European versus indienii din insula canadiană Vancouver în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
Am mai spus că doctorul Filhiol nu-și putuse prelungi excursiile în afara orașului*, pe cît de departe ar fi dorit. În vecinătatea litoralului, întîlnise cîteodată indigeni. Nu erau chiar cele mai frumoase tipuri din rasa pieilor roșii, din care mai există remarcabile specimene în Far-West**. Nu, ci ființe grosolane, cu siluete greoaie, cu fețe urîte, capete enorme, rău formate, ochi mici, guri mari, nasuri abominabile, cu nările străbătute de inele de metal sau bucăți de lemn. Ca și cum această urîțenie naturală nu le-ar fi de ajuns, mai au și obiceiul, la ceremonii și sărbători, să-și pună pe cap măști de lemn și mai hidoase, care fac grimase oribile prin intermediul unor sfori.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare***, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, p. 85.

NOTE
* Victoria, oraș în insula Vancouver și capitala coloniei Columbia engleză în perioada 1843-1871.
** Far West = „Vestul Îndepărtat”. Regiunea extrem occidentală a Americii de Nord, cu ieșire la Oceanul Pacific. Frontiera în mișcare a SUA și a Canadei britanice.
*** Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Modern versus tradițional în sufletul Indiei coloniale britanice (BROMFIELD 1933-7)

Atitudinea Maiorului era din ce în ce mai țeapănă. Părea că omul care îi vorbise în primele ore ale dimineții, în timp ce ea era de gardă în salon, se retrăsese, lăsînd în locul său un străin. În vreme ce îi vorbea, Maiorul se lupta cu spaima crescîndă din sufletul său ; nu era frica față de moartea care cobora asupra Edwinei, ci ceva mult mai rău. Era o groază pe care nu o mai încercase niciodată, dar pe care o recunoscuse acum ca și cînd ar fi fost o boală veche, recurentă, iar această recunoaștere îl înspăimînta și mai mult. „Trebuie să-mi păstrez cumpătul, gîndi. Dacă cedez, sînt un om pierdut. Voi încep să plîng, să urlu, să mă comport ca imbecilul de Bannerjee. Nu sîntem plămădiți din același aluat. Eu sînt indian de modă nouă. Nu vreau să mă las tîrît. Nu mă las cuprins de spaimă.” Își înfipse unghiile în palme. Corpul lui puternic începu să tremure. Simțea parcă nevoia să strige după ajutor, să se arunce la pămînt, să se vaite și să țipe, să se bată cu pumnii în piept și să își smulgă părul, să se rostogolească prin țărînă și să-și acopere capul cu cenușă și cu balegă.
„Niciodată nu mi s-a întîmplat așa ceva, gîndi furios. N-am crezut că se poate ascunde în sufletul meu”... acea emoție grozavă, ticăloasă care pierduse de atîtea ori India și dăduse naștere  la atîtea cruzimi și la atîta masochism, la atîtea înfrîngeri și la atîtea desperări. Își înfipse și mai adînc unghiile în palme și își spuse: „Nu pot să-i trădez... tocmai eu dintre toți indienii. Tocmai eu care am dovedit că nu există așa ceva. Dacă mă voi trăda o singură dată, s-a zis cu mine. Nu se va mai importanță ce se va întîmpla după aceea. Voi fi deopotrivă cu Bannerjee și cu toți aceia care urlă isteric.” În sufletul său își blestemă rasa și casta brahmană*, ereditatea și clima crudă, oribilă, care transforma pe oameni în neurastenici și în dezechilibrați. Blestema însuși sufletul Indiei!


SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 603-604 .

