disciplinele istoriei și geografiei. Conștiința e un fenomen ireductibil, și cu cît Silivestru o scruta, cu atît ea durea.
Neputînd să gîndească extincția și nimicul, Silivestru introducea în meditația lui despre moarte elemente fizice externe ce nu-i aparțineau propriu-zis și care presupuneau dăinuirea sub formă latentă a mai tuturor simțurilor. Așa, de pildă, îl făcea să sufere nemișcarea morții, deși, nemaiavînd conștiința mișcării, n-ar mai fi avut-o nici pe aceea relativă a rigidității. Moartea pe ninsoare sau pe ploaie îl cutremura. Simțeaa dinainte degerăturile membrelor, pietrificarea și învinețirea lor la ger, căderea în pămîntul înghețat și împulberat cu zăpadă. Ploaia și umiditatea autumnală îi descompunea trupul, dinainte, în imaginație. Noroiul se întindea pe el, îl pătrundea în gură și în ochi, îl veștejea ca pe o frunză, apoi îl umfla, îl putrezea și-l umplea de viermi. De-ar fi căzut viu într-un canal, într-o hazna de murdării, soarta nu i s-ar fi părut mai grozavă decît această dospire subterană, pe care o vedea cu ochii de dincoace. Incinerația străveche i se înfățișa mai blîndă decît înhumația, dar și acolo oroarea de coacere îl tortura. Se apropia de gura ardentă a sobei spre a înfrunta marile temperaturi, dar se trăgea repede înapoi, doritor de răceală și integritate.
Examinînd mereu și cu febrilitate problema morții, Silivestru izbuti să disocieze oroarea absurdă a simțurilor carnale de simțul dincolo, care fără îndoială era indiferent față de agenții fizici. Acum extincția i se părea un moment secundar și-l chinuia numai forma existenței sau inexistenței după deces. El nu credea în suflet, în viața viitoare și în rai nu fiindcă ar fi ajuns la această concluzie pe cale dialectică, ci fiindcă instinctul îi spunea că moartea însemană anularea oricărei conștiințe de sine. Această presimțire găsea sprijin chiar în meditație. „Este cu neputință ca sufletul să existe, își zicea el. Eu vreau ca spiritul meu să dăinuie mai departe, cu tot ce alcătuiește esența lui: cu dragostea și cu ura, cu foamea și cu setea, cu căldura și cu frigul. Dar fără trup aceste funcțiuni n-au nici o probabilitare de a fi și fiindcă nu mai este aparatul care să le producă, și fiindcă nu mai au un scop. Atunci ar însemna ca țipătul pe care îl scoatem în momentul nașterii durează, independent, în eternitate. Fără organele coporale, sufletul nu este nimic. Dar presupunînd totuși că funcțiunea creierului nostru durează și după uscarea țestei, ar trebui ca și păsările, și peștii, și cîinii, și toate animalele cu o conștiință să aibă o viață viitoare, ceea ce nimeni nu crede. Dacă, prin urmare, pisica această neagră care se freacă de umărul meu, murind, intră în nimic, nimicul este cu putință, și atît e de ajuns ca instinctul nostru să presimtă absurditatea sufletului nefuncțional.”
Silivestru mai avea însă o speranţă, fundată pe nişte speculaţii filozofice originale. El îşi zicea că în univers existenţă permanentă, una şi multiplă în acelaşi timp, adică abstracţia în totalitatea ei, şi individuală în diferite aspecte.Cînd un om moare, piere o conştiinţă individuală, dar în univers rămîne tot atîta conştiinţă, după cum pierind un val, în albia lacului rămîne tot apă. Noi vedem numai cadavrul, dar nimeni nu ştie că a murit,pierind numai unele determinaţiuni istorice şi rămînînd acelaşi suflet, acelaşi sentiment de a exista în cei rămaşi. Cu alte cuvinte, lumea va avea totdeauna atîta suflet cîtă conştiinţă de sine şi moartea nu e decît un fenomen, adică o aparenţă. În momentul chiar în care un om îşi dă duhul, un copil se naşte, şi cele două acte pot fi aşa de bine îmbinate între ele încît între o existenţă şi alta să nu fie nici o clipă de moarte.
