Istoria grădinii botanice ("Easy PC" 1999)

(...)
Primele grădini au apărut în Egiptul antic. Ele erau împrejmuite pentru a ține animalele la distanță și erau extrem de riguroase. Această rigurozitate era dictată de canale încrucișate de irigații. Aspectul organizat a fost adoptat de perși, indieni, greci și romani. Multe țări au adoptat acest model. Excepție a făcut Japonia, care și-a creat un model propriu de aranjament de grădină. Și ne gîndim la minunatele ikebana*, dar și la plantele exotice care în alte părți ale lumii nici nu erau cunoscute.
Schimbarea a venit din Anglia secolului al XVIII lea. Diverse grupuro de artiști ca peisagiștii și scriitorii s-au că grădinile riguroase sunt prea artificiale. Ei s-au orientat către aspectul aparent sălbatic, unde liniile nu sunt drepte, iar plantele, tufișurile, ierburile și fructele cresc împreună, nu în parcele separate. Aceasta a dus la o nouă mișcare, numită școala peisagistă**. Inițiatorul acestei mișcări a fost William Kent***. El a fost urmat de Capability Brown**** și Humphrey Repton*****. Ei au creat parcuri naturale pe terenurile întinse. Nu mai exista noțiunea de grădină mică. Epoca victoriană****** a produs însă marea schimbare. Revoluția industrială******* i-a obligat pe oameni să se mute de la sate la orașe. În orașe nu existau grădini, și, din a doua jumătate a secolului al XIX lea, clasa mijlocie a început să se mute de la orașe către suburbii. Ei au găsit acolo grădini, și interesul pentru grădinărit a crescut. John și Jane London au scos o revistă de grădinărit pentru periferii "Revista grădinarului". Aceasta a apărut prima dată în 1826. Dar grădina botanică, așa cum o știm astăzi, îi datorează cel mai mult lui William Robinson (1838-1935)********, fondatorul revistei "Grădina" și autorul cărții "Grădina cu flori englezească" (1883).

(...)

Sursa
"Easy PC", nr. 2/1999, București, p. 5.

Note M. T.
* ikebana (japoneză) = "Arta menținerii florilor în viață". Originea sa se află în ofrandele depuse pe altarele budiste. În secolul XV este consacrată ca artă distinctă, cu stiluri și școli în evoluție istorică. (radioromaniacultural.ro)
** stilul peisager = A avut la bază un curent cultural care promova întoarcerea la natură. A fost influențat de stilul grădinilor chinezești și japoneze și s-a răspândit în Europ, unde a fost cunoscut ca stilul englezesc. (www.gedeus.ro)
*** William Kent (1685 Bridlington  1748 Londra) = Pictor, arhitect, decorator și peisagist englez. Protectorii săi provinciali l-au trimis în statele italiene în 1709-1719 pentru a studia arta locală. A fost cel mai important reprezentant al stilului Palladin în arhitectură. Prin contele Burlinton, patronul său din Londra, a avut acces în înalta societate britanică, devenind un arhitect la modă. (www.vam.ac.uk)
**** Lancelot "Capability" Brown (1716 Kirkharle - 1783 Londra) = Peisagist și arhitect englez. Fiu al unui mic proprietar rural, a absolvit școala din sat și a lucrat ca grădinar pe domeniul local până în 1739, când a debutat ca peisagist. El a schimbat fața Angliei secolului XVIII, prin modificările aduse dealurilor, lacurilor și râurilor de pe domeniile rurale. (www.capabilitybrown.org)
***** Humpyhry Repton (1752 Bury St. Edmunds - 1818 Londra) = Peisagist englez. Mic proprietar rural. În 1788 a inceput să lucreze  ca peiagist, domeniu in care a scris o carte de rwferință în 1795. (www.gardenvisit.com)
****** Lunga și strălucita domnie a reginei Victoria de Hanovra (1837-1901). (www.historia.com)
******* Revoluția industrialã a reprezentat procesul de trecere de la producția manuală din atelierul meșteșugăresc la producția cu mașini-unelte din fabrică. Revoluția industrială a început la mijlocul secolului XVIII în Marea Britanie, care în secolul XX era supranumită "atelierul lumii". (revolutiaindustriala.filedeistorie.info)
********* William Robinson (1838 Irlanda - 1935 East Grenstead/Anglia) = Peisagist practician și teoretician. Din copilărie a lucrat ca grădinar pe domenii nobiliare din Irlanda. În 1861, a început să lucreze în grădina Societății Regale Botanice din Londra. A fost promotorul grădinii sălbatice. (www.britannica.com)

Codruț Bălu, Sudanul, ţara cu mai multe piramide decât Egiptul, dar fără turism, Agerpres, 1 august 2017

Relațiile Indiei și Egiptului cu Marea Britanie în perioada interbelică (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- A trecut mult timp de cînd n-am mai fost pe acolo. India m-a cam sufocat. În India ai fost?
- Nu, domnule.
- Greu de spus în ce măsură poporul indian dorește într-adevăr să se rupă de metropolă*. Șaptezeci la sută sînt țărani! Țăranii doresc o viață liniștită și condiții de stabilitate. Îmi aduc aminte că înainte de război** erau în Egipt mari mișcări naționale***, dar felahii*** țineau toți cu Kitchener**** și cu orînduirea stabilă britanică. L-am luat înapoi pe Kitchener, iar în timpul războiului i-am făcut să guste instabilitatea, așa că acum au căzut în cealaltă extremă.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 125-126.

