„Onoarea” Satanei KGB (MARIUS TEJA)

 Cu mulți ani în urmă am văzut la televizor (pe vremea când mă mai uitam la televizor) un documentar despre Satana KGB.

Mi-au atras secvențele stil docudrama în care Satana KGB prinsese pe unul de-al lor care spiona pentru Occident. Și bineînțeles că l-au omorât. Și bineînțeles că l-au omorât fără judecată.

Dar semnificative au fost metoda de execuție și contextul execuției. Condamnatul a fost închis într-un sicriu pe care l-au băgat într-un cuptor de la un crematoriu și sala cuptorului a fost umplută cu cadeți de la „școala” KGB ca să țină minte ce vor păți dacă vor încălca „onoarea” organizației de gangsteri.

În comparație cu Satana KGB, pedeapsa Mafiei siciliene pentru încălcarea „omertei” pare o școală de corecție.

Mândria rasei britanice versus englez islamizat cu forța în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Dinny citi scrisoarea lui Compson Grice tipărită sub titlul:
APOSTAZIA DOMNULUI DESERT.
PROVOCAREA NOASTRĂ ACCEPTATĂ.
O MĂRTURISIRE.
Urmau două strofe din poemul lui Sir Alfred Lyall, Teologie in extremis:
Și pentru ce? Tînjesc eu oare după nemurire?
Voi fi ucis și-apoi zvîrlit uitării.
Să fie prețul pentru mîntuire?
Dar Dumnezeu nu pune preț salvării.
Și totuși, pentru a Britaniei onoare
Nu pot trăi o viață în dezonoare.
Și o să pier în rîndurile neștiute
Ale celor fără nume ce Cauzei-au slujit
Și putrezesc acum, în gropi necunoscute;
Și nici măcar un vers pe-o piatră scrijelit
Nu pomenești de martirii care, asemeni mie,
Viața jertfitu-și-au pentru a patriei mîndrie.
(...)
- Da, murmură Sir Lawrence urmărind-o. Laptele a dat în foc, cum ar fi spus bătrînul Forsyte. Totuși, ieri stăteam de vorbă cu cineva care-mi spunea că, după părerea lui, în zilele noastre nimic nu mai lasă o pată de neînlăturat. Trișezi la jocul de cărți, șterpelești coliere prețioase, o călătorie de doi ani în străinătate și totul e dat uitării. Cît despre anomaliile sexuale, după părerea lui nici nu mai sînt considerate anormale. Așa, încît, capul sus!
Dinny răspunse cu năduf:
- Ceea ce mă irită este că orice vierme se va simți îndreptățit să se erijeze în judecător.
Sir Lawrence încuviință:
- Și cu cît va fi mai vierme, cu atît mai îndreptățit se va simți. dar nu viermii trebuie să ne îngrijoreze; ci oamenii cu „mîndria rasei britanice” și din ăștia mai sînt berechet.
- Unchiule, există vreo cale prin care Wilfrid ar putea demonstra în mod public că nu este laș?
- S-a comportat onorabil în război*.
- Cine își mai aduce aminte de război.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 9-10.

NOTĂ M. T.
* Poemul a fost scris în 1857 în colonia India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
** Primul Război Mondial (1914-1918).

