Țara negrilor și Țara arabilor în Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„-Oare suntem tot în țara negrilor, domnule Fergusson?

-Da, Joe, și așteptăm să ajungem în țara arabilor.

- Arabi, domnule, arabi adevărați, cu cămile?

-Nu, fără cămile. Asemenea animale sunt rare, ca să nu spun necunoscute, în aceste ținuturi. Ar trebui să mergem câteva grade mai spre nord, pentru a le întâlni.”

(XXIX)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Africani versus europeni în secolul XIX (VERNE 1863)

„- Ar fi cu neputință ca acești oameni să nu ne ia drept ființe supranaturale, deoarece pe primii europeni veniți printre ei i-au socotit o rasă supraomenească.

-Din punct de vedere al civilizației, ar fi mai bine să ne socotească simpli oameni. Asta le-ar da negrilor o cu totul altă părere despre europeni.

-De acord, dragul meu Dick, dar ce putem face? Oricât ai explica savanților acestui ținut mecanismul unui aerostat, ei nu vor înțelege nimic și vor admite întotdeauna intervenția supranaturalului.”

(XXX)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Uciderea exploratorului francez Maizan în Africa în 1845 (VERNE 1863)

„-(…) Poate că tocmai aici, sub acest copac, a pierit Maizan în 1845, căci ne aflăm deasupra satului Deje la Mhora unde s-a aventurat fără însoțitori. A fost prins de căpetenia acestui ținut, legat de baobab, negrul acesta sălbatic l-a tăiat încetul cu încetul. Bietul Maizan n-avea decît 25 de ani!

-Și Franța n-a răzbunat o asemenea crimă? întrebă Kennedy.

-Franța a reclamat. Saidul din Zanzibar a făcut tot ce i-a stat în putință ca să pună mîna pe ucigaș, dar n-a izbutit. ”

(XII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Istoria expedițiilor pentru descoperirea izvoarelor Nilului (VERNE 1863)

„Diferitele expediții care merseseră în susul Nilului, nu ajunseseră la misterioasele izvoare ale acestui fluviu. După relatarea medicului german Ferdinand Werne, expediția încercată în 1840, cu sprijinul lui Mehmet-Ali, se oprise la Gondokoro, între paralelele N 4 și 5. În 1855, Brun-Rollet, origar din Savoia, numit consul al Sardiniei în Sudanul E, în locul lui Vaudey care murise în chinuri, plecă din Karthum și, sub numele de Yacub, negustor de guma și de piei, ajunse la Belenia, dincolo de 4 lat. N, și se întoarse bolnav la K., unde decedă în 1857. Nici dr. Peney, șeful serviciului medical egiptean, care ajunsese cu un grad mai jos de Gondokoro, călătorind pe un mic vas cu aburi, și care se întorsese să moară, sfîrșit de oboseală, la K., nici venețianul Miani, care ajunsese la paralela a doua, ocolind cataractele de la S de G., nici negustorul maltez Andrea Debono, care pătrunsese și mai mult pe Nil, nu putuseră depăși această limită. În 1859, Guillaume Lejean, însărcinat cu o misiune de guvernul francez, se duse la K. prin Marea Roșie și se îmbarcă pe un vas de pe Nil, cu un echipaj de 21 de marinari și 20 de soldați. Înfruntă mari primejdii printre negrii răzvrătiți, dar nu putu depăși nici el G. O expediție. condusă de d Escayrac de Lautur încercă să ajung la faimoasele izvoare... Dar călătorii erau totdeauna opriți de acest punct fatal.Trimișii lui Neron atinseseră 9 lat. N.;  în 18 secole nu se cîștigase decît 5 sau 6 grade, între 300 și 360 de mile geografice. Mai mulți călători încercaseră să ajungă la izvoarele N. pornind de pe coasta E a Africii. Între 1768 și 1772, scoțianul Bruce plecă din portul abisinian Masuah, străbătu Tigru, vizită ruinele de la Axum, crezu că a dat peste izvoarele N., (…). În 1844, dr. Krapf, misionar anglican, întemeie un așezămînt religios la Monbaz, pe coasta Zanzibarului, și descoperi, în tovărășia preotului Rebmann, doi munți la o depărtare de 300 de mile de coastă; erau munții Kenya și Kilimandjaro, pe care de Heuglin și Thornton îi urcaseră, în parte. În 1845, francezul Maizan debarcă singur la Bagamayo, în fața Zanzibarului, și ajunse la Deje-la Mhora, unde șeful tribului îl omorî în chinurile cele mai groaznice. În 1859, în august, tînărul călător Roscher, din Hamburg, porni cu o caravană de negustori arabi și ajunse la lacul Nyassa, unde fu asasinat în timpul somnului.”