NOTE M. T.
* Marea Britanie.
** Primul Război Mondial (1914-1918).
*** Prezența militară britanică în Egipt a durat din 1882 până în 1954. În 1914 provincia autonomă otomană Egipt a fost transformată în protectorat britanic. În 1922 Egiptul a fost recunoscut formal independent. (http://www.egiptul.ro/istoria2.php)
*** FELÁH, felahi, s. m. Țăran stabil din țările arabe ale Orientului Apropiat și din nordul Africii. – Din fr. fellah. Sursa: DEX '09 (2009)
****  Horato Kitchener (1850-1916) = Mareșal britanic. Ofițer pînă la gradul de general în armata statului egiptean aflat sub ocupație britanică (1883-1899). Comandant-șef al armatei din colonia India. Consul britanic în Egiptul ocupat de armata britanică (1909-1914). (http://www.kitchenerscholars.org/kitchener-of-khartoum)
***** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Un soldat veteran francez despre campania din Rusia a împăratului Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Numai ce se supără însă țarul Rusiei, care-i era prieten, că nu s-a însurat cu o rusoică și încep a-i sprijini pe engleji, dușmanii noștri, care totdeauna Napoleon voia să le facă o vizită în dugheana lor ca să le spună două vorbe. Trebuia să sfîrșească o dată și cu poveștile astea. Lu Napoleon îi sare țandăra și ne spune:
- Ostași!, ați cucerit toate capitalele Europei; a mai rămas Moscova, care s-a înhăitat cu Anglia. Da ca să cucerim Londra și Indiile, care sînt ale ei, negreșit trebuie să pornim spre Moscova*.
Și uite-așa, adună el armata cea mai mare care și-a tîrît vreodată tălpile pe glob și nemaipomenit de bine aliniată încît într-o zi trece în revistă un milion de oameni.
- Ura! strigă rușii.
Și iată Rusia întreagă, niște namile de cazaci care o iau la sănătoasa. Lupta o țară contra alteia, o peturbație generală, de care nu știai cum să te ferești. Așa-i spuse și Omu roșu lu Napoleon:
- Asia contra Europei!
- Înțeleg, a răspuns el, o să am eu grijă.
Și-acum să fi văzut că toți regii Europe veneau să lingă mîna lu Napoleon! Austria, Prusia, Bavaria, Saxonia, Polonia, Italia, toate țin cu noi, ne lingușesc, ce frumos era! Niciodată vulturii n-au gungurit așa de dulce ca în parăzile alea, cînd erau pe toate drapele din Europa. Polonezii nu mai puteau sta locului, pentru că împăratu se gîndea să-i ridice; spuneau că Polonia și Franța s-au avut totdeauna ca frații. În sfîrșit:
- A noastră-i Rusia! strigă armata.
Intrăm noi bine echipați; mărșăluim, mărșăluim: nici țipenie de rus. În sfîrșit, dăm de ei, cantonați pe Moscova. Acolo am luat crucea (1) și pot să spun că a fost o luptă afurisită! Împăratu era îngrijorat, îl întîlnise pe Om roșu care-i spusese:
- Fiule, înaintezi prea repede, vei duce lipsă de oameni și prietenii te vor trăda.
Și-a cerut pacea. Da înainte de a o semna:
- Să le tragem o chelfăneală rușilor! ne spune.
- S-a făcut! strigă armata.
- Înainte! ne ordonă sergenții.
Cizmele mele erau uzate, efectele descusute de cît mai trudisem pe drumurile alea, care sînt ca vai de ele! Da totuna-i!
- Fiindcă e sfîrșitu scurtăturii, îmi zic, vreau să mănînc pe saturate!
Eram în fața rîpei celei mari: ocupam primele locuri! Se dă semnalu, șapte sute de guri de foc încep o conversație de ziceai că-ți iese tot sîngele pe urechi. Fiindcă veni vorba, să fim drepți cu inamicii noștri: rușii se jertfeau la fel ca francezii, fără a da îndărăt și noi nu înaintam.
- Înainte, ni se ordonă, iată împăratu!
Era adevărat: îl văd trecînd în galop, făcîndu-ne semn că e important să luăm reduta. Ne îmbărbătează, noi alergăm, ajung cel dintîi la marginea rîpei. A! Dumnezeule! locotenenții cad, coloneii, soldații! Totuna-i! Cei desculți își fac rost de cizme și intriganții care învățaseră să citească își fac rost de epoleți... Victorie! strigă toată linia. N-o să credeți, da pe pămînt zăceau douăzeci și cinci de mii de francezi. Numai atît! Era ca un ogor secerat: numai că, în loc de spice, erau oameni! ne dezmeticisem în fine. Omu apare, toți se adună în juru-i. Și uite-așa, ne alintă, că era drăgălaș cînd voia, de ne putea face să nemulțumim cu o coajă de cartof cînd eram flămînzi ca niște lupi. Atunci, drăgălașu, împarte cu mîna lui crucile de război, salută pe cei căzuți; pe urmă zice:
- La Moscova!
- Fie! zice oștirea.
Și luăm Moscova. Da nu ziceți că rușii dau foc orașului? A ars ca un foc de paie de două leghe și vîlvătaia nu s-a stins două zile. Casele se prăbușeau ca nimica toată! Parcă ploua de sus cu fier și cu plumb topit care erau spăimîntătoare la vedere: și, vouă pot să vă spun, parcă ne lumina nenorocirea noastră. Împăratu zice:
- Ajunge, că-mi rămîn aici toți soldații!
Ne distrăm noi răcorindu-ne un pic, ne mai hrănim leșu că eram cu adevărat istoviți ca niciodată. Luăm cu noi o cruce de aur care era pe Kremlin și fiecare soldat avea o mică avere. Da la întoarcere, iarna venise cu o lună mai devreme, lucru pe care savanții, care sînt niște nătărăi, nu l-au lămurit deplin și frigu ne pișcă. Nu mai eram armată, auziți? nici generali, nici măcar sergenți! Și uite-așa a început domnia mizeriei și foamei, domnie sub care eram cu toții în adevăr egali! Nu ne mai gîndeam decît să revedem Franța, nu ne mai aplecam să ridicăm de jos nici pușca, nici banii; și fiecare mergea drept înainte, cu arma după voie, fără să-i pese de glorie. Nu vă mai spun că vremea era atît de rea încît împăratu nu-și mai vedea steaua. Se ivise o neînțelegere între cer și dînsu. Bietu om, se îmbolnăvise văzîndu-și șoimii cum se depărtează de victorie! Și nu-i venea deloc la socoteală, ce mai! Ajungem la Berezina. Aici, fraților, pot să mă jur pe ce am mai sfînt, pe onoare, că, de cînd sînt oameni pe lumea asta, niciodată, auziți voi? niciodată nu s-a mai văzut asemenea învălmășeală dearmate, de trăsuri, de artilerie, în zăpadă atît de mare și pe-o vreme atît de nenorocită. Țeava armei îți ardea mîna dacă o atingeai, atît era de rece. Acolo pontonierii au salvat armata, care au stat ei neclintiți la posturile lor și acolo a luptat ca un erou Gondrin, singuru care mai trăiește dintre încăpățînații care s-au vîrît în apă ca să construiască poduri peste care  atrecut armata ca să se salveze de ruși, care mai aveau încă respect pentru mare armată, știind și ei cîte victorii avusese.Să știți - zise el, arătînd către Grondin, care-l privea cu atenția proprie surzilor,  - să știți că Gondrin e un ostaș de nădejde, un ostaș de onoare car emerită toată iubirea noastră.
L-am văzut pe împărat, lîngă pod, în picioare, nemișcat; și nu-i era frig. E firesc lucru?
privea cu jale cum i se duce de rîpă averea, cum își pierde prietenii, veteranii săi din Egipt**. Vai! toate se treceau, femeile, furgoanele, artileria, toate se distrugeau, se mîncau, se ruinau. Cei mai curajoși făceau garda vulturilor (1) fiindcă vulturii, vedeți voi, erau Franța, erau voi toți, cei de-acasă, era onoarea și a civilului și a militarilor, pe care trebuia s-o păstrăm curată și să nu ne plecăm grumajii de ger. Nu ne încălzeam decît în preajma împăratului, fiindcă, atunci cînd era în primejdie, dam fuga, înghețați cum eram, noi care nu ne opream să dăm o mînă de ajutor unui camarad. Am auzit că, nopțile, își plîngea nefericita familie de ostași. Numai el și francezii erau în strîmtoarea aceea și am scăpat din ea, da cu pierderi, cu pierderi  mari de tot, să știți! Aliații ne mîncaseră proviziile. Norocu începuse a-l părăsi, așa cum îi prezisese Omu roșu. Palavragii de la Paris, care amuțiseră de cînd cu garda imperială, îl cred mort și uneltesc, împreună cu prefectu poliției, să-l detroneze. Da el prinde de veste, își face sînge rău și ne spune cînd pleacă:
- La revedere, băieți, rămîneți la posturile voastre, că mă-ntorc.