Silivestru căzu însă repede la întristare, recunoscînd că omenirea e un fenomen recent şi a fost o eră pur geologico-minerală, în care conştiinţa n-a existat. El speră atunci într-un suflu universal din care omul iese şi în care cade, fără întreruperi de întuneric pur. Bunăoară, îşi închipuia că în momentul morţii, redevenit corp fizic, ar fi intrat în sensibilitatea luminilor siderale şi ar fi simţit zgomotul şi mişcarea stelelor, sau că, putrezit în pămînt, ar fi redevenit ierburile şi scaieţii crescuţi din el şi s-ar fi înfiorat în obscuritate de picurii ploii.
Dar chiar această ipoteză a continuităţii între toate simţurile lumii nu-l satisfăcea. N-ar fi vrut ca murind, de pildă, să rămînă pe lume sub chipul tantei Ghencea, sau pierînd sub chipul omenirii să rămînă în stadiul animalelor inferioare. Silivestru voia să fie el, şi dacă l-ar fi întrebat cineva ce ar fi vrut să fie, de n-ar fi fost el, ar fi răspuns că nu dorea altceva decît să fie ceea ce este. Aşa fiind, orice fel de abstracţiuni filozofice îl lăsau rece, şi presimţind că nici o religie, nici filozofie nu putea să-i promită că va răsmîne neschimbat, aşa cum este, Silivestru fu cuprins de mîhnire şi de silă de viaţă, şi atîta dorinţă de a trăi îl făcu să dorească moartea.
Fiind mai mult istoric decît filozof, Silivestru nu căuta să-şi satisfacă raţiunea şi nu umbla după convingeri. În el sufereau simţurile, inima, sufletul tot de oroarea morţii, şi nu făcea altceva decît să dibuie o stare de conştiinţă prielnică pentru moarte.
Cînd se împăca cu ideea neantului privit ca un somn lung, se răscula de incomensurabilitatea lui. După moartea lui avea să treacă o sută de ani, o mie, un milion, pămîntul avea să se zbîrcească şi să îngheţe, stelele aveau să cadă în haos, ca scînteile unei torţe pe sfîrşit, şi apoi totul s-ar fi stins fără sunet, ca într-o vată, şi apoi tot aşa la infinit; iar el, Silivestru, n-ar mai fi ieşit niciodată din gol. Fără îndoială că intelectualul din el îşi dădea seama de absurditatea şi sterilitatea unor asemenea preocupări, dar omul era obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui.
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.
Acest vers al lui Vlahuţă impresionă acum pe Silivestru ca o sentinţă de foc, deşi înainte i se păruse o vorbă goală, poetică. El încercă să ucidă spaima eternităţii, analizînd veşnicia prenatală, de care nimeni nu se îngrozea. Dar între aceste două infinituri era o  mare deosebire. Căci una este să te scoli dintr-un somn lung şi odihnitor, şi alta să cazi într-un leşin greu. Prăpastia nu te înspăimîntă văzută de jos, din poale, ci pe vîrf, şi Silivestru înţelegea naşterea din genuni, dar nu suferea gîndul veşnicei nefiinţe.
La început lentă, meditativă, obsesia morţii deveni atît de violentă la Silivestru, încît, ca să nu fie prins de moarte, se gîndi să o preîntîmpine. Şi astfel ideea sinuciderii prinse rădăcini din ce în ce mai puternice în el, pînă ce se prefăcu în hotărîre nestrămutată. Din acel moment orice groază de infinit îi dispăru şi, redevenit calm, sociabil şi chiar viclean, Silivestru nu mai cugetă decît la tehnica morţii.
(...)
>