(IV)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Boxerul american Joe Louis (1914-1981) (OCHIALBI 1982)

Americanul Joseph Louis Barrow s-a născut la 13 mai 1914, într-o familie săracă din Detroit, ca fiu al unui amerindian cherokee și al unei femei de culoare.
Ca boxer amator a obținut numeroase victorii, învingând în celebra competiție „Mănușa de aur”, dar a suferit și înfrângeri.
În 1934 trece la profesionism, debutând la 4 iulie cu un K.O.în prima repriză împotriva lui J. Kraken. Urmează alte victorii rapide, iar succesele de prestigiu împotriva lui Max Baer și italianului Primo Carnera îl aduc în postura de pretendent la titlul mondial deținut de James Braddock. Meciul are loc la 22 iunie 1936 la Chicago, în fața a 45 000 de spectatori. În vârstă de 32 de ani și fără meciuri în ultimii doi ani, Braddock rezistă doar până în repriza a 8 a, când un croșeu de dreapta al „Bombardierului negru” îl face K.O.
Își apără titlul timp de 12 ani în 25 de meciuri. Învinge succesiv prin K.O. pe N. Mann, H. Thomas, T. Farr (puncte), M. Schmeling, J. H. Lewis, J. Roper, T. Galento, B. Pastor, A. Godoy, B. Baer (descalificare), B. Conn, L. Nova și alții. La 25 iunie 1948, la New York, îl învinge tot prin K.O. pe Joe Walcott, după care predă centura cu diamante fără luptă, la doar 34 de ani.
După doi ani, înglodat în datorii, încearcă să recucerească titlul, dar este învins la puncte de Ezzard Charles la 27 septembrie 1950.
Din cele 71 de meciuri disputate, a câștigat 68, din care 54 prin K.O., fiind învins doar de germanul Max Schmeling, Rocky Marciano și Ezzard Charles.
În ultimii ani de viață lucra din greu la hotelul „Caesar''s Palace'' din stațíunea Las Vegas. Atunci a suferit două operații de inimă, spitalizările fiind plătite de amici, printre care se număra și actorul și cântărețul Frank Sinatra. La 22 februarie 1980, când a primit trofeul „Cel mai bun boxer al secolului” de la organizația mondială a boxului profesionist W.B.C., era deja paralizat și circula cu un cărucior cu rotile.
După ce a fost prezent la meciul pentru titlul mondial dintre greii Larry Holmes (SUA) și Berbick (Canada), s-a dus acasă unde i s-a făcut rău. A fost internat la spitalul Desert Springs din Las Vegas, dar la ora 4 dimineața a zilei de 19 aprilie 1981 inima „Bombardierului din Detroit” a încetat să mai bată. Ca urmare a deciziei președintelui Ronald Reagan, Joe Louis a fost înmormântat la cimitirul Airlington din Washington, loc rezervat personalităților americane. Pe carul mortuar a fost depus cel mai de preț și unicul trofeu din lume al unui campion mondial de box. Organizațiile sportive din Detroit au acordat numele său celei mai mari arene din oraș, unde a fost organizat apoi meciul pentru titlul mondial dintre L. Holmes și Leon Spinks.

SURSA
Paul Ochialbi, 8,9,10...Out!, Sport-Turism, București, 1982, 135-138.

Umor

Zece membri de partid
(Parodie după „Zece negri mititei”)

Zece membri de partid
Plănuiau o viață nouă
Unul a vorbit prin somn
Și-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid
Și-au propus să facă sport.
Unul a sărit prea sus
Și-au rămas doar opt.

Opt membri de partid
Au trecut la fapte.
Unul a trecut de tot
Și-au rămas doar șapte.

Șapte membri de partid
Au făcut afaceri grase
Unuia i s-a înfundat
Și-au rămas doar șase.

Șase membri de partid
Au strigat lozinci.
Unul a strigat invers
Și-au rămas doar cinci.