NOTE M. T.
* BRAHMÁN, -Ă (‹ fr.) s. n., s. m. și f. 1. Cuvînt sanscrit desemnînd, în gîndirea indiană, absolutul, sufletul universal sau divinitatea impersonală abstractă din care provine tot ce există și din care orice ființă, animal sau plantă, deține o particulă, sufletul individual (ātman). 2. S. m. și f.Membru al clasei sacerdotale considerată cea mai înaltă din cele patru caste principale: avînd ca îndatoriri îndeplinirea sacrificiilor, studiulVedelor și explicarea lor, binefacerile. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/brahman)
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Sfârșitul civilizației occidentale clasice (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
În această încăpere numai el și Edwina păstrau tăcerea, priveau și ascultau, spre deosebire de indieni, care socoteau muzica drept un fundal al conversației, precum și de General și de Heston, cu totul indiferenți la acest spectacol. Și cum stătea lîngă Edwina, Ransome avu revelația perfecțiunii ei, a rasei, a comportării, a veșmintelor, a părului,  a manierelor ei grațioase și a felului cum stătea, puțin lăsată pe spate, ascultînd și privind în jur. Deodată avu impresia că descoperise esența existenței ei. „E ultima expresie a ceea ce în curînd nu va mai exista pe această lume, gîndi el. Nu se mai potrivește nici cu timpurile și nici cu obiceiurile de acum”. Edwina nu era ca Heston, un fel de ciupercă grosolană, crescută peste noapte din cloaca îmbîcsită a acestor vremuri; era produsul cîtorva secole de huzur, de privilegii și responsabilități cîștigate și moștenite din generație în generație. Acum, însăși epoca și civilizația căreia îi aparținea se apropia de sfîrșit, așa că nu  mai era loc nici pentru ea, nici pentru el. Nici bunica lui, din acea vastă casă cu turnuri din Grand River*, nu fusese în stare să-l salveze. Erau putrezi încă de la rădăcină, și Ransome înțelese deodată că nimicirea lor avea să vină tocmai datorită lui Heston și brutalilor săi zei.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 139.

NOTE M. T.
* În SUA.
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Mândria rasei britanice versus englez islamizat cu forța în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Dinny citi scrisoarea lui Compson Grice tipărită sub titlul:
APOSTAZIA DOMNULUI DESERT.
PROVOCAREA NOASTRĂ ACCEPTATĂ.
O MĂRTURISIRE.
Urmau două strofe din poemul lui Sir Alfred Lyall, Teologie in extremis:
Și pentru ce? Tînjesc eu oare după nemurire?
Voi fi ucis și-apoi zvîrlit uitării.
Să fie prețul pentru mîntuire?
Dar Dumnezeu nu pune preț salvării.
Și totuși, pentru a Britaniei onoare
Nu pot trăi o viață în dezonoare.
Și o să pier în rîndurile neștiute
Ale celor fără nume ce Cauzei-au slujit
Și putrezesc acum, în gropi necunoscute;
Și nici măcar un vers pe-o piatră scrijelit
Nu pomenești de martirii care, asemeni mie,
Viața jertfitu-și-au pentru a patriei mîndrie.
(...)
- Da, murmură Sir Lawrence urmărind-o. Laptele a dat în foc, cum ar fi spus bătrînul Forsyte. Totuși, ieri stăteam de vorbă cu cineva care-mi spunea că, după părerea lui, în zilele noastre nimic nu mai lasă o pată de neînlăturat. Trișezi la jocul de cărți, șterpelești coliere prețioase, o călătorie de doi ani în străinătate și totul e dat uitării. Cît despre anomaliile sexuale, după părerea lui nici nu mai sînt considerate anormale. Așa, încît, capul sus!
Dinny răspunse cu năduf:
- Ceea ce mă irită este că orice vierme se va simți îndreptățit să se erijeze în judecător.
Sir Lawrence încuviință:
- Și cu cît va fi mai vierme, cu atît mai îndreptățit se va simți. dar nu viermii trebuie să ne îngrijoreze; ci oamenii cu „mîndria rasei britanice” și din ăștia mai sînt berechet.
- Unchiule, există vreo cale prin care Wilfrid ar putea demonstra în mod public că nu este laș?
- S-a comportat onorabil în război*.
- Cine își mai aduce aminte de război.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 9-10.

NOTĂ M. T.
* Poemul a fost scris în 1857 în colonia India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
** Primul Război Mondial (1914-1918).