SURSA
George Călinescu, Cartea nunţii, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste - nr. 45, Bucureşti, 1972, p. 265 - 272.

Triburile Nyam-Nyam antropofage din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„-(…) Triburile împrăștiate pe meleagurile acestea sunt cuprinse sub denumirea generală de Nyam-Nyam, nume care nu-i altceva decât o onomatopee ce reproduce zgomotul mestecatului.

(…)

- Că triburile astea sunt antropofage.

(…)

-(..); unii pretindeau că indigenii aceștia au coadă ca patrupezii, dar s-au lămurit până la urmă că acel apendice era de la pieile de animale cu care se acoperă.

(…)

-Tot ce se poate, dar trebuie să socotești asta o scorneală, ca și capetele de câini pe care călătorul Brun-Rollet le atribuia unor băștinași.

(…)

-Din păcate, adevrat e faptul că triburile acestea sunt foarte crude, nesățioase de carne de om, pe care o caută cu pasiune.”

(XIX)

„-Ce, sunt pe aici Nyam-Nyam-ii aceia îngrozitori?

-Bineînțeles; dealtfel, ăsta-i numele tuturor triburilor în aceste ținuturi și, în aceeași climă, aceleași rase trebuie să aibă aceleași obiceiuri.”

(XXVIII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Țara negrilor și Țara arabilor în Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„-Oare suntem tot în țara negrilor, domnule Fergusson?

-Da, Joe, și așteptăm să ajungem în țara arabilor.

- Arabi, domnule, arabi adevărați, cu cămile?

-Nu, fără cămile. Asemenea animale sunt rare, ca să nu spun necunoscute, în aceste ținuturi. Ar trebui să mergem câteva grade mai spre nord, pentru a le întâlni.”

(XXIX)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Țara Ugogo din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„(…) bazinul Kanyeme. Doctorul recunoscu vastul ținut desțelenit, întins pe o suprafață de zece mile, cu satele pierdute în mijlocul baobabilor și al arborilor ce dau fructe numite papaia. Aici se află reședința unuia din sultanii țării Ugogo, a cărei civilizație este mai puțin înapoiată, unde omul își vinde mai rar un membru al familiei. Dar oamenii și animalele trăiesc laolaltă, în colibe rotunde, construite fără lemn și care seamănă cu niște claie.” 

(XIV)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Gala Națională a Voluntarilor („GAZETA VOLUNTARIAT” 2013)

 „Gazeta de Voluntariat”, decembrie 2013

2 Gala Națională a Voluntarilor
De ce Gala Națională a Voluntarilor?
De ce organizăm competiția?
Competiția Gala Națională a Voluntarilor 2013 are 4 categorii și 22 de secțiuni

3 Ambasadorii voluntariatului în România - Raed Arafat, Călin Goia, Valeria Răcilă van Groningen, Irina Păcurariu, Damian Drăghici, Margareta Pâslaru, Zoli Toth, Marius Manole

4 Finaliști Voluntarul Junior
Mădălina Tămaș - Team four Youth Association
Ana Maria Roth - Asociația Manieres
Anca Elena Moței - Asociația Impact Bistrița
Ioan Vladimir Vîntu - Asociația Grupurilor Locale de Tineret Constanța
Tobias Cătălin Pasăre - Asociația Impact Bistrița
Andreea Cordon - Asociația Absolvenților Universității „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

5 Finaliști Voluntarul Senior
Mihaela Stăncele - Organizația Salvați Copiii Dolj
Iulia Cristina Besnea - Comitetul Național Român pentru Drepturile Copilului Constanța
Ecaterina Coltz - Asociația Societatea de Salvare București
Daniela Lupiș - Fundația Noi Orizonturi
Steluța Manolache - Fundația Chance for Life
Irina Eva Lițcanu - Organizația Națională Cercetașii României

6 Finaliști Artă și Cultură

6 Finaliști Social

7 Finaliști Protecția Mediului și a Animalelor

7 Finaliști Sport și Recreere

7 Finaliști Educație

8 Finaliști Sănătate

9 Finaliști Activism și Drepturile Omului

9 Finaliști Tineret

10 Finaliști Corporativ

10 Finaliști Centrul de Voluntariat al anului

11 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Activism și Drepturile Omului

12 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Artă și Cultură

13 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Corporativ

13 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Educație

14 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Protecția Mediului și a Animalelor

15 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Social

16 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Sport și Recreere

17 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Tineret

18 Juriu 

19 Interviuri - Parteneri
Corina Vasile - Raiffeisen Bank
Mona Nicolici - OMV Petrom România
Alina Cristea - Holcim România

20 Parteneri Strategici -  Raiffeisen Bank; Petrom
Instituții susținătoare - BNR; Ministerul Turismului și Sportului; Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice; Comisia Europeană; ANPDEPF
Parteneri - Holcim
Susținători - GSK; Ursus; Pfizer; Enel; Privileg Catering
Parteneri Media - CSR Media; Gala Societății Civile; 3 Al Treilea Sector; Cariere; E-Jobs; HR Club; NongUVERNAMENTAL; PR Wave; Responsabilitate Socială; Stiriong.ro; Asociația Empower; ProVobis; Blogunteeer.ro

„Un brad artificial costă... jumătate de milion!” (DRAGOMIR 1994)

 Marius Dragomir, Cu câteva săptămâni înaintea sărbătorilor, se consemnează un preț record. Un brad artificial costă... jumătate de milion! Jucăriile valorează între 3.000 (o rățușcă boccie) și 400.000 lei (un Moș Gerilă de calitate superioară), „Telegraf”, Constanța, 7 decembrie 1994

