Negustorii englezi și războiul împotriva Franței lui Napoleon (C. Bronte 1849)

Scriitoarea britanică Charlotte Bronte şi-a publicat romanul social ’’Shirley’’ în 1849, moment în care Marea Britanie se afla la apogeul puterii sale politice, economice şi militare. Acţiunea romanului se desfăşoară în anii 1811-1812, în Yorkshire, provincie din nordul Angliei. Revoluţia industrială fusese declanşată în Marea Britanie încă de la mijlocul secolului XVIII prin invenţii tehnice ce vor transforma meşteşugurile în industrie textilă, Albionul deţinând astfel primatul pe plan mondial.  Pasajul selectat descrie atitudinea de grup social a capitaliştilor (comercianţilor) britanici faţă de politica externă a ţării lor, aflată într-un lung război cu Franţa revoluționară și napoleoniană (1793-1802; 1803-1814/1815). Autoarea critică mentalitatea materialistă a negustorilor, ale cărei exagerări le subliniază, considerându-le de rău augur pentru ţară. Poziţia Charlottei Bronte în chestiunea politicii externe are la bază sentimentele romantice ale onoarei şi cavalerismului, precum şi abordarea creştină.

<Timpul trecu și primăvara prinse putere. Pământurile Angliei începură să se arate plăcut: cîmpurile erau verzi, colinele, proaspete și grădinile, spuzite de flori; dar în inima ei Anglia nu o ducea mai bine: săracii tot chinuiți erau, iar patronii lor hărțuiți; în anumite ramuri comerțul părea amenințat cu paralizie, fiindcă războiul continua; sîngele Angliei era risipit și avutul ei împrăștiat; și totul, se părea, pentru atingerea unor ținte fără noimă. Din cînd în cînd, ce-i drept, mai veneau vești despre unele succese în Peninsulă*, dar asta se întîmpla rar; între ele se scurgeau lungi răstimpuri în care nu se auzea nimic altceva decît sfidătoarele autofelicitări ale lui Bonaparte în legătură cu neîntreruptele sale triumfuri. Acei care aveau de suferit de pe urma rezultatelor războiului vedeau în toate astea numai o luptă obositoare - și credeau ei - lipsită de orice speranță împotriva a ceea ce temerile sau interesele îi făceau să socotească o forță de nebiruit, o luptă ce devenise insuportabilă: cereau pace în orice condiții; oameni ca Yorke sau Moore - și erau mii cei pe care războiul îi punea în această situație, adică să se zbată în pragul falimentului - cereau pace cu o stăruință dată de energia disperării. Organizau întruniri; țineau discursuri; alcătuiau petiții implorînd aceeași favoare; în ce condiții nici nu le păsa.
Toţi oamenii, luaţi separaţi, sunt mai mult sau mai puţin egoişti; dar luaţi în grupuri sunt într-o măsuri mult mai mare. Negustorul britanic nu este o excepţie de la această regulă; clasa mercantilă o ilustrează în chip izbitor. Această clasă fără îndoială că exagerează mult în dorinţa ei unică de a face bani; las deoparte orice considerent de ordin naţional în afara de a da comerţului Angliei (adică al lor) cea mai întinsă dezvoltare. Simţămintele cavalereşti, dezinteresarea, mândria faţă de propria lor onoare sunt mai mult decât moarte în inimile lor. O ţară condusă numai de ei ar face prea adeseori ruşinoase acte de supunere – nici pe departe din pricinile propovăduite de Christos, ci mai curând din acelea strecurate în suflet de Mammon. În vremea ultimului război, neguţătorii din Anglia ar fi fost gata să primească din partea franţujilor palme şi pe obrazul drept şi pe cel stâng. Şi-ar fi dat lui Napoleon mantăile, iar după aceea i-ar fi oferit politicoşi chiar şi haina şi nici vesta nu i-ar fi refuzat-o dacă ar fi fost puţin presaţi: ar fi implorat doar îngăduinţa de a-şi păstra pe ei doar celălalt articol de îmbrăcăminte, din pricina pungii aflate în buzunarul de acolo. N-ar fi lăsat să se vadă nici o sclipire de mândrie, nici de un gest de rezistenţă, până ce mâna banditului corsican n-ar fi înhăţat preaiubita pungă; abia pe urmă, poate, transformaţi în buldogi britanici, ar fi sărit în beregata tâlharului, şi acolo s-ar fi încleştat, acolo ar fi rămas atârnaţi – îndârjiţi, nesăţioşi, până ce comoara le-ar fi fost înapoiată. Când vorbesc împotriva războiului, negustorii