(1) Crucea de război.
(1) Adică a drapelelor.

(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G.Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 180-18 .

NOTĂ M:T.
* Campania eșuată din Rusia a reprezentat începutul decăderii împărtului Napoleon I, care a culminat cu invazia Franței de coaliția europeană și prima sa abdicare sa în aprilie 1814. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia
** În 1798-1799 generalul republican N. Bonaparte a condus o campanie în Egipt, care a continuat pînă în 1802 și după întoarcerea sa în Franța. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)

Un soldat veteran francez despre încoronarea împăratului Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Atunci împăratu a inventat Legiunea de onoare*, un lucru cît se poate de frumos, ce-i drept!
- În Franța, spunea el, la Boulogne, în fața armatei întregi, toată lumea are curaj! Deci, partea civilă care va face fapte curajoase va fi sora soldatului, soldatu va fi fratele ei, și vor fi uniți sub drapelul onoarei.
Noi, ăștia, care eram acolo, ne întorceam din Egipt**. Toate se schimbaseră! Îl lăsasem general, îl regăsisem împărat. Nu, zău, Franța i se dăduse, cum se dă o fată unui lăncier. Și după ce s-au făcut toate, spre mulțumirea tuturor se poate zice, s-a pus la cale o sfîntă ceremonie cum nu s-a mai văzut de cînd lumea și pămîntu. Papa și cardinalii, în odăjdiile lor numai aur și purupură, trec Alpii anume ca să-l ungă în fața armatei și a poporului care bătea din palme. Da s-a mai întîmplat ceva care ar fi nedrept să nu vă spun. În Egipt, în pustie, nu departe de Siria, OMU ROȘU îi apăru pe muntele lui Moise și-i grăi:
- Merge bine!
Pe urmă, la Marengo***, în seara victoriei, pentru a doua oară Omu roșu i-a apărut înainte-i și i-a spus:
- Vei vedea lumea la picioarele tale și vei fi împărat al Franței, rege al Italiei, stăpîn al Olandei, suveran al Spaniei, Portugaliei, Iliriei****, protector al Germaniei, mîntuitor al Poloniei*****, primu vultur al Legiuni de onoare și de toate!
Acest Om roșu, vedeți voi, asta era ideea lui; un  fel de poștaș care-l servea, după cum spun unii, să comunice cu steaua lui. Eu n-am crezut nicodată; da Omu roșu există și chiar Napoleon a vorbit cu dînsu și spunea că-i apărea în clipele grele și rămînea la palatu Tuileries******, la mansardă. Deci, la încoronare, Napoleon l-a văzut seara pentru a treia oară și au chibzuit despre multe. După aceea, împăratu se duce drept la Milano să se încoroneze rege al Italiei. Acolo începe adevăratu triumf al soldatului. Atunci, oricine știa să scrie devenea ofițer. peste tot ploua cu pensii, cu dotări de ducate; comori pentru statu-major, pentru care Franța nu plătea nimic; iar Legiunea de onoare soldaților de rînd și o rentă, pe care o încasez și eu pe lîngă pensie. În sfîrșit, am văzut și noi armata ținută cum nu se mai pomenise. Da împăratu, care știa că trebuie să fie împăratu tuturor, se gîndește și la burghezi și le construiește, după placu lor, un monument ca-n basme, într-un loc gol ca-n palmă.. Dacă aveți avea prilej să vă întoarceți din Spania în drum spre Berlin, ei atunci ați întîlni în cale arcuri de triumf cu soldați de rînd sculptați frumos pe ele, tot atîția cît și generali. Napoleon, în doi sau trei ani, fără să pună biruri noi, și-a umplut beciurile cu aur, a construit poduri, palate, șosele, a făcut savanți, sărbători, legi, vase, porturi; și a cheltuit puzderie de milioane, atîta bănet, de zicea careva că ar fi putut acoperi Franța toată cu monezi de cinci franci, dacă ar fi vrut el.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 176-177.

