MINORITATEA CREȘTINĂ COPTĂ ÎN EGIPTUL MEDIEVAL ȘI MODERN

L Durrell - www.born-today.com

E. Lane (1801-1876) - www.saudiaramcoworld.com

În 1958 scriitorul britanic Lawrence Durrell (1912-1990), născut în India, publica romanul Mountolive, a cărui acțiune se desfășoară în Egiptul interbelic, unde autorul lucrase ca atașat de presă în cadrul ambasadei britanice. Personajul principal, tânărul diplomat britanic David Mountolive, este musafirul bătrânului latifundiar egiptean Hosnani, aparținând minorității creștine copte (5% în 1983). Cunoștințele sale despre Egipt ’’se bazau pe lectura convenționalului studiu al lui Lane, considerat o adevărată evanghelie a Egiptului’’, deși era scris în deceniul  4 al secolului XIX. În timpul unei mese, el face gafa de a-i considera pe copți ca fiind de religie musulmană, ca și arabii deveniți majoritari după cucerirea țării în 639 de la Imperiul Bizantin creștin. Ca urmare, gazda se lansează într-o lungă și dură replică, în care subliniază înrăutățirea situației copților în a doua jumătate a secolului XIX, după instaurarea dominației britanice în Egipt, aflat nominal sub suveranitate otomană până la începutul primului război mondial (1914).

e-education.psu.edu

Astfel, înainte de instalarea garnizoanelor britanice (1882) în scopul controlării recent construitului Canal Suez (1859-1869) pe drumul spre colonia India, nu existau deosebiri politice între musulmani și copți. Britanicii au fost cei care i-au impulsionat apoi pe musulmani să-i discrimineze pe copți, așa cum arată și documentele instituției Înaltului Comisar britanic în Egipt (1914-1936).

Mănăstirea Roșie ''Sfântul Paisie'' (sec. V) de la Sohag - www.crestinortodox.ro

În viziunea britanicilor, confesiunea coptă era ’’o obscură erezie religioasă’’, cu ’’o limbă degradată și o liturghie confuz amestecată  cu elemente arabe și grecești’’.

Cucerirea Ierusalimului - ro.wikipedia.org

Când cavalerii catolici ai Cruciadei I au cucerit Ierusalimul de la arabi (1099), au interzis copților să intre în ’’Orașul nostru sfânt’’. Cruciații nu făceau distincție între musulmani și copți, ’’singura ramură a Bisericii Creștine care se integrase total în Orient!’’. Mai mult, episcopul englez catolic de Salisbury îi considera pe creștinii orientali ’’mai răi decât păgânii’’, și în consecință, ’’cruciații voștri i-au masacrat cu mare desfătare’’.

Egiptean antic - www.scoalaweb.ro

Musulmanii îi numesc pe copți Gins Pharoony: ’’Da, noi suntem genus Pharoonicus – adevărații urmași ai celor din antichitate, autentica măduvă a Egiptului. Noi înșine ne spunem Gypt – adică anticii egipteni. Sântem creștini ca și dumneata – numai că din vâna cea mai veche și mai pură. (...) Da, musulmanii, care-i urau pe greci și pe evrei, au recunoscut în copți pe adevărații moștenitori ai spiritului egiptean.’’

Mohammed Ali (1769-1849) - www.ancient-egypt.co.uk

’’Și dintotdeauna am fost creierul Egiptului’’: când Mohammed Ali a devenit pașă al Egiptului otoman (1805-1848) l-a găsit la conducerea afacerilor de stat pe coptul Ibrahim E. Gohari, pe care l-a făcut Mare Vizir. Gohari a fost singurul egiptean căruia i s-a permis să-și fumeze pipa în prezența primului dintre khedivi (titlu asumat de fapt de succesorul Ismail pașa în 1867). Dealtfel, pașa a delegat chestiunile financiare copților, pentru că ’’noi aveam mai multă minte și eram mai integri decât toți ceilalți’’.

După moartea lui Gohari, un rol important în conducerea Egiptului a revenit coptului Ghali Doss,  în calitate de prim consilier al vistieriei. Fiul său, Basileus, a fost făcut Bei și membru al Consiliului Privat. Alți copți care ’’au guvernat Egiptul cu onoare’’ au fost Sedarous Takla la Esneh, Shehata Hasaballah la Assiout, Girgis Yacoub la Beni Souet.