britanici declară întotdeuana că îl urăsc fiindcă e o îndeletnicire sângeroasă şi barbară; auzindu-i vorbind ai putea crede că sunt deosebit de civilizaţi- extraoerdinar de generoşi şi îndatoritori faţă de semeni. Dar nu aşa stau lucrurile. Mulţi dintre ei sunt nemaipomenit de înguşti la minte şi reci la suflet, nu au simţăminte binevoitoare decât faţă de propria lor clasă – sunt distanţi, chiar duşmănoşi faţă de toate celelalte; spun despre ele că sunt inutile; par să le pună la îndoială până şi dreptul la existenţă; par să le fie ciudă până şi pentru aerul şi pe care ceilalţi îl respiră, şi să considere împrejurarea că şi aceştia mănâncă, beau şi locuiesc în case decente drept cu totul nejustificat. Habar nu au ce fac alţii atunci când ajută, desfată ori îi învaţă pe cei din acelaşi neam; nu-şi dau osteneala să întrebe; oricine nu se ocupă de afaceri este acuzat că mănâncă pâinea leneviei, sau că duce o existenţă nefolositoare. Îndură-se Domnul să treacă multă vreme până ce Anglia să ajungă într-adevăr o naţie de prăvăliaşi!
Am spus încă mai înainte că Moore nu era un patriot gata de sacrificiu de sine și am lămurit de asemenea ce anume împrejurări îl determinaseră să fie în chip deosebit înclinat să-și limiteze atenția și eforturile la prosperarea propriilor sale interese; iată de ce cînd s-a simțit pentru a doua oară împins în pragul ruinei, nimeni n-a luptat cu mai multă îndîrjire decît el împotriva acelor influențe ce l-ar fi putut da peste cap. Tot ce putea face pentru a stîrni în nord agitație împotriva războiului, a făcut, ba i-a mai instigat și pe alții ai căror bani și relațiile le dădeau o putere mai mare decît cea de care dispunea el. Uneori, ca într-o străfulgerare, simțera că cererile adresate de partidul lui către guvern sînt destul de întemeiate; cînd auzea că întreaga Europă amenințată de Bonaparte, că toată această Europă se înarmează pentru a-i sta împotrivă; cînd văzu Rusia amenințată și își dădu seama că această Rusie se ridică, furioasă și hotărîtă, să-și apere pămînturile înghețate, provinciile sălbatice locuite de șerbi, întunecatul despotism băștinaș de amenințarea, de jugul, de tirania  unui învingător străin, înțelese că Anglia, tărîm al libertății, nu-și mai poate împuternici fii să cedeze și să facă propuneri împăciuitoare acelui nedrept, hrăpăreț conducător francez. Cînd din timp în timp soseau vești despre mișcările acelui OM** ce reprezenta pe atunci Anglia în Peninsulă; despre înaintarea lui din succes în succes - acea înaintare atăt de bine chibzuită, dar atît de statornică, atît de prevăzătoare, dar atît de sigură, atît de „fără grabă”, dar și atît de „fără repaos”; cînd citea în coloanele ziarelor propriile depeșe ale lordului Wellington, documente scrise de Modestie după cum dicta Adevărul - Moore mărturisea în sinea lui că o anume forță întovărășește trupele britanice, o forță de acea esență prudentă, răbdătoare, autentică și fără trufie, care nu poate să nu aducă victoria de partea taberei în fruntea căreia se află, în cele din urmă. În cele din urmă! Dar această urmă, sfîrșitul, gîndea el, e încă departe; iar pînă atunci el, Moore, ca individ, avea să fie strivit, nădejdile lui făcute praf și pulbere: de el însuși trebuia să se îngrijească, speranțele lui trebuia să le slujească, numai astfel și-ar fi putut îndeplini destinul.
>

SURSE
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, Ed. Clip, Bucureşti, 1993, pp. 177-180.
Brontë, Shirley Charlotte – Introduction, http://www.enotes.com/nineteenth-century-criticism/bronte-shirley-charlotte


NOTE M.T.
*Peninsula=Peninsula Iberică, pe al cărui teritoriu se află Spania și Portugalia, ocupate între 1808 și 1814 de armatele împăratului francez Napoleon I Bonaparte
**OM=Ducele de Wellington, comandantul armatei britanice debarcate în Peninsula Iberică pentru a-i ajuta pe partizanii locali împotriva mareșalilor lui Napoleon. Succesele sale vor conduce la eliberarea celor două țări  și la invadarea Franței dinspre sud în 1814, contribuind astfel la înfrângerea și abdicarea lui Napoleon în aprilie 1814.