NOTE M.T.
* Legiunea de onoare = Instituție fondată în 1802 de N. Bonaparte, Prim-Consul al Republicii franceze. (http://florianajucantravel.com/muzeul-%E2%80%9Elegiunii-de-onoare-paris.html)
** În 1798, generalul N. Bonaparte a început o expediție în provincia otomană Egipt, campanie care a continuat pînă în 1802, și după întoarcerea sa în Franța în august 1799. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)
*** Marengo = Localitate în nordul Italiei, unde la 14 iunie 1800, generalul Bonaparte a obținut o victorie decisivă împotriva austriecilor. (http://www.wtj.com/articles/marengo/)
**** Iliria =  Litoralul balcanic al Mării Adriatice, locuit în antichitate de iliri. (http://www.crispedia.ro/Provinciile_Ilirice)
***** Polonia a fost împărțită în 1772, 1793 și 1795 de Rusia, Austria și Prusia. (http://www.crispedia.ro/Provinciile_Ilirice)
****** Tuileries = Palat din Paris construit în 1564. Reședință regală și imperială pînă la arderea sa în timpul Comunei din Paris din 1871. (http://ionarts.blogspot.com/2006/08/rebuilding-tuileries-palace.html)

Un soldat veteran francez despre generalul N. Bonaparte ca Prim Consul al republicii franceze (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Acolo, altă istorie. În lipsa lu Napoleon, Franța se stricase din pricina parizienilor care aveau în grijă solda trupelor depozitele de pînzeturi, efectele, da le lăsau să moară de foame și le cereau să facă ordine în univers fără să le poarte însă de grijă. Nătărăii aceia își omorau vremea flecărind în loc să pună și ei umăru. De-aia armatele noastre erau bătute, frontierele Franței erau călcate: OMU nu mai era acolo. Vedeți voi, am zis omu că așa i se spunea, da era curată neghiobie, pentru că el avea steaua lui și toate cîte erau ale lui: noi, ceilalți, eram oameni! Învață istoria Franței după lupta de la Abukir, unde, fără a pierde mai mult de trei sute de oameni, și cu o singură divizie, a învins armata cea mare a turcului, care avea douăzeci și cinci de mii de oameni, și mai mult de jumătate a azvîrlit-o în mare, tiii! Asta a fost ultima lui lovitură în Egipt. Văzînd că a pierdut totu acolo, a spus:
- Eu sînt salvatoru Franței, știu, trebuie să plec.
Da să înțelegeți voi că armata nici n-a știu că el a plecat; că dacă afla că a plecat îl reținea cu forța, ca să-l facă împărat al Răsăritului. Acum eram toți cătrăniți, cînd ne-am văzut lăsați de izbeliște, pentru că el era bucuria noastră. El predă comanda lui Kleber, un vlăjgan pe care l-a împușcat garda, asasinat de un egiptean care-a fost executat vîrîndu-i-se o baionetă în fund, că în țara aceea așa se ghilotinează condamnații; (...) Napoleon pune picioru pe o coajă de nucă, o nimica toată de vas care se numea La Fortune și, cît ai bate din palme, pe sub ochii Angliei care-l blocase cu unități de linie, cu fregate și tot felul de vase, debarcă în Franța, că avea el daru ăsta să străbată mările dintr-o săritură. Era firesc? Drace! Acolo toată lumea i se închina; da el convoacă guvernu.
- Ce-ați făcut cu copiii mei, soldații? îi întreabă el pe avocații ăia; sînteți o adunătură de haimanale și vă bateți joc de lume și trageți foloase de pe urma țării. Asta nu-i drept și eu vorbesc pentru toți care-s nemulțumiți!
Atunci ăia vor să dea cu gura și să mi-l omoare; da stați nițel ! Îi închide într-o cazarmă, să flecărească ei cît or vrea, de unde sar peste ferestre, apoi îi înregimentează în suita sa, unde devin muți ca peștii și cuminți ca niște copii. După lovitura sta devine consul*; și fiindcă el nu se îndoise niciodată de Cel-de-sus, își ține făgăduiala către bunul Dumnezeu, care nici el nu-l uitase; redeschide bisericile, redă toate drepturile religiei; clopotele bat pentru Dumnezeu și pentru dînsu. Astfel, toată lumea e mulțumită; întîi preoții, care acum nu mai sînt urmăriți; al doilea, burghezii care-și pot vedea de negoțu lor fără a se mai teme de lăcomia legilor nedrepte; al treilea, nobilii, pe care nimeni nu mai are voie să-i condamne la moarte, așa cum, din nefericire, se deprinseseră unii. Da avea și dușmani de măturat din cale și el nu s-a culcat pe-o ureche, fiindcă, vedeți voi, ochiu lui cuprinsese lumea ca pe un simplu cap de om. Atunci, odată apare în Italia, de parcă și-ar fi scos capu pe fereastră, aruncă o privire și gata! Pe austrieci îi înghite la Marengo așa cum balena înghite plevușca! Hap! Aici, victoria Franței a răsunat atît de puternic încît a auzit toată lumea și a fost de-ajuns.
- Nu ne mai jucăm, zic germanii.
- Ne ajunge! spun ceilalți.
Pînă la urmă Europa cere pace, Anglia cedează.pace generală, regii și popoarele se fac că se îmbrățișează.
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, cluj, 1972, p. 174-175.