Un medic de țară despre criza societății franceze în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare,  odată cu credința părinților  - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări  de a conduce - de patriotism.  Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social;  mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoială, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor. sîntem cu toții evaluați în cifre -  nu după cît prețuim, ci după cît cîntărim. Dacă e fără haină, bărbatul cel mai energic abia obține o privire. Și așa gîndește și stăpînirea.  Ministrul trimite o biată medalie marinarului care, punîndu-și viața în joc, salvează doisprezece oameni,  dar acordă crucea de onoare deputatului care-i vinde glasul său. Vai de țara astfel întocmită! Națiunile, ca și indivizii, își datorează energia numai sentimentelor mari. Sentimentele unui popor alcătuiesc crezul său. Noi, în loc de crez, avem interese. Dacă fiecare nu se gîndește decît la sine și nu are încredere decît în sine, cum vreți să existe mult curaj civic, cînd condiția acestei virtuți este tocmai renunțarea-de-sine? Curajul civic și curajul militar își au originea în același principiu. Domnia-voastră sînteți chemat a vă sacrifica viața într-o clipă, a noastră se scurge picătură cu picătură. De ambele părți, aceleași lupte, în alte forme. Nu e de ajuns să fii om de bine pentu a civiliza fie și cel mai umil colț de lume, mai trebuie să fii și instruit;  unde mai pui că instrucțiunea, probitatea, patriotismul  nu înseamnă nimic fără voința fermă cu care un om trebuie să se desprindă de orice interes personal pentru a se consacra unui gînd social. Ce-i drept, nici unul din satele Franței nu duce lipsă de oameni învățați, de patrioți; dar sînt încredințat că  nu veți găsi în fiecare canton  un om la care aceste prețioase calități să se însoțească cu acea voință neslăbită și pricepere cu care fierarul își bate fierul. Omul care distruge și omul care clădește sînt două fenomene de voință: unul pregătește opera, celălalt o realizează; cel dintîi ne apare ca un duh al răului, al doilea s-ar zice că e un duh al binelui; unul are parte de glorie, celălalt de uitare. Răul e înzestrat cu glas tunător care trezește firile vulgare și le umple de admirație, în vreme ce binele stă multă vreme tăcut. Amorul-propriu uman optează repede pentru rolul cel mai strălucitor. O faptă bună, făcută fără nici un gînd ascuns, va rămîne întotdeauna un simplu accident pînă cînd, prin educație,  în Franța se vor schimba moravurile. Dar cînd vom avea o altă morală, cînd vom fi cu toții mari cetățeni,  nu vom deveni oare, cu toate tabieturile unui trai vulgar, poporul cel mai plicticos, cel mai plictisit, cel mai puțin artist, cel  mai nefericit de pe fața pămîntului? La aceste mari întrebări, nu mi-e dat să răspund, nu eu sînt în fruntea țării. Lăsînd la o parte gîndurile stea, mai sînt și alte dificultăți care împiedică guvernul să adopte principii exacte. În ce privește civilizația, domnule, nimic nu este absolut. Unele idei pot fi potrivite pentu o regiune și mortale pentru alta - și cu inteligențele lucrurile se petrec la fel.
Avem atît de mulți funcționari răi, tocmai pentru că guvernul, ca și gustul, pornește de la un sentiment cît se poate de înalt, dar curat. În privința asta, spiritul depinde de un imbold al sufletului, nicidecum de o știință. Nimeni nu e în măsură să judece nici hotărîrile, nici gîndurile unui funcționar; adevărații săi judecători sînt departe de el, iar rezultatele încă și mai departe. Drept, pentru care, fără teamă, oricine se poate da drept funcționar. În Franța, spiritul exercită asupra oamenilor o adevărată seducție, ceea ce inspiră o mare stimă pentru oamenii cu idei; da' ideile nu fac nici două parale cînd lipsește voința. În sfîrșit, a conduce înseamnă nu numai a impune mulțimii anumite idei sau metode mai mult sau mai puțin potrivite, ci a imprima ideilor, rele sau bune, ale acestor mulțimi, o direcție utilă, conformă cu binele obștesc. Dacă într-o regiune  prejudecățile și rutinele  împing lucrurile  pe un drum greșit, locuitorii înșiși renunță la greșeli. În economia rurală, politică sau casnică, orice greșeală duce la pierderea pe care interesul, cu vremea, le îndreaptă. (...) Într-o chestiune ca asta, e necesar să ții seama de spiritul regiunii, de starea și resursele ei, să studiezi terenul, oamenii și lucrurile și să nu gîndeșți, bunăoară, să plantezi vii în Normandia. (1) Iată de ce nimic nu e atît de nestatornic ca politica; ea nu are principii generale. Legea e una pentru toți, dar morala, pămîntul și inteligența nu sînt; numai că politica este arta de a aplica legile fără a vătăma  interesele nimănui, deci totul are un caracter local.

(1) Regiune vestită pentru bogăția podgoriilor ei.

(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară. trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, pp. 61-62.