Dumnezeule! Parcă niciodată în ajunul sărbătorilor, magazinele nu își umileau cumpărătorii cu asemenea prețuri. Oriunde în lume, la sfârșitul anului, fiecare încercă pe cât posibil să ieftinească mărfurile. Ei bine, nu mică ne-a fost mirarea când avem să admirăm zilele trecute în Constanța, în magazinul de pe Tomis colț cu Ștefan cel Mare un brad artificial la prețul de aproape jumătate de milion. Vreo 480.000 de lei!!! Aceeași situație dramatică se înregistrează în raioanele de jucării, unde prețurile au explodat, pur și simplu. Maimuțoi, cățeluși, papagali, ursuleți, magazine bogate în ajunul sărbătorilor de iarnă. Și pentru că vorbeam de prețuri, am rămas uimiți când am constatat că o figură de animal costă cel mai frecvent de la 10 până la 60 mii lei. Cel mai ieftin de vinde acel soi de rățușcă boccie (în jur de 3.000 lei), care poate ține loc de sperietoare. Fiindcă tot suntem la figurine, am consemnat în același loc menționat mai sus un preț al fel de amețitor: este vorba despre un Moș Gerilă cu un sac fermecător despre care bănuim că este... suflat în aur, altfel nu s-ar putea explica prețul de aproape 4 sute de mii!

Alegoria morții ca nuntă în foclorul român și polon (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, București, 1986, p. 56, 59

(56) (....) - și anume unui animal credincios: la români eroul cioban se adresează mioarei năzdrăvane; la poloni, calului. Deci tînărul lasă cu „limbă de moarte” acestui credincios tovarăș, ultimele lui dorințe și cea mai însemnată este aceasta: - să nu spuie celor dragi lui că el a murit, ci că s-a însurat. motivul care-l determină la aceasta e foarte nobil: el nu vrea să-i mîhnească pe cei de aproape cu moartea lui.
Totuși și la români, dar mai ales la poloni, realitatea tragică, deși ascunsă sub straiul alegoriei, se dezvăluie.
Și aici urmează la ambele popoare zugrăvirea aproape fidelă a unei nunți, înșiruindu-se cele mai însemnate împrejurări și cel mai caracteristice personaje ale ceremonialului de căsătorie. Ba mai mult încă: sînt poezii polone în care nu lipsește nici motivul „măicuții bătrîne” atît de cunoscut la români: „Iar dacă-n cale-ți va ieși / Bătrîna mea măicuță / O să te întrebe biata: / - Măi Negrule, căluț iubit, / Unde mi-i feciorașul? / Unde mi-i tinerelul?” (9)
La bătrîna lui mamă se gîndește întîi eroul și i se strînge inima de durere cînd își închipuie cît de greu are s-o lovească vestea morții lui. Numai că frumosul episod al descrierii pe care o face mama despre feciorul ei celor pe care-i întreabă, acea măiastră portretizare  de la români lipsește aproape cu totul în poezia polonă. Iată deci puse față-n față poeziile cu același subiect, ale acestor două popoare. Că centrul de greutat la ambele îl formează același motiv, nu încape nici o îndoială. Firește, nu poate fi vorba de vreo influență de la un popor la alaul la baza creațiunii acestor poezii; la ambele ele s-au dezvoltat cu totul independent. Motivul fundamental, comun la amîndouă popoarele (și comun încă și la multe altele de care nu ne ocupăm aici), este încă una din nenumăratele mărturii pe care le aduce folclorul despr eternul omenesc din manifestările sufletești ale popoarelor, chiar și la cele mai deosebite dintre ele. Și acest motiv este umitor de asemănător la români și poloni. Deosebirea mai izbitoare între cîntecele respective ale acestor două națiuni stă în aceea că la români motivul s-a proiectat pe fondul vieții păstorești - după cum avea să dovedească d-l Ovid Densusuianu pe temeiul poeziei populare - a ocupat cel mai însemnat rol la români; pe cînd la poloni nu mai găsim această viață pe care să se fixeze motivul nostru. Aici alta este atmosfera: o formează viața soldatului sau aceea a nobilului care umblă prin lume în tovărășia calului său. Pentru definirea atmosferei acesteia, singura ce diferențiază mai adînc cele două serii de cîntece, atrag atenția asupra personajului animal care-i reprezentativ: la români, miorița; la poloni, calul. Dar acest animal este simbolul unei vieți: mioara, al vieții păstorești; calulk al vieții cavalerești.
(9) Oskar Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204