NOTĂ M.T.
* În urma loviturii de stat militare din 9 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte devine Prim-Consul al Republicii franceze pînă în 1804, cînd este proclamat și încoronat împărat al Franței. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)

Un soldat veteran francez despre campania în Egipt din 1798-9 a generalului N. Bonaparte (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
La Paris, lumea văzînd ce se întîmplă, zicea:
- Iată un pelerin care primește porunci din ceruri, ăsta ar fi în stare să pună mîna pe Franța, n-ar strica să-l asmuțim asupra Asiei sau Americii, poate că se va sătura!
I-a fost scris ca lui Cristos. Și așa, i se poruncește să pornească în Egipt*.  Vedeți cum se aseamănă soarta sa cu a fiului lui Dumnezeu? Ba, mai mult. Își adună el veteranii cei mai vrednici, pe care-i băgase în draci și le grăiește astfel:
- Băieți, pentru moment, ni se dă Egiptul să-l înfulecăm. Îl vom înghiți în doi timpi și trei mișcări, cum am făcut și cu Italia. Soldații de rînd vor deveni prinți, vor avea moșiile lor. Înainte!
- Înainte, copii! ordonă sergenții.
- Ajungem noi la Toulon, în drum spre Egipt. Pe-atunci, mările erau pline cu vasele englezilor. Da cînd ne-am îmbarcat, Napoleon ne spune:
- Englezii n-o să ne vadă și e bine să știți, de pe-acum, că generalu vostru are o stea în cer care ne călăuzește și ne apără!
Zis și făcut. Trecînd peste mare, luăm Malta, cum i-am fi luat o portocală ca să-i potolim setea de victorie, că era un om care nu putea sta cu brațele în sîn. Iată-ne și în Egipt. Bun. Acolo, alt consemn. Egiptenii, vedeți voi, sînt oameni care, de cînd lumea, s-au deprins să aibă pe tron niște uriași și armate numeroase ca nisipu mării; pentru că e o țară de duhuri și de crocodili, unde s-au construit niște piramide mari cît munții  noștri, sub care - ce s-au gîndit ei? - să-și înmormînteze regii ca să-i păstreze ca vii; la asta țin ei cel mai mult. De-aia, cînd să debarcăm, micu caporal ne spune:
- Copii, țările pe care o să le cuceriți se închină la o grămadă de zei pe care trebuie să-i respectăm, pentru că francezu cată să fie prietenu tuturor și să-i bată pe toți fără să-i jignească. Să vă intre bine în dovleac că nu aveți voie să vă atingeți de nimic, deocamdată, pentru că într-o zi, oricum, ale noastre o să fie toate! Înainte, marș!
Toate merg bine. Da toată lumea aceea care îl poreclise pe Napoleon cu numele de Kebir- Bonaberdis, o vorbă din graiu lor care vrea să zică sultanu-trage-cu-pușca este cuprinsă de o frică de moarte! Atunci, turcu, Asia, Africa, îi fac farmece și ne trimit un diavol, numit Mody, care se zicea că s-a coborît din cer pe-un cal alb și care, ca și stăpîna lui, nu se atingea glonte de dînsu și-amîndoi se hrăneau cu aer. Unii l-au și văzut; da eu, unu, nu știu dacă-i adevărat. Stăpînirile din Arabia și mamelucii spuneau ostașilor lor că Mody putea să-i ferească de moarte în bătlii, sub cuvînt că era un arhanghel trimis să lupe împotriva lui Napoleon și să-i răpească sceptru lui Solomon, unul dintre echipamentele lor, care, ziceau ei, că generalu nostru l-a furat. Vă dați seama că tot noi i-am făcut să scheaune.
Ei, da, ia spuneți, de unde știau ei de pactu lu Napoleon? E lucru firesc?
Cu toții erau siguri că putea porunci duhurilor și că, într-o clipă, putea ajunge dintr-un loc în altu - ca pasărea. Adevărat este că era peste tot locu. (...) Atunci am ocupat poziții la Alexandria, la Ghizeh și în fața Piramidelor. A trebuit să mărșăluim în soare, pe nisip, unde cei care aveau orbul găinilor vedeau ape care nu se puteau bea și umbră care te făceau să asuzi. De îi mîncam de vii pe mameluci și toți se supuneau ordinelor lu Napoleon, care a cucerit Egiptu de sus și Egiptu de jos, Arabia, ba și capitalele regatelor care nu mai existau, și unde erau mii de statui, cei cinci sute de diavoli ai naturii, apoi, lucru care numai acolo se întîlnește, puzderie de șopîrle, o țară fără margini, unde fiecare putea să-și ia cîteva hectare de pămînt, dacă îi făcea plăcere. În vreme ce împăratu își vede de treburile lui interne, că avea de gînd să facă niște lucruri minunate, englezii dau foc flotei sale în lupta de la Abukir, că ei nu mai știau ce să născocească ca să ne pună bețe-n roate. Da Napoleon, care se bucura de stimă și-n Răsărit și-n Apus, pe care papa îl numea fiul său și văru lui Mahomed, părintele său, vrea să se răzbune împotriva Angliei și să-i răpească Indiile ca să-si scoată apguba cu flota. Avea să ne mîne în Asia prin Marea Roșie, prin niște țări pline de nestemate, de aur, ca să aibă de unde ne plăti solda și de unde construi palate pe unde avea să poposească; numa că Mody se vorbește cu ciuma și ne-o trimite pe capu nostru ca să se întrerupă șiru victoriilor. Stai! Acum toată lumea defilează la parada de unde nimeni nu se mai întoarce teafăr... Soldatu pe moarte nu-ți mai pate cuceri Acra, deși am pătruns în oraș de trei ori, cu încăpățînarea noastră de oameni buni și viteji. Da tot ciuma era mai tare; nu era chip s-o păcălești! Toți erau foarte bolnavi. numai Napoleon era foarte rumen ca un trandafir și toată lumea l-a văzut cum bea ciuma și n-a avut nimic.
Ei, da ia spuneți prieteni, era firesc lucru?
Mamelucii, care știau că noi bolim pe la ambulanțe, au dat să ne taie calea; da cu Napoleon nu le-a mers. Numai ce ordonă el afurisiților lui, celor cu spinarea mai tare ca toți:
- Ia să-mi curățiți drumu!
Junot, care era un spadasin fără pereche, și prietenu său adevărat, ia cu dînsu numai o mie de oameni și pune fugă armata unei pașale care avusese pretenția să ni se pună de-a curmezișu. Pe urmă, ne întoarcem la Cairo, la cartieru nostru general...
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 171-174.