Birocrația suedeză în secolul XIX (STRINDBERG 1879)

<
(...)
- Dar spune-mi motivul, continuă el, pentru care vrei să abandonezi o carieră care aduce totodată onoare și putere.
- Onoare celor ce-și arogă puterea și putere celor lipsiți de scrupule.
- Ce tot pălăvrăgești! Nu este chiar atît de rău!
- Nu! Ei, atunci să vorbim despre altceva. Vreau să-ți descriu doar interiorul unei dintre cele șase instituții de care am avut parte. Pe primele cinci le-am părăsit imediat, din simplul motiv că nu mai era nimic de făcut. de fiecare dată cînd mă duceam acolo și întrebam dacă este ceva de făcut, răspunsul era întotdeauna: nu! și n-am văzut niciodată pe nimeni făcînd ceva. Și asta cu toate că erau instituții atît de importante precum Colegiul pentru distilare a rachiului, Cancelaria de impozite și Direcția generală de pensii a funcționarilor. Dar cînd am văzut masele de slujbași care se tîrau unii peste alții, m-am gîndit bine că în instituția care le plătește lefurile tuturor acestora trebuie să fie totuși ceva de făcut. Am cerut deci mutarea la Colegiul pentru plata salariilor funcționarilor.
(...)
>

SURSA
August Strindberg, Salonul roșu*, trad. C. Papdopol, ed. Marc, București, 1991, p. 10.

NOTE M.T.
* Salonul roșu = http://www.cartedebuzunar.ro/salonul-rosu-p20.html

Onoarea familiei versus datoria României către SUA în perioada interbelică (CĂLINESCU 1933)

<
(...)
Dom` Popescu își strică din nou barba și se adresă Lisandrinei:
- De! aici au și dumnealor  puțină dreptate... dumneata ești mai tînără și trebuie să le asculți, că au mai multă experiență... el îți vor binele, ca surori... O fată trebuie să apere onoarea familiei... temelia țării... pe urmă ne distruge neamțu și americanu!
Dom` Popescu, ca să iasă onorabil din afacere, se adresă brusc lui Jim:
- Ia ascultă, domnule, ce zici, o să ne ierte americanu datoriile?
Jim însă nu simțea nici o atracție pentru problema datoriilor Europei față de America* și se gîndea numai că „individul” Lisandrinei trebuia să fi fost acela cu care în duminica ploioasă ea vorbise în șoaptă pe geam, din odaia tantei Mali.
(...)
>

SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 183.

NOTĂ M.T.
* În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), SUA au acordat mari împrumuturi puterilor Antantei, de partea cărora au și intrat în conflict la 6 aprilie 1917, fără ca teritoriul lor să fie afectat. (http://new.piatza.net/fara-secrete/obama-a-semnat-o-lege-de-protejare-a-corporatiei-criminale-monsanto-si-uite-asa-ei-vor-sa-acorde-imunitate-in-fata-legii-acestei-corporatii-de-exterminare-a-oamenilor-monsanto-face-parte-din-codex-a/puterea-american%C4%83-construit%C4%83-pe-ruinele-europei-dup%C4%83-primul-r%C4%83zboi-mondial-3487)

UDTTMR este în doliu. A murit eroul tătarilor din Dobrogea

Cuget Liber 16 iulie 2013

Placă comemorativă pentru scriitorul V. Șerbu la Tulcea („Tomis”)

<
Nevoia de neuitare a tulcenilor, la patru ani de la despărțirea de scriitorul Valentin Șerbu*, s-a materializat de curând, prin trăinicia marmorei și bronzului, în dezvelirea unei plăci comemorative montată la intrarea blocului A.6 de pe strada Corneliu Gavrilov nr. 172, unde autorul și-a petrecut ultimii 25 de ani de viață.
Alături de mesajele rostite din partea prefecturii, Inspectoratului județean pentru cultură și Asociației culturale pentru tineret „Orfeu” (al cărui președinte de onoare a fost prozatorul), gândurile transmise de scriitorii Mircea Dinescu și Constantin Novac (redactorul șef al revistei „Tomis”) au înnobilat un act de cultură, ca semn al recunoașterii valorii artistice și morale a unei adevărate personalități.
Inscripția comemorativă, îmbogățind memoria celui dispărut, reprezintă și o dovadă a speranței societății civile de a intra, cît mai curând, într-o benefică normalitate.
>

SURSA
Olimpiu Vladimirov, In memoriam.VALENTIN ȘERBU, „Tomis”, Constanța, ?.?.1998, p.?.