Vechimea familiei în societatea engleză interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Ba nu; am avut o dădacă scoțiană. Ferse e un nume scoțian?
- Poate că la origine. Dar Ferse vine din Sussexul de vest, de undeva din munți - o familie veche.
- Dumneata gîndești că familiile vechi sînt bizare?
- Nu văd  de ce ar fi. Cînd într-o familie veche apare un caz de bizarerie, sare mai mult în ochi, în loc să treacă neobservat. Familiile vechi nu sînt închistate, ca oamenii de la țară.
(...)
- Unchiule, dumneata crezi că vechimea familiilor are importanță în sine?
- Ce înseamnă vechime? Într-un anume sens, toate familiile sînt la fel de vechi. Dar dacă te referi la o anumită calitate datorată împerecherii generațiilor în sînul aceleiași caste, ei bine, n-aș putea spune- există o anumită „rasare”, în sensul în care se poate aplica și la cîini și la cai; dar această trăsătură poate fi obținută în orice circumstanțe fizice favorabile - în depresiunile din preajma mării, de pildă; oriunde există condiții prielnice. O rasă bună generează o rasă bună - asta-i evident. Cunosc sate în nordul Italiei unde nu găsești o persoană de rang înalt; și toți sătenii sînt frumoși și rasați. Dar cîne vorba de progeniturile oamenilor de geniu sau ale celor ce dețin însușirile excepționale care împing oamenii în frunte - mi-e teamă că apare mai degrabă o distorsiune decît o simetrie. cel emai buine șanse le au poate familiile cu origine și tradiție militară sau navală; fizic robust și nu prea multă minte; dar cele din domeniile științei, legii, afacerilor, ajung la distorsiuni.  Nu! Direcția în care cred eu că „vechimea” familiilor are oarecare înrîurire este un mai cert simț al orientării pe care-l dobîndesc copiii lor pe măsură ce cresc, o tradiție statornicită, un obiectiv statornic; și poate că unele șanse mai favorabile pe piața matrimonială; și, în majoritatea cazurilor, se orientează spre și mai multă viață la țară, cu mai mult curaj în a-și însuși o linie proprie și mai multă experiență în adoptarea ei. Ceea ce se numește „rasă” la făpturile umane este mai curînd un atribut spiritual decît fizic. Felul cum gîndești și simți se datorește în cea mai mare parte tradiției, deprinderii și educației. Dar te plictisesc, draga mea.
- Nu, nu, unchiule; mă interesează teribil. Deci dumneata crezi în transmiterea, din generație în generație, a unei atitudini în fața vieții și nu a unor trăsături înnăscute.
- Da, dar aceste două noțiuni sînt foarte strîns îmbinate.
- Și crezi că „vechimea” se perimează și în curînd nu vom mai avea nimic de transmis?
- Mă întreb. tradiția este extrem de puternică și în țara aceasta există un întreg mecanism care o menține vie. Vezi tu, există o sumă de munci directoare care trebuie împlinite; și oamenii cei mai apți pentru asemenea munci sînt cei care, încă de mici copii, au avut experiență în a adopta o linie proprie, și au fost învățați să să nu facă paradă cu vorbe și să ducă lucrurile la îndeplinire pentru că asta-i datoria lor. Ei, de exemplu, conduc departamentele publice și cred că vor continua să le conducă. Dar în zilele noastre, justificarea privilegiului de clasă este să alergi să pici.
- Foarte mulți dintre ei întîi pică și pe urmă aleargă. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 135-136.

Un indian pawnee din Vestul SUA la începutul secoluli XIX (COOPER 1827)

<

(...)

Dacă descrierea unui singur individ ne poate da oarecare idee despre întreaga rasă, e mai bine să mai zăbovim puțin cu povestirea noastră, pentru a povesti cititorului nostru, în felul nostru grăbit și superficial. (...)