Said pașa (1822-1863) - www.i-cias.com

Ismail pașa (1830-1895) - en.wikipedia.org

Copții au deținut roluri importante și în timpul urmașilor reformatorului Mohammed Ali: Said-pașa (1854-1863) și Ismail-pașa (1863-1879): în fiecare provincie procurorul public era un copt. Această încredere acordată minorității creștine era explicabilă prin faptul că ’’musulmanii ne cunoșteau, știau că noi eram în primul rând egipteni și numai după aceia creștini. Egipteni creștini – voi, britanicii,cu ideile voastre romantice despre musulmani, v-ați vreodată la semnificația acestor cuvinte? Singurii creștini orientali total integrați într-un stat musulman?’’ Astfel, Ayad Bey Hanna a condus Ministerul de Război în timpul lui Ismail, iar alți copți au fost ministru de justiție și maestru de ceremonii la Curte.

E. Gorst (1861-1911) - en.wikipedia.org

Abbas  II (1874-1944) - www.probertencyclopaedia.com

Dar Eldon Gorst, consilier britanic în administrația egipteană (1886-1904) și consul britanic la Cairo (1907-1911), l-a influențat pe khedivul Abbas II (1892-1914), ’’un om bestial și corupt’’,  și ca urmare nici un copt nu a mai fost acceptat la Curte și în serviciile departamentale.

Pentru a sublinia schimbarea situației copților în timpul dominației britanice, bătrânul copt citează chiar din lucrarea unui britanic nenominalizat: ’’Când britanicii au preluat controlul asupra Egiptului, copții ocupau în stat numeroase poziții de prim rang. În mai puțin de un sfert de secol, toți șefii de departamente de origine coptă au dispărut. La început, fuseseră reprezentați din plin și la curțile judecătorești, pentru ca, treptat, numărul lor să fie redus la zero; procesul de îndepărtare a copților din funcții înalte și de blocare a accesului lor la noi posturi a continuat până când  această populație a fost redusă la o descurajare vecină cu disperarea!’’

Hosnani concluzionează cu situația interbelică (monarhie constituțională și independentă formal din 1922 și tratatul militar egipteano-britanic în 1936): ’’Astăzi, sub dominația britanică, nici un copt nu are acces la postul de guvernator sau chiar de Mamur – administrator de provincie. Chiar și cei aflați în slujba guvernământului sunt siliți să lucreze duminicile, din deferență  față de musulmani, a căror zi de închinăciuni e vinerea. Nu s-a luat nici o măsură pentru ca și copții să-și poată practica religia. Nici măcar nu sunt reprezentați procentual în consiliile și comitetele guvernamentale. Plătesc taxe mari pentru educație – dar nu s-a luat nicio măsură ca acești bani să fie folosiți în vederea unei educații adecvate.’’

Ulterior Leila, soția bătrânului, și Nessim, unul din cei doi fii, îi explicară lui Mountolive relația dintre religia coptă și cea musulmană:  ’’Situația noastră nu e deloc de invidiat. Noi trăim ca într-un fel de grupare conspirativă – noi suntem cei mai străluciți și care, într-adevăr, am constituit comunitatea-cheie a țării noastre. (...) Explicația constă în Biserica militantă. E ciudat, nu, că pentru noi nua existat niciodată o luptă între cruce și semilună? Aceasta a fost o pură creație europeană occidentală. Ca și noțiunea de barbar păgân musulman. Musulmanii nu i-au persecutat niciodată pe copți din pricini religioase. Dimpotrivă, însuși Coranul atestă că Isus trebuie respectat ca un adevărat profet, un precursor al lui Mahomed. (...) Ei bine, interveni iar Leila, chiar în mormântul lui Mahomed a existat întotdeauna o încăpere goală care așteaptă trupul lui Isus. Potrivit cu prorocirile, el va trebui să fie îngropat în Medina, fântâna Islamului, îți amintești? Și aici, în Egipt, orice musulman nutrește respect și dragoste față de Dumnezeul creștin. Întreabă pe oricine dorești, întreabă orice muezin. (Aceasta echivala cu formula: ’’ Întreabă pe oricine îți poate spune adevărul’’  – căci nici o persoană impură, adică bețiv, nebun sau femeie, nu poate fi investită cu misiunea de a-i chema pe musulmani la rugăciune.) În inima voastră, încă ați rămas cruciați, continuă Nessim pe un ton blajin, ironic, dar păstrându-și zâmbetul pe buze. (...) Toate astea n-au nici o importanță, spuse ea, degajat. Într-o bună zi, ne vom regăsi drumul spre culmi, cu sau fără ajutorul vostru. Avem o memorie tenace!’’