NOTĂ M. T.
* Valentin Șerbu (20 iulie 1934 Tulcea - 29 ianuarie 1994 Tulcea) (http://www.crispedia.ro/Valentin_Serbu)

Negustorii englezi și războiul împotriva Franței lui Napoleon (C. Bronte 1849)

Scriitoarea britanică Charlotte Bronte şi-a publicat romanul social ’’Shirley’’ în 1849, moment în care Marea Britanie se afla la apogeul puterii sale politice, economice şi militare. Acţiunea romanului se desfăşoară în anii 1811-1812, în Yorkshire, provincie din nordul Angliei. Revoluţia industrială fusese declanşată în Marea Britanie încă de la mijlocul secolului XVIII prin invenţii tehnice ce vor transforma meşteşugurile în industrie textilă, Albionul deţinând astfel primatul pe plan mondial.  Pasajul selectat descrie atitudinea de grup social a capitaliştilor (comercianţilor) britanici faţă de politica externă a ţării lor, aflată într-un lung război cu Franţa revoluționară și napoleoniană (1793-1802; 1803-1814/1815). Autoarea critică mentalitatea materialistă a negustorilor, ale cărei exagerări le subliniază, considerându-le de rău augur pentru ţară. Poziţia Charlottei Bronte în chestiunea politicii externe are la bază sentimentele romantice ale onoarei şi cavalerismului, precum şi abordarea creştină.