(59) „(...) / Iar vornici peștișorii, / Staroști mi-au fost țiparii,  / Plapumă-mi fu iarba din lac, / Iar pernele pietrele din fund” (17).
Din mulțimea de variante, mă mărginesc la aceste citații socotindu-le suficiente și destul de reprezentative pentru întruparea acestui motiv în poezia polonă. Din exemplele de mai sus răsare limpede alegoria. Se vorbește despre moarte ca de o căsătorie, redată cu toate împrejurările ei mai însemnate, cu întregul ei cortegiu de personaje: mireasa în frunte, apoi starostele, nunul, nuna, vornicii, druștile (18), lăutarii (19) ... ba încă și patul nupțial cu plapuma: trestia și cu perina: pietrele lacului. De remarcat că multe variante se încheie cu pomenirea lăutarilor, stejarii de pe malul iazului, personificare foarte reușită.
Trecînd acum la poezia respectivă românească, găsim și aici destule exemple. Încep cu varianta Alecsandri: „Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / C-o fată de crai / Pe - o gură de rai...” sau „C-o mîndră crăiasă / A lumii mireasă... Brazi și păltinași / I-am făcut nuntași / Preoți, munții mari / Păsări, lăutari, / Păsărele mii / Și stele făclii...”. În altă variantă: „Că eu m-am însurat/ Și m-am cununat / Și mie mi-au fost / Nună, nună /Sfînta lună / Și nun mare / Sfîntul soare / Și nuntași Păltinași / Și lăutari /Țînțari ” (20) sau „Da voi drept să-i spuneți / Că m-am însurat ... / - La cine fat- a luat? / - Pe sora soarelui / Ce-i dragă vericui ! / - Care lui îs socri mari? / Luna jumătate / Și stelele toate. / - Care lui îs nuni mari? - Acei jurători /Luceferi din zori!” (21) sau într-o colindă: „V-o-ntreba mama de mine, / Spuneți-i că m-am dus la bine / Că numai m-am însurat / Și eu numai mi-am luat / Tot o fată de-mpărat / Să nu fie cu bănat” (22). Într-o variantă din munții Vrancei  alegoria sună aproape ca cea din Alecsandri: „- Mătușă, mătușă, Da el s- aînsurat / Și s-a cununat / Luna cu lumina / I-au ținut cununa / Și-au fost nuntași / Brazi și păltinași /” (23) sau în alta tot de acolo: „-Măicuță bătrînă / Cu brîu de cămilă... / El mi se-nsura /Și mi-l cununa / Soare și luna / Luna-n răsărit / Soarele-n asfințit” (24).
Și aici aceeași alegorie, același tablou fidel al nunții în care găsim cele mai importante datini ale ceremonialului căsătoriei (...).
17. Cf. Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204. Aceeași variantă cu neînsemnate schimbări. Cf. Zegola Pauli, Piesni ludu polskiego, Lwow, 1838,p. 96.
18. În citațiile de mai sus nu-i vorba de druște, dar în alte variante sînt pomenite.
19. Asupra cortegiului de nuntă, cf. Zygmunt Gloger, Obchody Weselne.
20. Cf. Ovid Densusianu, Vieața păstorească, vol. II, Apendice, p. 135, varianta VII.
21. Ibidem, varianta XIII, p. 139-140.
22. Ibidem, XXI-3, p. 151.
23. Dintr-o culegere inedită a subsemnatului (Herăstrău-Vetrești, Putna)
24. Ibidem (Reghiu-Putna).

„Bulgăre de aur în piele de taur” (NICULESCU 1975)

 Radu Niculescu (ed.), Bulgăre de aur în piele de taur. Ghicitori, Minerva, București, 1975

V Prefață - Ghicitoarea. Spirit și poezie

XLV Notă asupra ediției

3 I. Omul (1-68)

20 II. Casa (69-141)

37 III. Bucătăria (142-206)

53 IV. Fire, țesături, cusătorie (207-234)

60 V. Satul, obștea (235-297)

75 VI. Îndeletniciri, unelte, arme (298-335)

86 VII. Drumuri, cărăușie, comunicații (336-376)

96 VIII. Muncile câmpului, morăritul (377-426)

108 IX. Grădina, livada, via (427-495)

124 X. Animale crescute de om (496-540)

135 XI. Animale slobode (541-619)

154 XII. Între animale (620-645)

163 XIII. Pădurea, stepa, balta (646-669)

169 XIV. Relieful, geologicul (670-677)

171 XV. Condiția cunoașterii (678-697)

176 XVI. Elementele fundamentale (698-711)

180 XVII. Lumină, întuneric (712-721)

182 XVIII. Ziua, noaptea (722-725)

183 XIX. Meteorologie (726-765)

190 XX. Cerul, soarele, luna, stelele (754-765)

193 XXI. Confruntările și înfruntările elementelor (766-771)

195 Bibliografie

205 Index bibliografic