Indianul* de care vreau să vă vorbesc era un războinic cu o statură minunată și cu niște proporții admirabile. După ce și-a îndepărtat masca, formată din frunze diferit colorate, strînse la repezeală, figura lui apăru în toată gravitatea, demnitatea și, aș putea adăuga, grozăvia ocupației lui. Trăsăturile îi erau impresionant de nobile, apropiindu-se într-o oarecare măsură de cele ale unui roman, cu toate că unele amănunte ale feței sale purtau pecetea obîrșiei sale asiatice. Culoarea pielii, care sublinia și ea aspectul marțial al întregii lui făpturi, căpătase o notă și mai sălbatică, din pricina culorilor specific războinice cu care era pictat. Dar, ca și cum ar fi disprețuit artificiile la care ținea așa de mult tribul său, nu purta niciunul din obiectele acelea stranii și îngrozitoare cu care acești copii ai pădurilor obișnuiau, asemenea eroilor lumii civilizate ce-și lasă mustăți cît mai lungi, să-și susțină reputația de oameni curajoși; indianul nostru se mulțumise numai cu o umbră ușoară de negru care-i scotea cu multă dibăcie în relief strălucirea culorii lui naturale, ca bronzul aprins.
Capul îi era, așa cum obișnuiau să-l poarte toți bărbații din tribul său, ras pînă la creștet, de unde îi atîrna o bogată și frumoasă coamă, ce părea că vrea să provoace, neînfricată, mînia dușmanilor. Podoabele care atîrnau de obicei de sfîrcul urechilor fuseseră îndepărtate cu totul. Trupul său, neținînd seamă de anotimpul destul de înaintat, era aproape gol, iar pe singura porțiune acoperită purta un veșmînt ușor. confecționat din piele de căprioară, tăbăcită cu cea mai mare îndemînare și acoperită cu nenumărate picturi ce reprezentau cîteva episoade războinice, iar veșmîntul acesta îl purta cu nepăsare, mai mult ca un obiect de lux decît ca unul de îmbrăcăminte. Jambierele îi fuseseră croite dintr-un fel de stofă purpurie, singura dovadă că avea legături și cu negustorii Fețelor-palide. Dar, ca și cum ar fi vrut să se supună unui fel de vanitate feminină, își împodobise jambierele cu niște franjuri făcute din păr de scalpuri** omenești, care atîrnau de la genunchi pînă la vîrful mocasinilor***. Stătea drept, sprijinindu-și una din mîini pe un arc scurt din lemn de hickory****, iar cu cealaltă mai mult atingea decît strîngea mînerul lung și delicat al unei lănci de frasin. O tolbă făcută din piele de puma*****, împodobită doar cu coada animalului, ornament caracteristic tribului din care făcea parte, îi atîrna pe spate, iar cu scutul de piele, minunat împodobit cu felurite scene inspirate de viața războinicilor, și-l agățase de gît cu ajutorul unei curele făcută dintr-un tendon.

(...)

>

SURSA

Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. II, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 838, București, 1975, p. 6-7.

NOTE M.T.
* Pawnee = Trib amerindian situat la începutul secolului XVIII în actualul stat federal nordic Nebraska și actual în statul federal central Oklahoma. (http://www.pawneenation.org/page/home/pawnee-history)
** Scalp = Piele a capului uman împreună cu părul, smulsă de pe craniu în urma unui accident sau desprinsă cu un instrument ascuțit. Din fr. scalp. Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/scalp)
***  Mocasin = Încălțăminte din piele netăbăcită, purtată de indienii din America de Nord. Din fr. mocassin.  Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/mocasin/paradigma)
**** Hickory = Specie de nuc din jumătatea estică a SUA. (http://plants.usda.gov/core/profile?symbol=CARYA)
***** Puma = Felină prădătoare din jumătatea vestică a SUA. (http://animals.nationalgeographic.com/animals/mammals/mountain-lion/?rptregcta=reg_free_np&rptregcampaign=20130924_rw_membership_r3p_c1#close-modal)

Triburile Nyam-Nyam antropofage din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„-(…) Triburile împrăștiate pe meleagurile acestea sunt cuprinse sub denumirea generală de Nyam-Nyam, nume care nu-i altceva decât o onomatopee ce reproduce zgomotul mestecatului.