Cinci membri de partid
Au plecat la teatru.
Unul n-a aplaudat
Și-au rămas doar patru.

Patru membri de partid
Au avut idei.
Unul le-a avut mai bune
Și-au rămas doar trei.

Trei membri de partid
Au cerut război.
Unul a vrut spre răsărit
Și-au rămas doar doi.

Doi membri de partid
Se jucau cu tunul.
Unul-a luat-o în serios
Și-a rămas doar unul.

Un membru de partid
Ținea nasul sus.
A venit remanierea
Și a fost exclus.


SURSA
Gheorghe Enăchescu, ”Rebus”, București, decembrie 2012.

2012 în cinema - anul în care Hollywoodul şi-a premiat istoria

Mediafax 26 decembrie 2012

Studiu: Barack Obama este descendent al primului sclav înregistrat în Statele Unite

ȘTIRILE PROTV, București, 31 iulie 2012

Pirații biddiomahi din Africa centrală la mijlocul secolului XIX (VERNE 1863)

„(…) numeroasele insule ale lacului, locuite de biddiomahi, pirați sângeroși și foarte temuți, a căror vecinătate era tot atât de primejdioasă ca aceea a tuaregilor din Sahara.”

(XXXIII)

„(…) unei insule mari și foarte populate, pe care doctorul o luă drept Farram, capitala biddiomahilor.”

(XXXV)

„Nu știa că locuitorii insulelor Lacului Ciad, ca și alți negri, se scald fără teamă în apele pline de crocodili, cărora nu le dau nici o atenție. Crocodilii din lacul acesta se bucură de reputația îndreptățită dealtfel, de a fi niște reptile inofensive.”

„Se găsea în mijlocul unui trib al biddiomahilor, cu pielea neagră, tuciurie. Nu avea de ce să se rușineze de goliciunea lui, pentru că era îmbrăcat după ultima modă a ținutului.”

„Puțini călători, dintre cei care îndrăzniseră să se aventureze în aceste locuri, își mai revăzuseră patria. ”
(XXXVI)

Alegoria morții ca nuntă în foclorul român și polon (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, București, 1986, p. 56, 59

(56) (....) - și anume unui animal credincios: la români eroul cioban se adresează mioarei năzdrăvane; la poloni, calului. Deci tînărul lasă cu „limbă de moarte” acestui credincios tovarăș, ultimele lui dorințe și cea mai însemnată este aceasta: - să nu spuie celor dragi lui că el a murit, ci că s-a însurat. motivul care-l determină la aceasta e foarte nobil: el nu vrea să-i mîhnească pe cei de aproape cu moartea lui.
Totuși și la români, dar mai ales la poloni, realitatea tragică, deși ascunsă sub straiul alegoriei, se dezvăluie.
Și aici urmează la ambele popoare zugrăvirea aproape fidelă a unei nunți, înșiruindu-se cele mai însemnate împrejurări și cel mai caracteristice personaje ale ceremonialului de căsătorie. Ba mai mult încă: sînt poezii polone în care nu lipsește nici motivul „măicuții bătrîne” atît de cunoscut la români: „Iar dacă-n cale-ți va ieși / Bătrîna mea măicuță / O să te întrebe biata: / - Măi Negrule, căluț iubit, / Unde mi-i feciorașul? / Unde mi-i tinerelul?” (9)
La bătrîna lui mamă se gîndește întîi eroul și i se strînge inima de durere cînd își închipuie cît de greu are s-o lovească vestea morții lui. Numai că frumosul episod al descrierii pe care o face mama despre feciorul ei celor pe care-i întreabă, acea măiastră portretizare  de la români lipsește aproape cu totul în poezia polonă. Iată deci puse față-n față poeziile cu același subiect, ale acestor două popoare. Că centrul de greutat la ambele îl formează același motiv, nu încape nici o îndoială. Firește, nu poate fi vorba de vreo influență de la un popor la alaul la baza creațiunii acestor poezii; la ambele ele s-au dezvoltat cu totul independent. Motivul fundamental, comun la amîndouă popoarele (și comun încă și la multe altele de care nu ne ocupăm aici), este încă una din nenumăratele mărturii pe care le aduce folclorul despr eternul omenesc din manifestările sufletești ale popoarelor, chiar și la cele mai deosebite dintre ele. Și acest motiv este umitor de asemănător la români și poloni. Deosebirea mai izbitoare între cîntecele respective ale acestor două națiuni stă în aceea că la români motivul s-a proiectat pe fondul vieții păstorești - după cum avea să dovedească d-l Ovid Densusuianu pe temeiul poeziei populare - a ocupat cel mai însemnat rol la români; pe cînd la poloni nu mai găsim această viață pe care să se fixeze motivul nostru. Aici alta este atmosfera: o formează viața soldatului sau aceea a nobilului care umblă prin lume în tovărășia calului său. Pentru definirea atmosferei acesteia, singura ce diferențiază mai adînc cele două serii de cîntece, atrag atenția asupra personajului animal care-i reprezentativ: la români, miorița; la poloni, calul. Dar acest animal este simbolul unei vieți: mioara, al vieții păstorești; calulk al vieții cavalerești.
(9) Oskar Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204