<Timpul trecu și primăvara prinse putere. Pământurile Angliei începură să se arate plăcut: cîmpurile erau verzi, colinele, proaspete și grădinile, spuzite de flori; dar în inima ei Anglia nu o ducea mai bine: săracii tot chinuiți erau, iar patronii lor hărțuiți; în anumite ramuri comerțul părea amenințat cu paralizie, fiindcă războiul continua; sîngele Angliei era risipit și avutul ei împrăștiat; și totul, se părea, pentru atingerea unor ținte fără noimă. Din cînd în cînd, ce-i drept, mai veneau vești despre unele succese în Peninsulă*, dar asta se întîmpla rar; între ele se scurgeau lungi răstimpuri în care nu se auzea nimic altceva decît sfidătoarele autofelicitări ale lui Bonaparte în legătură cu neîntreruptele sale triumfuri. Acei care aveau de suferit de pe urma rezultatelor războiului vedeau în toate astea numai o luptă obositoare - și credeau ei - lipsită de orice speranță împotriva a ceea ce temerile sau interesele îi făceau să socotească o forță de nebiruit, o luptă ce devenise insuportabilă: cereau pace în orice condiții; oameni ca Yorke sau Moore - și erau mii cei pe care războiul îi punea în această situație, adică să se zbată în pragul falimentului - cereau pace cu o stăruință dată de energia disperării. Organizau întruniri; țineau discursuri; alcătuiau petiții implorînd aceeași favoare; în ce condiții nici nu le păsa.
Toţi oamenii, luaţi separaţi, sunt mai mult sau mai puţin egoişti; dar luaţi în grupuri sunt într-o măsuri mult mai mare. Negustorul britanic nu este o excepţie de la această regulă; clasa mercantilă o ilustrează în chip izbitor. Această clasă fără îndoială că exagerează mult în dorinţa ei unică de a face bani; las deoparte orice considerent de ordin naţional în afara de a da comerţului Angliei (adică al lor) cea mai întinsă dezvoltare. Simţămintele cavalereşti, dezinteresarea, mândria faţă de propria lor onoare sunt mai mult decât moarte în inimile lor. O ţară condusă numai de ei ar face prea adeseori ruşinoase acte de supunere – nici pe departe din pricinile propovăduite de Christos, ci mai curând din acelea strecurate în suflet de Mammon. În vremea ultimului război, neguţătorii din Anglia ar fi fost gata să primească din partea franţujilor palme şi pe obrazul drept şi pe cel stâng. Şi-ar fi dat lui Napoleon mantăile, iar după aceea i-ar fi oferit politicoşi chiar şi haina şi nici vesta nu i-ar fi refuzat-o dacă ar fi fost puţin presaţi: ar fi implorat doar îngăduinţa de a-şi păstra pe ei doar celălalt articol de îmbrăcăminte, din pricina pungii aflate în buzunarul de acolo. N-ar fi lăsat să se vadă nici o sclipire de mândrie, nici de un gest de rezistenţă, până ce mâna banditului corsican n-ar fi înhăţat preaiubita pungă; abia pe urmă, poate, transformaţi în buldogi britanici, ar fi sărit în beregata tâlharului, şi acolo s-ar fi încleştat, acolo ar fi rămas atârnaţi – îndârjiţi, nesăţioşi, până ce comoara le-ar fi fost înapoiată. Când vorbesc împotriva războiului, negustorii britanici declară întotdeuana că îl urăsc fiindcă e o îndeletnicire sângeroasă şi barbară; auzindu-i vorbind ai putea crede că sunt deosebit de civilizaţi- extraoerdinar de generoşi şi îndatoritori faţă de semeni. Dar nu aşa stau lucrurile. Mulţi dintre ei sunt nemaipomenit de înguşti la minte şi reci la suflet, nu au simţăminte binevoitoare decât faţă de propria lor clasă – sunt distanţi, chiar duşmănoşi faţă de toate celelalte; spun despre ele că sunt inutile; par să le pună la îndoială până şi dreptul la existenţă; par să le fie ciudă până şi pentru aerul şi pe care ceilalţi îl respiră, şi să considere împrejurarea că şi aceştia mănâncă, beau şi locuiesc în case decente drept cu totul nejustificat. Habar nu au ce fac alţii atunci când ajută, desfată ori îi învaţă pe cei din acelaşi neam; nu-şi dau osteneala să întrebe; oricine nu se ocupă de afaceri este acuzat că mănâncă pâinea leneviei, sau că duce o existenţă nefolositoare. Îndură-se Domnul să treacă multă vreme până ce Anglia să ajungă într-adevăr o naţie de prăvăliaşi!
Am spus încă mai înainte că Moore nu era un patriot gata de sacrificiu de sine și am lămurit de asemenea ce anume împrejurări îl determinaseră să fie în chip deosebit înclinat să-și limiteze atenția și eforturile la prosperarea propriilor sale interese; iată de ce cînd s-a simțit pentru a doua oară împins în pragul ruinei, nimeni n-a luptat cu mai multă îndîrjire decît el împotriva acelor influențe ce l-ar fi putut da peste cap. Tot ce putea face pentru a stîrni în nord agitație împotriva războiului, a făcut, ba i-a mai instigat și pe alții ai căror bani și relațiile le dădeau o putere mai mare decît cea de care dispunea el. Uneori, ca într-o străfulgerare, simțera că cererile adresate de partidul lui către guvern sînt destul de întemeiate; cînd auzea că întreaga Europă amenințată de Bonaparte, că toată această Europă se înarmează pentru a-i sta împotrivă; cînd văzu Rusia amenințată și își dădu seama că această Rusie se ridică, furioasă și hotărîtă, să-și apere pămînturile înghețate, provinciile sălbatice locuite de șerbi, întunecatul despotism băștinaș de amenințarea, de jugul, de tirania  unui învingător străin, înțelese că Anglia, tărîm al libertății, nu-și mai poate împuternici fii să cedeze și să facă propuneri împăciuitoare acelui nedrept, hrăpăreț conducător francez. Cînd din timp în timp soseau vești despre mișcările acelui OM** ce reprezenta pe atunci Anglia în Peninsulă; despre înaintarea lui din succes în succes - acea înaintare atăt de bine chibzuită, dar atît de statornică, atît de prevăzătoare, dar atît de sigură, atît de „fără grabă”, dar și atît de „fără repaos”; cînd citea în coloanele ziarelor propriile depeșe ale lordului Wellington, documente scrise de Modestie după cum dicta Adevărul - Moore mărturisea în sinea lui că o anume forță întovărășește trupele britanice, o forță de acea esență prudentă, răbdătoare, autentică și fără trufie, care nu poate să nu aducă victoria de partea taberei în fruntea căreia se află, în cele din urmă. În cele din urmă! Dar această urmă, sfîrșitul, gîndea el, e încă departe; iar pînă atunci el, Moore, ca individ, avea să fie strivit, nădejdile lui făcute praf și pulbere: de el însuși trebuia să se îngrijească, speranțele lui trebuia să le slujească, numai astfel și-ar fi putut îndeplini destinul.
>