(…)

- Că triburile astea sunt antropofage.

(…)

-(..); unii pretindeau că indigenii aceștia au coadă ca patrupezii, dar s-au lămurit până la urmă că acel apendice era de la pieile de animale cu care se acoperă.

(…)

-Tot ce se poate, dar trebuie să socotești asta o scorneală, ca și capetele de câini pe care călătorul Brun-Rollet le atribuia unor băștinași.

(…)

-Din păcate, adevrat e faptul că triburile acestea sunt foarte crude, nesățioase de carne de om, pe care o caută cu pasiune.”

(XIX)

„-Ce, sunt pe aici Nyam-Nyam-ii aceia îngrozitori?

-Bineînțeles; dealtfel, ăsta-i numele tuturor triburilor în aceste ținuturi și, în aceeași climă, aceleași rase trebuie să aibă aceleași obiceiuri.”

(XXVIII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Africani versus europeni în secolul XIX (VERNE 1863)

„- Ar fi cu neputință ca acești oameni să nu ne ia drept ființe supranaturale, deoarece pe primii europeni veniți printre ei i-au socotit o rasă supraomenească.

-Din punct de vedere al civilizației, ar fi mai bine să ne socotească simpli oameni. Asta le-ar da negrilor o cu totul altă părere despre europeni.

-De acord, dragul meu Dick, dar ce putem face? Oricât ai explica savanților acestui ținut mecanismul unui aerostat, ei nu vor înțelege nimic și vor admite întotdeauna intervenția supranaturalului.”

(XXX)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Cum a dus ADN-ul lui Tutankhamon la dispute etnice şi rasiale în întreaga lume

Adevărul 8 martie 2014

Secretele mumiilor din Tarim

The Epoch Times România 1 martie 2014

Revoluţie franceză la televizor (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1907 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. În timp ce meditează la vechea şi noua sa viaţă, în oraş încep şi escaladează confruntări armate periodice, care se apropie de clădirea în care locuia şi restaurantul unde îşi lua masa de obicei.

<(...)
N-am mai rezistat. Am profitat de un moment de acalmie ca să ies.
-Grăbiţi-vă, mi-a strigat portăreasa. S-au oprit ca să prînzească, dar vor încep din nou, acum şi pe strada noastră trag asupra a tot ce mişcă. Nu traversaţi. Opriţi-vă la micul dumneavoastră restaurant şi întoarceţi-vă repede.
M-am îndreptat într-acolo grăbindu-mă puţin, am ocolit colţul străzii, am ajuns pe bulevard, am intrat restaurant care, din fericire, era deschis.
-Intraţi repede, mi-a strigat chelneriţa. Geamurile erau ciuruite, se vedeau mari crăpături.
-Da, zise ea, cei dinăuntru au tras asupra celor de afară şi cei de afară au tras asupra clienţilor noştri. Aveau cap de corp cu sos vinegretă.
-Plecaţi?
-Patronul n-a vrut să se pună în slujba Revoluţiei. Nu mai are anii. Şi apoi, nu e sigur de victorie. Aşa că şi-a atras ura lor.
-Dacă ar fi fost adevăraţi revoluţionari, zise patronul, care îşi făcu apariţia, le-aş fi dat poate o mînă de ajutor. În realitate, sînt reacţionari.
-Şi ceilalţi, adversarii?
-Sînt toţi reacţionari. Sînt două bande de reacţionari. Unii sînt plătiţi de laponi şi ceilalţi de turci.
Trupe înarmate treceau pe sub ferestre. Cîte unii de pe stradă ne arătau pumnul. Alţii se strîmtau. Alţii loveau în geamuri, ameninţînd să le spargă. Chelneriţa îmi mută tacîmurile spre mijlocul sălii.
-Uitaţi-vă ce mutre de turci au, zise patronul.
-Nu fiţi rasist, am spus eu. Apoi am tăcut, înghiţindu-mi saliva.
-Eu sînt rasistă, zise chelneriţa, pentru că îmi plac toate rasele.
-Nici nu există rase, zise patronul.
-Atunci nu-mi place nici una, răspunse chelneriţa, în afară de galbeni.
-Galbenii sînt toţi trădători, zise patronul. Cînd munceam în uzină ei erau spărgătorii de grevă. În tot cazul nu mă voi amesteca în această revoluţie de periferie. Ne vom instala în centru. Acolo e linişte.
Intră cineva. Avea o pălărie melon, ghetre şi mustăţi.
-Am traversat teritoriul insurgenţilor ca să vin în cartierul vostru. Am vrut să văd dacă întreprinderea  mea n-a ars. Într-adevăr, în centrul oraşul, dincolo de piaţa mare, la un kilometru, e linişte. Străzile sînt liniştite. E mult mult mai puţin trafic. Oamenii rămîn însă. Stau în faţa televizoarelor, privesc Revoluţia.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 106-108.