Problemele politicii britanice interbelică față de Orientul arab și în particular față de Egipt sunt descrise și în scrisoarea explicativă a diplomatului britanic Ludwig Pursewarden de la ambasada din Cairo către noul ambasador David Mountolive: ‘’După cum știi eu am fost trimis aici în calitate de funcționar contractual și mi-am îndeplinit cu conștiinciozitate misiunea inițială – așa cum atestă giganticul rulou de rapoarte (scrise cu litere destinate monumentele funerare) și intitulate Referințe în vederea încheierea unui acord cultural între Guvernul Majestății Sale Britanice etc. Premisele de la care pornim sunt ireconciliabil opuse. Dar asta nu are importanță! Mi s-a cerut să-l fac și l-am făcut. Și-mi place cu atît mai mult ce-am realizat aici, cu cât nu pot înțelege termenii referitori la un sistem educational bazat pe rigla de calcul și pe o teologie de mult depășită de Sfântul Augustin și de Toma d’Aquino. Personal, gândesc că noi am ratat totul, dar nu am vreun parti-pris în această chestiune. Și așa mai departe. Pur și simplu nu reușesc să văd ce-ar putea oferi D. H. Lawrence unui Pașă cu șaptesprezece soții, deși cred că știu care din ei doi e mai fericit… (…)

După asta m-am pomenit ridicat vertiginos la rangul de consilier politic, ceea ce-mi oferă posibilitatea de a studia documente și de a aprecia întregul complex al Orientului Mijlociu ca pe un tot unitar, o aventură. Dar îngăduie-mi să-ți spun că, după un studiu îndelungat, am ajuns la concluzia nedorită că nu e nici unitary și nici nu reprezintă o politică – în orice caz nu o politică menită să reziste la presiunile care încep să se facă simțite aici.

Statele acestea înapoiate trebuie să ne dea serios de gândit: nu vor putea fi închegate într-un sistem numai prin încurajarea a ceea ce este mai slab și mai corrupt în structura lor, așa cum se pare că procedăm noi. Asemenea metodă de abordare ar presupune încă cincizeci de ani de pace și lipsa oricărui element radicalist în corpul electoral din Anglia: numai în astfel de condiții s-ar putea menține un statu quo. Dar ținând seama de orientarea generală, poate fi  Anglia atât de mioapă? Poate că da. Nu știu. În calitate de artist, nici nu-i treaba mea să știu asemenea lucruri: în calitate de consilier politic, însă, sânt plin de îndoieli. A încuraja unitatea arabă, fără să ai în același timp libertatea de a folosi cupa cu otravă, mi se pare o aventură foarte hazardată: asta nu-I politică, ci demență. Și a adăuga unitatea arabă la toate celelate curente care ne stau împotrivă, mi se pare o dulce nebunie. Ne aflăm încă sub vraja nostalgicului vis din O mie și una de nopți, pe care ni l-au inoculat trei generații de victorieni inhibați din punct de vedere sexual și al căror subconștient se delecta la idea unei poligamii consfințite prin lege? Sau poate că persist în spiritual nostru romantica fervoare de beduin a unor Bell sau Lawrence din Arabia? Posibil. Dar victorienii care ne-au inoculat acest vis erau oameni gata să lupte pentru supremația lor; știau bine că lumea politică e o jungle. Pe când astăzi, Ministerul de Externe pare să considere că cea mai eficientă metodă de a înfrunta jungle este să practice nudismul și să îmblânzești fiarele sălbatice înfățișându-le propria ta goliciune. (…)

Ți-am vorbit despre presiuni. Haide să le împărțim în forțe interne și forte externe (…)

Bun! În primul rând abisul care-i desparte pe bogați de săraci – un contrast de tip indian. De pildă, astăzi în Egipt șase la sută dintre locuitori posedă peste treisferturi din pământ, ceea ce lasă pentru restul populației mai puțin de un foldan  pe cap de locuitor, pentru a-și trage viața. Dumnezeule! Și tine seama că populația se dublează în fiecare a doua generație – sau a treia? Dar bănuiesc că asta vei putea afla din orice raport economic. În același timp asistăm la o persistentă dezvoltare a unei clase mijlocii cultivate, care-și face auzit glasul; fiii acestora studiază la Oxford, îmbibându-se cu confortabilul nostrum liberarlism – și când se întorc aici, nu găsesc nic o slujbă. Babu devine din ce în ce mai puternic, se repetă și aici trista istorie de pretutindeni. <Șomeri intelectuali din toate țările, uniți-vă!>