SURSE
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, Ed. Clip, Bucureşti, 1993, pp. 177-180.
Brontë, Shirley Charlotte – Introduction, http://www.enotes.com/nineteenth-century-criticism/bronte-shirley-charlotte


NOTE M.T.
*Peninsula=Peninsula Iberică, pe al cărui teritoriu se află Spania și Portugalia, ocupate între 1808 și 1814 de armatele împăratului francez Napoleon I Bonaparte
**OM=Ducele de Wellington, comandantul armatei britanice debarcate în Peninsula Iberică pentru a-i ajuta pe partizanii locali împotriva mareșalilor lui Napoleon. Succesele sale vor conduce la eliberarea celor două țări  și la invadarea Franței dinspre sud în 1814, contribuind astfel la înfrângerea și abdicarea lui Napoleon în aprilie 1814.

„Codul onoarei (II)” (RUSU)

 Titus Rusu, Codul onoarei (II), „Tomis”, Constanța

În conflictele de onoare erau implicați intelectuali care se fereau de publicitate. Se dorea ca rezolvarea acestor conflicte să se facă cu discreție, departe de ochii lumii, dar mai ales de presă. Cei care participau la rezolvarea conflictelor de onoare pe cale armelor - sabie, spadă sau pistol era obligatoriu să fie considerați onești și să nu aibă conștiința pătată. În escaladarea conflictului mi se pare interesantă așa numita aplicare de palme morale, când una dintre părți se adresa celeilalte: „să vă considerați pălmuit”.

Codul Onoarei privind rezolvarea conflictelor pe calea armelor, întocmit de maiorul Iosif Drăghici din Regimentul 6 Vânători, a fost avizat de Ministerul Apărării Naționale cu nr. 117/1928. Conducerea armatei a recomandat acest cod pentru „tranșarea conflictelor de onoare” dintre ofițeri. Acest cod, dar mai ales cel întocmit de avocatul Ion Nedelescu, despre care am scris anterior, au fost aplicate în conflictele de onoare dintre intelectuali.

Cea mai gravă ofensă era considerată „pângărirea familiei”. Mai există în codul Drăghici o prevedere care se referă la „individul care a încălcat în picioare sanctuarul unei familii”.

Ofensatorul era obligat să dea satisfacția cuvenită, dacă dorea să fie considerat om de onoare. Fiecare om de onoare era obligat să repare din proprie inițiativă dauna pricinuită ofensatului. Dacă vina era reciprocă, deși nu egală, atunci ambii adversari trebuiau să arate simț cavaleresc și, prin cedare reciprocă, „să facă posibilă dezlegarea pașnică și onorabilă”. „Damele se consideră improprii duelului”, iar „ofensarea unei dame nu atinge persoana ei, ci protectorul ei natural și acest are dreptul să ceară socoteală ofensatorului”. Nu se cuvine ca „gentilomul să riște un duel pentru o concubină sau o damă cu renume dubios”.

Interesantă prevederea din Codul Onoarei din armata Marii Britanii, potrivit căreia un ofițer care promite unei femei că o ia de soție și, în baza acestei promisiuni, întreține cu ea raporturi intime, dacă nu se ține de cuvânt și se face o reclamație împotriva lui, este îndepărtat din funcție. Se consideră că și-a pierdut onoarea prin încălcarea promisiunii de căsătorie. Domnișoara sau doamna este crezută pe cuvânt. Ofițerii recunosc cele reclamate și acceptă să plece din armată.