Istoria secuilor dintr-o perspectivă irlandeză a secolului XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Tînărul Jonathan Harker, secretarul unui avocat englez, face o călătorie de afaceri la contele Dracula, al cărui castel se situa în regiunea transilvăneană Bistrița din Carpații Orientali. Bătrânul Dracula, nobil secui, îi face lui Harker o scurtă prezentare a istoriei neamului său, pe care acesta o notează în jurnalul său.

<(...)

Miezul nopții. Am avut o lungă conversație cu contele. I-am pus cîteva întrebări privitoare la istoria Transilvaniei și subiectul l-a animat în chip surprinzător. Cînd vorbea despre lucruri și oameni, mai cu seamă despre bătălii, ai fi zis că a fost de față. Mi-a explicat după aceea că pentru un boyar, mîndria casei și a numelui său constituie propria mîndrie, că gloria lor este propria glorie, iar destinul lor, destinul propriu. De cîte ori vorbea de neamul lui spunea „noi”, vorbind aproape numai la plural, așa cum grăiește regele. Aș dori să pot reda întocmai ce spunea, căci mi s-a părut fascinant. Mi se părea a cuprinde într-însul întreaga istorie a țării. Se aprinsese vorbind și străbătea camera în lung și în lat, trăgîndu-se de mustățile mari și albe și înșfăcînd tot ce-i cădea prin mîna puternică, de parcă ar fi vrut să-l sfarme. Pe cît de fidel am să pot, am să descriu o parte din cele povestite, fiindcă ele cuprind un fel de istorie a seminției sale:

„Noi, secuii, avem dreptul de a fi mîndri, fiindcă în vinele noastre curge sîngele mai multor popoare viteze, care s-au luptat pentru supremație ca leii. Aici, în vîltoarea raselor* Europei, tribul Ugric** a adus din Islanda*** spiritul războinic pe care li-l insuflaseră Thor și Wodin**** (1) și pe care luptătorii lor l-au desfășurat cu atîta ardoare pe țărmurile Europei, ba chiar în Asia și în Africa, încît popoarele credeau că năvăliseră peste ele vîrcolacii. Cînd au ajuns pe aceste tărîmuri, au găsit pe huni, a căror furie agresivă măturase lumea ca un foc pustiitor, încît popoarele sfărîmate îi considerau drept urmași ai acelor vrăjitoare de demult care, izgonite din Sciția*****, se împerechiaseră cu demonii din deșert. Nătării! Ce demon sau ce vrăjitoare a fost atît de mare ca Attila******, al cărui sînge în vinele mele? și-și ridică în sus brațele. E de mirare că sîntem o rasă de cuceritori? Că atunci cînd maghiarii, lombarzii*******, avarii********, bulgarii********* sau turcii și-au revărsat valurile la hotarele noastre, i-am aruncat înapoi? E de mirare că atunci cînd Arpad********** cu legiunile sale se îndrepta spre cîmpiile Ungariei, ne-a găsit aici, cînd și-a întins stăpînirea? că eram aici la descălecat? Iar cînd ungurii triumfători au început să se reverse spre răsărit, ei au pretins că se înrudesc cu secuii, încredințîndu-le timp de secole apărarea fruntariilor cu turcii. Mai mult încă, datoria lor de a apăra frontiera nu păru a lua sfîrșit niciodată, căci, după cum spun turcii: „Apa doarme, dar dușmanul veghează!” Oare cine a primit mai bucuros decît noi, dintre cele patru națiuni, „spada însîngerată” (1), cine s-a strîns mai grabnic sub stindardul regelui? Cînd a fost spălată cea mai mare rușine a poporului meu, rușinea de la Cossovo***********, atunci cînd steagurile valahe și maghiare s-au plecat în fața Semilunii, oare nu un voievod din seminția mea a trecut Dunărea și l-a înfrînt pe turc, în țara lui? Într-adevăr, a fost un Dracula! Fie-i blestemat fratele nemernic************ care, odată învins și-a vîndut turcilor neamul, aruncîndu-l în robie rușinoasă! Și nu tot Dracula l-a inspirat pe un vlăstar din spița sa, care mai apoi a trecut iar și iar Dunărea năboind peste turci? Și care, după ce bătuse în retragere, a revenit la atac în atîtea rînduri, pînă cînd cîmpul de luptă s-a umplut de sîngele oștenilor săi, ca și cum ar fi știut că va repurta singur victoria finală? S-a spus că se gîndea numai la sine. Dar la ce e bună prostimea fără căpătenie? Unde ar duce războiul, fără o minte și o inimă care să-l îndrume? Pe urmă, după bătălia de la Mohacs*************, cînd am izbutit să scuturăm jugul maghiar, noi, cei din sîngele lui Dracula, am fost din nou printre conducătorii poporului, căci cugetul nostru nu-și găsea alinare, cîtă vreme nu eram liberi. Ah, tinere domn, secuii - iar Drăculeștii au fost inima, cugetul și spada lor - se pot lăuda a fi înfăptuit ceea ce niște parveniți ca Habsburgii*************** și Romanovii***************** n-au izbutit nicicînd. Dar vremea războaielor a apus. Sîngele e un lucru prea prețios, în aceste zile de pace dezonorantă, iar gloria acestor mari seminții rămîne numai o poveste frumoasă.”  

(...)  

(1) Etimologie istorică fantezistă, de sorginte romantică.

(1) La vechii unguri, însemnul chemării la oaste (magh. veres kard)   

>

SURSA

Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 68-70

NOTE

*În secolul XIX prin termenul de rasă se înțelegea popor.

**Familia popoarelor fino-ugrice este compusă din finlandezi, estonieni și maghiari.

***Insula Islanda a fost descoperită și populată de vikingii din Peninsula Scandinavă în secolele IX-X.

****În mitologia vikingilor Thor, zeul fulgerului și războiului, era fiul zeului suprem Odin/Wodin.

*****În antichitatea preromană Sciția era numele regiunii din nordul Mării Negre, dat de tribul indoeuropean ale sciților

******Attila a fost fondatorul uriașului, dar efemerului, regat al barbarilor huni la granițele Imperiilor Roman de  Răsărit și Apus. (433-453)

*******Longobarzii de neam germanic au învins, în 567, împreună cu avarii turanici, pe gepizii germanici și au preluat controlul nordului Italiei. Regatul lor a fost cucerit în a doua jumătate a secolului VIII de regele franc Carol cel Mare. Ei au dat numele provinciei italiene Lombardia, cu centrul la Milano.

********Avarii turanici au înființat un hanat cu centrul (Ring) în pusta maghiară, cucerit de același Carol cel Mare la sfîrșitul secolului VIII.

*********Bulgarii turanici conduși de hanul Asparuh s-au instalat în 681 în Bulgaria de azi. Ei au trecut la confesiunea creștină ortodoxă în secolul IX și au fost asimilați ca elită conducătoare de masa slavilor care se instalaseră în Peninsula Balcanică după 602.