Aceste presiuni interne sunt sporite cu dărnicie de noi, prin încurajarea direct a unui naționalism bazat pe fanatism religios. Eu unul îl admir, dar să nu uităm că e o religie militant, lipsită de dimensiunea metafizică, e simplă etică. Uniunea arabă etc… Dragul meu, de ce ridicăm noi aceste eșafodaje absurd, care nu fac decât să ne sporească necazurile proprii – cu atât mai mult cu cât e limpede, cel puțin pentru mine, că ne-am pierdut puterea fundamentală de a acționa, singura care ne-ar fi permis să n emenținem aici o influență preponderentă? Aceste feudalisme aerierate și șubrede nu ar putea fi menținute decât prin arme, îndreptate împotriva factorilor de dezagregare, inerenți însăși naturii situației existente; dar pentru a folosi armele, pentru a propovădui spade, cum se exprima Lawrence din Arabia, e necesar să crezi în propria ta etică, în propria ta mistică de viață. Și în ce crede Ministerul de Externe? Habar n-am. În Egipt, de pildă, noi n-am făcut mai nimic, în afară de a menține pacea; Înalta Comisie s-a evaporate după ce a guvernat… cât? (din 1888) – și n-a lăsat în urmă-I decât vestigiile unor servicii administrative antrenate să țină în frâu această fantoșă, terorizată de marele vulg, pe care, acum, s-ar zice că-l considerăm un stat suveran. Cât timp vor rezista cuvintele frumoase și atitudinile de curtoazie în fața masivelor nemulțumiri ale acestui popor? Poți avea încredere într-un rege conciliabil, numai atâta timp cât el poate avea încredere în propriul său popor. Și cât ne mai rămâne până când să ia foc butoiul cu pulbere? Nu știu – și, ca să fiu sincer, nici nu-mi pasă. Dar aș afirma că o presiune externă imprevizibilă, ceva de tipul unui război, ar face să se prăbușească dintr-o suflare aceste principate-fantoșă. În acest caz, acestea sunt motivele generale care mă determină să plec. Cred că ar trebui să ne schimbăm politica aici.‘’

Apoi Pursewarden punctează asupra evoluției raporturilor între noul naționalism egiptean și minoritățile nemusulmane din această țară: ‘’Ți-am explicat sau nu, că una dintre caracteristicile majore ale naționalismului egiptean constă în invidia și ura provocate și încurajate de noi, și mereu crescânde, împotriva <străinilor> – adică a acelei jumătăți de milion de nemusulmani care trăiesc aici? Și că din momentul în care s-a proclamat suveranitatea Egiptului, musulmanii au trecut la atiutudini ostile? După cum știi, forța economică a Egiptului o constituie comunitatea străină. Și capitalurile car es-au scurs în această țară – bine investite sub suzeranitatea noastră – se află acum la dispoziția Pașilor burduhănoși. Armenii, grecii, copții, evreii simt cu toții cum se ascute tăișul urii împotriva lor; mulți dintre ei părăsesc, în chip intelligent, țara, dar majoritatea nu au asemenea posibilitate. Uriașele investiții d ecapital în bumbac și în celelalte nu pot fi abandonate peste noapte. Comunitățile străine trăiesc din rugăciune în rugăciune și din șperț în șperț. Încearcă să-și salveze industriile, munca lor de o viață, de abuzurile treptate ale Pașilor. Literalmente, prin retragerea noastră i-am aruncat în gheara leilor.’’

Epilog: În timpul celui de-al doilea război mondial Egiptul a fost câmp de bătălie pentru armatele  britanice și italo-germane (1940-1942). În 1951 regele Faruk a denunțat tratatul din 1936. În anul următor un grup de ofițeri naționaliști condus de Nasser îl înlătură de la putere pe Faruk, proclamând republica în 1953. Același Nasser va naționaliza Canalul Suez, fapt care va conduce la o intervenție militară franco-britanico-israeliană, retrasă la presiunea SUA, ca urmare a amenințărilor cu intervenția a URSS. Lui Nasser îi vor succeda ofițerii naționaliști Sadat (1970-1981) și Mubarak (1981- februarie 2011), ultimul răsturnat de la putere printr-o revoluție sângeroasă. Pe fondul tranziției politice gestionată de armată, la 9 martie 2011, la Cairo au loc confruntări sângeroase între copți și islamiștii care doreau să construiască o moschee pe locul unei biserici incendiate.

SURSE

Lawrence Durrell, Mountolive, Cartea Românească, București, 1990, pp.41-46, 48-49, 124.
Marcel Popa, Horia Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983, pp. 125-126
Cosmin Ruscior, Creștini de rit copt, uciși în Egipt, Radio France Internațional, București, 9 martie 2011.