(59) „(...) / Iar vornici peștișorii, / Staroști mi-au fost țiparii,  / Plapumă-mi fu iarba din lac, / Iar pernele pietrele din fund” (17).
Din mulțimea de variante, mă mărginesc la aceste citații socotindu-le suficiente și destul de reprezentative pentru întruparea acestui motiv în poezia polonă. Din exemplele de mai sus răsare limpede alegoria. Se vorbește despre moarte ca de o căsătorie, redată cu toate împrejurările ei mai însemnate, cu întregul ei cortegiu de personaje: mireasa în frunte, apoi starostele, nunul, nuna, vornicii, druștile (18), lăutarii (19) ... ba încă și patul nupțial cu plapuma: trestia și cu perina: pietrele lacului. De remarcat că multe variante se încheie cu pomenirea lăutarilor, stejarii de pe malul iazului, personificare foarte reușită.
Trecînd acum la poezia respectivă românească, găsim și aici destule exemple. Încep cu varianta Alecsandri: „Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / C-o fată de crai / Pe - o gură de rai...” sau „C-o mîndră crăiasă / A lumii mireasă... Brazi și păltinași / I-am făcut nuntași / Preoți, munții mari / Păsări, lăutari, / Păsărele mii / Și stele făclii...”. În altă variantă: „Că eu m-am însurat/ Și m-am cununat / Și mie mi-au fost / Nună, nună /Sfînta lună / Și nun mare / Sfîntul soare / Și nuntași Păltinași / Și lăutari /Țînțari ” (20) sau „Da voi drept să-i spuneți / Că m-am însurat ... / - La cine fat- a luat? / - Pe sora soarelui / Ce-i dragă vericui ! / - Care lui îs socri mari? / Luna jumătate / Și stelele toate. / - Care lui îs nuni mari? - Acei jurători /Luceferi din zori!” (21) sau într-o colindă: „V-o-ntreba mama de mine, / Spuneți-i că m-am dus la bine / Că numai m-am însurat / Și eu numai mi-am luat / Tot o fată de-mpărat / Să nu fie cu bănat” (22). Într-o variantă din munții Vrancei  alegoria sună aproape ca cea din Alecsandri: „- Mătușă, mătușă, Da el s- aînsurat / Și s-a cununat / Luna cu lumina / I-au ținut cununa / Și-au fost nuntași / Brazi și păltinași /” (23) sau în alta tot de acolo: „-Măicuță bătrînă / Cu brîu de cămilă... / El mi se-nsura /Și mi-l cununa / Soare și luna / Luna-n răsărit / Soarele-n asfințit” (24).
Și aici aceeași alegorie, același tablou fidel al nunții în care găsim cele mai importante datini ale ceremonialului căsătoriei (...).
17. Cf. Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204. Aceeași variantă cu neînsemnate schimbări. Cf. Zegola Pauli, Piesni ludu polskiego, Lwow, 1838,p. 96.
18. În citațiile de mai sus nu-i vorba de druște, dar în alte variante sînt pomenite.
19. Asupra cortegiului de nuntă, cf. Zygmunt Gloger, Obchody Weselne.
20. Cf. Ovid Densusianu, Vieața păstorească, vol. II, Apendice, p. 135, varianta VII.
21. Ibidem, varianta XIII, p. 139-140.
22. Ibidem, XXI-3, p. 151.
23. Dintr-o culegere inedită a subsemnatului (Herăstrău-Vetrești, Putna)
24. Ibidem (Reghiu-Putna).