Înaintea duelului, Codul Onoarei recomand ca beligeranții să facă o baie. Aceasta mi-a amintit că în Evul Mediu, în Franța, judecătorii plecau de acasă dimineața, pe întuneric, călări, precedați de un bărbat care  ținea în mână o torță pentru a lumina calea, iar înainte de începerea proceselor asistau la oficierea unui serviciu divin. Cred că în ambele cazuri ne aflăm în fața unui act de purificare, de katharsis. Participanții la duel erau obligați să se dezbrace până la cămașă. Înainte de începerea duelului, beligeranții erau obligați să se salute. În caz de ofensă foarte gravă, nu se salută.

O prevedere specială a Codului Onoarei o reprezintă interzicerea duelului rusesc, „la distanța unei batiste, cu un pistol încărcat și cu celălalt gol, trăgând la sorți cine să aleagă mai întâi arma”. Ca într-un film de Nikita Mihalkov...

Nu au dreptul la satisfacție cavalerească, printre alții, „cine-și însușește titluri sau demnități pe care nu le posedă, escrocul și trișorul”.

În Codul Drăghici se apreciază că ofensele de presă sunt cel mai grave, ele fiind premeditate și temeinic chibzuite. Presa este cel mai detestabil mijloc pentru a defăima o persoană, a-i diminua stima și autoritatea în public” (...) prin atacuri lașe și scelerate. Cel care a ofensat este obligat să dea satisfacția cavalerească cuvenită, dacă dorește să fie considerat un om de onoare. Scuzele cerute după lupta din teren onorează în cel mai înalt grad.

O prevedere specială se referă la deputați și procurori, care nu pot fi trași la răspundere pentru frazele violente întrebuințate în exercițiul funcțiunii, dacă ofensa nu a fost intenționată și personală. Opiniem că o asemenea prevedere ar fi trebuit să se aplice și avocaților.

Procedura de alegere a armelor are procedee complicate, ce trebuiau respectate riguros. În duelul cu sabia sau spada, lamele trebuiau să fie ascuțite, fără rugină sau știrbituri. Sunt preferate săbii care nu au mai fost întrebuințate la duel, afară de cazul când au fost nichelate din nou. Duelul fiind o chestiune privată, nu este permis accesul curioșilor. Este interzis a se lovi adversarul căzut, dezarmat sau alunecat. Cine comitea o astfel de faptă era scos din rândul oamenilor de onoare, iar „pentru fapta sa mișelească” era deferit justiției ca un simplu ucigaș.

Ca urmare a unei ofense în presă, Grigore Gafencu, viitor ministru de externe, l-a promovat la duel pe Emanuel Ciomac, viitor muzicolog important autor al unor monografii despre Wagner și Enescu și a câtorva volume de critică muzicală și beletristică. Duelul nu am ai avut loc ca urmare a medierii unor prieteni.

Șerban Cioculescu a scris despre conflictul dinte I. L. Caragiale și Ion Ghica, directorul teatrelor naționale. Ghica,din pudoare, fără acordul autorului, a tăiat ultimele replici din partea finală a spectacolului „O noapte furtunoasă”, referitoare la „legătura” lui Chiriac găsită pe patul Vetei de către Dumitrache. După discuții violente în biroul directorial al Teatrului Național din București, Caragiale a trimis o scrisoare lui Ghica în care arăta: „Vârsta dvs. mă împiedică de a da din partea mea acestui incident urmarea obișnuită în societate. Mă mărginesc prin a menține prin scrisoarea de față ofensa ce v-am adus-o oral”.

Astăzi oamenii nu se mai duelează. În locul codurilor de onoare există coduri deontologice pentru anumite profesii. Ne vom ocupa, în cunoștință de cauză, de cele care privesc judecătorii, procurorii și avocații.

Cugetare a filosofului antic grec Aristotel (385 î. H. - 323 î. H.)

Cea mai mare onoare constă în a nu te folosi de onoruri, ci în a fi considerat vrednic de ele,