NOTĂ M.T.
* Campania din Egipt începută de generalul N. Bonaparte în 1798 a continuat și după revenirea acestuia în Franța în august 1799, până la evacuarea acestei provincii otomane de către armata franceză în 1802. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)

Tragedia trecerii Berezinei în timpul retragerii lui Napoleon din Rusia în iarna lui 1812 (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Se numește Gondrin; a fost luat cînd cu rechiziția cea mare din 1792* - avea optsprezece ani pe-atunci - și încoporat la artilerie. A participat, ca soldat de rînd, la campania din Italia** sub ordinele lui Napoleon, pe care l-a urmat și în Egipt*** și s-a întors din Orient după pacea de la Amiens****; apoi, sub Imperiu*****, a fost înregimentat la pontonierii de gardă și a servit fără întrerupere în Germania******. Pînă la urmă, bietul om a fost și în Rusia*******.
(...)
- Veți avea deci prilej să vedeți un om și jumătate, reluă Benassis. Cunoașteți istoria retragerii, e inutil să vi-o povestesc. Omul ăsta este unul din pontonierii de la Berezina********; a lucrat la construirea podului peste care a trecut armata; și atunci, pentru a fixa primii stîlpi de susținere, a intrat în apă pînă la brîu. Generalul  Eble, care comanda unitățile de pontonieri,  n-a putut găsi decît patruzeci și doi de „veterani”, cum le zice Gondrin, care s-au oferit pentru treaba asta. Deși generalul a intrat însuși în apă, îndemnîndu-i, încurajîndu-i și făgăduind fiecăruia o pensie de o mie de franci și crucea de război. Primul ostaș care a intrat în Berezina s-a ales cu piciorul rupt din coapsă de un sloi mare de gheață și luat de ape. Ca să înțelegeți mai bine cît de grea a fost treaba asta, să vă spun urmarea: dintre cei patruzeci și doi de pontonieri, astăzi numai trăieșe decît Grondin. Treizeci și nouă au pierit la trecerea Berezinei, ceilalți doi și-au sfîrșit viața mizerabil prin spitalele din Polonia. Biet ostașul nostru s-a întors de la Vilno********* abia în 1814, după reintrarea Bourbonilor**********. Generalul Eble, despre care Gondrin nu vorbește decît cu lacrimi în ochi, murise. Pontonierul care devenise surd, infirm, și care nu știa să citească, nici să scrie, a rămas deci fără sprijin și deci fără apărare... Ajuns la Paris, unde-și cerșea pîinea, s-a adresat birourilor ministerului de război, spre a obține  - nu pensia de o mie dr franci ce i se făgăduise, nici crucea de război, ci simplul ajutor de bătrînețe la care avea dreptul după douăzeci și doi de ani de slujbă și nu mai știu cîte campanii; dar nu a putut obține nici solda din anii din urmă, nici cheltuielile de călătorie, nici pensia. (...) Sîntem buni prieteni. Cinează la mine în zilele cînd se aniversează bătălia de la Austerlitz**********, nașterea împăratului, dezastrul de la Waterloo*********** și la desert îi ofer cîte un napoleon*********** ca să aibă vin pentru cîteva luni. Sentimentul de respect pe care il port este, de altfel, împărtășit de întreaga comună, care ar fi gata să-l întrețină. Muncește mai mult din mîndrie. În orice casă ar intra, este onorat după exemplul meu și poftit la masă. N-am izbutit să-l conving să primească o piesă de douăzeci de franci decît ca portret al împăratului. Nedreptatea care i s-a făcut l-a rănit adînc, dar mai mult regretă crucea de război decît pensia. Un singur gînd îl alină. Cînd, după ce podurile s-au construit, generalul Eble i-a înfățișat împăratului pe pontonierii valizi, Napoleon l-a îmbrățișat pe bietul Gondrin care, fără această acoladă, poate că ar fi acum mort; trăiește numai prin amintire acasta și cu nădejdea că Napoleon se va întoarce; nimic nu-l poate convinge că împăratul a murit și - încredințat precum e că a rămas prizonier la englezi - ar fi în stare să ucidă, sub cel mai mărunt pretext, pînă și pe cel mai cumsecade dintre magistrații Angliei care călătoresc de plăcere.
(...)
- Dacă micuțul nostru împărat ar trăi, îi strigă ofițerul, ai avea și crucea de război și o pensie frumoasă, căci ai salvat viețile tuturor celor care poartă epoleți și care, la 1 octombrie 1812, se aflau de partea cealaltă a rîului, (...)
- Eu mi-am făcut datoria, domnule ofițer, dar alții nu și-au făcut-o față de mine. Mi-au cerut acte! „Acte?... i-am întrebat, citiți comunicatul de pe front, n-rul 29!”
- Trebuie să ceri din nou, camarade. Dacă ai protecție, astăzi e cu neputință să nu afli dreptate.
- Dreptate! strigă veteranul pe un ton care-i făcu să tresară și pe medic și pe maior.
Urmă o clipă de tăcere, în care timp cei doi călăreți măsurară din ochi rămășița soldaților de bronz pe care Napoleon și-i alese pe sprînceană, triînd trei generații. Gondrin era, fără îndoială, un frumos exemplar al acestei mase indestructibile care se frînsese fără să se rupă. Acest bătrîn scund, cu pieptul și umerii neobișnuit de largi, cu fața tăbăcită, mai păstra oarecari urme de marțialitate. (...)
- Dreptate? repetă el, dreptate nu mi se va face niciodată. Noi n-avem avocați care să ne ceară drepturile. (...)
- Dragă camarade, așa nu ai merge! spuse Genestas. Eu îți datorez viața și aș fi nerecunoscător dacă nu ți-aș da o mînă de ajutor! Eu, unul, îmi aduc bine aminte că am trecut pe podul peste Berezina, mai cunosc și o mulțime de vulpoi bătrîni, dar cu memoria proaspătă care mă vor sprijini ca patria să te răsplătească după merit.
- Veți fi învinuit de bonapartism! Nu vă amestecați domnule ofițer. (...)
- Bietul bătrîn, spuse Genestas. În locul  lui, la fel aș face; nu-l mai avem pe părintele nostru**************. - Domnule, spuse el către Benassis, resemnarea acestui om mă întristează de moarte; nici nu știe el cît mă interesează, el, care crede, poate, că sînt un netrebnic de galonat, nepăsător la durerile soldatului...
Se întoars pe neașteptate, apucă mîna pontonierului și îi strigă la ureche:
- Pe crucea de război care-mi strălucește pe piept și care odinioară însemna onoare, îți jur că voi face tot ce va fi omenește cu putință  ca să-ți obțin o pensie, chiar dacă ar trebui să înfrunt de zece ori refuzul ministrului, chiar dacă are trebui să cer audiență la rege, la prințul moștenitor și la toate mărimile!
Auzind vorbele acestea, bătrînul Gondrin tresări, se uită la Genestas și-l întrebă:
- Ați fost soldat de rînd?
Maiorul înclină din cap. La semnul acesta, pontonierul își șters fruntea, lua mîna lui Genestas, i-o strînse din toată inima și spuse:
- Domnule general, în clipa cînd am intrat în apă, acolo, am renunțat la viață ca să salvez armata; este o minune că mai sînt viu. Ascultați, să vă spun una: de cînd omul nostru (1) a fost mazilit, nimic nu-mi mai place.