**********Arpad a fost conducătorul maghiarilor păgîni care au descălecat în câmpia Ungariei, de unde au început expansiunea în Europa, fiind creștinați în confesiunea catolică de regele Ștefan cel Sfânt în 1000. 

***********Kossovopolje a fost locul a două victorii otomane: prima în 1389, împotriva unei alianțe creștine balcanice, și a doua în 1448, împotriva unei alianțe creștine conduse de regatul maghiar.

************Domnitorul muntean Radu cel Frumos (1462-1473), fratele domnitorului muntean Vlad Țepeș (1456-1462), supranumit Dracula, a acceptat plata tributului față de sultanul otoman Mahomed II, care l-a instalat domn cu acceptul boierilor, în pofida insuccesului otoman din campania împotriva lui Vlad Țepeș.

*************Mohacs a fost locul victoriei decisive din 1526 a sultanului otoman Soliman Magnificul împotriva regelui maghiar Ludovic II, care a murit în luptă. Regatul maghiar a devenit teritoriu de dispută între otomani și dinastia austriacă a Habsburgilor, conducătoare a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.

**************Dinastia de Habsburg a deținut titlurile de duci (1282-1483) și arhiduci (1483-1804) ai Austriei, împărați ai Sfântului Imperiu German de Națiune Germană (1438-1804), regi ai Ungariei (1526-1918) și împărați ai Austriei (1806-1918).

***************Dinastia Romanov a deținut titlul de țar al Rusiei între 1613-1917.

Schimbare demografică în SUA (Ambasada SUA 2012)

La exercitarea votului nu se cer date despre rasă, religie sau etnicitate. Pe buletinul de vot sunt trecute numele candidaților, dar nu și cel al votantului. Singurule informații cu carcater personal necesare sunt vârsta de minimum 18 ani și cetățenia americană. 
Compoziția electoraului american se schimbă la fiecare scrutin. Alegătorii cărora li se cere votul de către candidații prezidențiali în 2012 s-au schimbat de când Barack Obama a fost ales în 2008.
”Plăcile tectonice ale politicii americane sunt în schimbare”, scria analistul Ruy Teixeira în studiul pregătit pentru conferința ”Viitorul partidelor” desfășurată la Kenyon College în martie 2010.  ”O puternică mișcare a forțelor demografice transformă electoratul american și restructurează cele două mari partide americane.”
Datele recensământului din 2010 arată că minoritățile din SUA au crescut în ultima decadă cu 30% (hispanicii cu 43%), în timp ce populația albă non-hispanică a crescut cu 1%. Dramatica diferență dintre ratele de creștere arată că comunităților de culoare le-a revenit 92% din creșterea populației SUA între 2000 și 2010.
Prezența la vot variază în mod semnificativ în funcție de rasă și etnicitate.
Doar 42% din hispanici, de exemplu, sunt eligibili pentru vot, fiind descalificați fie de vârsta sub 18 de ani, fie de lipsa cetățeniei. Pe de altă parte, 77% din albii non-hispanici și 66% din afro-americanii vor fi eligibili pentru vot în 2012, conform unui raport al Centrului de Studii ale Populației al Universității din Michigan.
Totuși, componenta hispanică a votanților americani a crescut constant, de la 2%  la începutul anilor 1990 la 9 % în 2008, și datele din exit-poll sugerează că rata particpării este în creștere. Analiștii prognozează că în 2020 vor fi mai mulți votanți hispanici decât afro-americani..
Asiaticii reprezintă un alt contributor semnificativ al majorării ponderii minorităților, crescând cu 26% în ultima decadă. În 2010, asiaticii reprezentau 5% din populație și 2% din votanți, conform unui raport din 2010 al Brookings Institution.

SURSA
Embassy of United States of America, Demographic Change, ”US Elections 2012”

Regina Elisabeta a II-a - Viaţa la Buckingham Palace
OK! 3 august 2012