(1) Napoleon.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 92-94, 95-97.

NOTE M.T.
* În 1792 prima coaliție europeană antifranceză, condusă de Habsburgi și de Prusia, a încercat să restabilească puterea regelui Ludovic XVI Bourbon, ținut ostatic de revoluționari la Paris. În această situație, autoritățile revoluționare franceze au decretat, în premieră, mobilizarea generală națională. (http://www.napoleonguide.com/campaign_revolt.htm)
** În 1796 generalul Napoleon Bonaparte a preluat comanda armatei din Italia, învingând forțele austriece și impunând Austriei în 1797 o pace favorabilă Franței.
*** În 1798 flota franceză transportă în Egiptul otoman o armată condusă de generalul Bonaparte, care s-a întors un an, ultimele soldați francezi fiind retrași în 1801. (http://www.napoleonguide.com/campaign_egypt.htm)
**** În 1802, la Amiens (Franța). s-a semnat pacea între Franța și Marea Britanie, singura putere europeană care continuase războiul împotriva guvernului revoluționar de la Paris. (http://cultural.bzi.ro/pacea-de-la-amiens-si-reluarea-razboiului-franco-britanic-21196)
***** La 2 decembrie 1804 Napoleon Bonaparte s-a încoronat împărat al Franței. (http://www.napoleonguide.com/leaders_napoleon.htm)
****** După ce a înfrânt Austria în 1805 și Prusia în 1806, Napoleon a desființat Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (962-1806), comprimând cele circa 360 de state în 36. (http://www.napoleonguide.com/campaign_3coalit.htm) (http://www.napoleonguide.com/campaign_4coalit.htm)
******* La 22 iunie 1812, Napoleon a invadat Rusia, în fruntea unei armate de coaliție de peste 400.000 de soldați. În pofida unor victorii tactice care au dus la ocuparea Moscovei a fost silit să se retragă ca urmare a tacticii de hărțuire a inamicului și a geroasei ierni rusești. (http://www.napoleonguide.com/campaign_russia.htm)
******** Berezina = Râu de 613 km în Belarus, afluent al Niprului. La 27-28 noiembrie, forțele franceze epuizate în retragere au travesat râul dezghețat sub asaltul rușilor. (http://www.napoleonguide.com/battle_beresina.htm)
********* Vilno = Denumirea rusă a orașului lituanian Vilnius, teritoriu al Rusiei țariste după împărțirea Poloniei în secolul XVIII.
********** După înfrângerea din Rusia, întreaga Europă s-a coalizat împotriva lui Napoleon. Înfrângerea sa a dus la ocuparea Parisului și abdicare sa la 6 aprilie 1814. Ludovic XVIII (1814/1815-1824), fratele regelui Ludovic XVI executat de Teroarea revoluționară, a revenit din exil și a urcat pe tron. (http://www.napoleonguide.com/campaign_france1814.htm) (http://cultural.bzi.ro/exilul-lui-ludovic-al-xviii-lea-al-frantei-20837)
*********** Austerlitz = Sat în Cehia, unde la 2 decembrie 1805, Napoleon I a înfrânt armatele ruso-austriece comandate de cei doi împărați aliați. Victoria obținută la aniversarea unui an d edomnie este considerată ca fiind cel mai important succes militar al lui Napoleon. (http://www.napoleonguide.com/battle_austerlitz.htm)
************ Waterloo = Sat în Belgia, unde la 18 iunie 1815 Napoleon a fost învins definitiv de coaliția europeană. Și-a încheiat cea de a doua scurtă domnie a sa predându-se Marii Britanii, care l-a deportat în insula Sf. Elena din Atlanticul de Sud, unde a murit în mai 1821. (http://www.napoleonguide.com/battle_waterloo.htm)
************* napoleon = Monedă introdusă în 1803 de Bonaparte, Prim-Consul al primei republici franceze. Valora 20 de franci și conținea circa 5,8 g aur. A circulat până în 1914. (http://www.sacra-moneta.com/Le-Franc-et-les-monnaies-francaises-jusqu-a-l-Eu/Les-pieces-francaises-de-20-francs-or-les-Napoleons.html)
************** Napoleon

PERSONAJE ISTORICE DIN VECHIUL TESTAMENT

Carte sacră a poporului evreu, Vechiul Testament este în acelaşi timp şi un izvor scris pentru istoria antică a acestuia. De asemenea, într-o mai mică măsură este şi un izvor  pentru istoria altor popoare din Orientul Apropiat. Informaţiile referitoare la acestea privesc biografia unor suverani egipteni, tirieni, asirieni, babilonieni, persani, macedoneni, spartani, elenistici şi parţi, precum şi un consul roman. Reciproc, aceste date, menţionate şi în alte izvoare scrise ale istoriei acestor popoare, verifică cronologia istoriei antice a poporului evreu.

Faraoni egipteni

Egiptul  precreştin şi preislamic este probabil cea mai citată ţară străină din Orientul antic în Vechiul Testament. Prima sa menţiune este legată de călătoria lui Avram acolo pentru a scăpa de foametea din Canaan (Palestina). Cu această ocazie este amintit şi monarhul egiptean, în calitate de rege, titlul său de Faraon apărând, practic, ca un nume propriu (Facerea 12).

Conform tradiţiei, primul conducător al Egiptului a fost Menes sau Narmer, care în jurul anului 3100 î. H. uneşte Egiptul de Jos (Delta Nilului) cu Egiptul de Sus (cursul mijlociu al fluviului), inaugurând prima dinastie şi epoca Regatului Timpuriu. Cuvântul ’’faraon’’, preluat apoi de europeni în greaca veche a Vechiului Testament, este pronunţia evreiască a egipteanului ’’Per-aa’’, care iniţial însemna ’’Marea casă’’, cu referire la palatul regal. Cuvântul a început să fie folosit pentru  a-l desemna pe monarh începând aproximativ cu anul 1450 î.H., la sfârşitul domniei lui Tutmosis (1504/1479-1450 î. H.) din dinastia XVIII (1570-1320 î.H.), considerat cel mai important faraon al Regatului Nou (1570-1085 î.H.), epocă de apogeu a Egiptului faraonic. Dar pentru că acesta era doar unul dintre termenii folosiţi pentru titulatura monarhului egiptean, el va intra în uzajul comun, în mod paradoxal, doar cu câteva secole mai târziu, când a fost preluat de străini. De asemenea, în mod surprinzător, numele Ramses, purtat de nu mai puţin de 11 faraoni din dinastiile XIX (1320-1200 î.H) şi XX (1200-1085 î. H.), este menţionat doar ca fiind numele celui mai bun ţinut din Egipt, unde vor fi colonizaţi evreii (Facerea 47). Izvoarele scrise pentru numele faraonilor sunt aşa numitele liste ale regilor şi o istorie a Egiptului scrisă de preotul Manetho, ambele din timpul Regatului Nou, amendate însă de descoperirile arheologice moderne.

Tot un faraon neprecizat îl numeşte pe Iosif ca prim demnitar al statului (Facerea 41).

De asemenea, un altul este tatăl soţiei regelui evreu Solomon (III Regi 7;8). Tot în timpul lui Solomon (965-928 î. H.) este menţionat un Faraon care îi acordă azil politic unui prinţ din familia Idumeilor din Edom (la sud de Marea Moartă) (III Regi 11). Aceşti faraoni sunt probabil din dinastia XXI (Tanită: 1085-947/945 î. H.), pentru care nu există o cronologie precisă, ultimii, contemporani cu Solomon, fiind Psusennes II.(959-945 î. H.) în nord şi Psusennes III (969-945 î. H.) în sud. Despre Psusennes II inscripţiile de pe monumente menţionează doar faptul că a domnit.

Cercetători americani ai Bibliei presupun că faraonul (’’Noul Rege’’) din epoca sclaviei evreilor în Egipt (Ieşirea 1) este Seti I (1318-1304 î. H. /1294-1279 î. H.), al doilea faraon a celei de a XIX a dinastii (1320-1200 î. H./1295-1285 î.H.). Fiu şi urmaş al lui Ramses I, el restaurează dominaţia egipteană în Asia, ameninţată de hitiţi (Turcia), şi respinge invazia libienilor în Delta Nilului.În domeniul artei, impune relieful la Teba şi Karnak. Un obelisc (Flaminius) realizat pentru templul din Heliopolis se află azi în Piazza del Popolo din Roma. Îi succede fiul său Ramses II.

Aceiaşi cercetători avansează numele lui Ramses II (1304-1236 î.H/1279-1213 î. H.).ca fiind faraonul care a încercat să-i oprească la Marea Roşie pe evreii care se salvau din Egipt (Ieşirea 1-14). În timpul domniei acestui faraon, la începutul căreia va domni alături de tatăl său, Egiptul atinge apogeul expansiunii şi dezvoltării sale. Consolidează frontierele vestice prin campanii în Libia şi sudice prin campanii în Nubia (Sudan). Se confruntă cu politica expansionistă a hitiţilor în Asia, pe care, în anul 5 al domniei, îi va înfrunta în marea bătălie de la Kadeş, de pe fluviul Oronte. Rezultatul va fi nedecis, dar propaganda egipteană o va prezenta ca pe o mare victorie, aşa cum va proceda cu întrega sa domnie, fapt ce-i determină pe istorici să fie mai rezervaţi cu bilanţul militar al domniei sale.Apoi, în anul 21 al domniei va încheia un tratat de pace cu hitiţii, prin care stabilea zonele de influenţă în Siria. Păstrat în limbile egipteană şi akkadiană (Mesopotamia/Irak), textul acestui tratat este primul cunoscut din istoria diplomaţiei. Îngrijorat de ascensiunea Asiriei, va întări relaţiile cu hitiţii printr-o căsătorie cu o prinţesă din acest neam, în anul 34  al domniei. În plan cultural-propagandistic se remarcă prin construcţii grandioase, dar cu minusuri în rafinament, precum templele de la Abu Simbel, al lui Amon de la Luxor şi cel funerar din Teba, marea colonadă de la Karnak, Ramaseumul.Îi succede Merneptah.

Un faraon nenominalizat îşi mărită fata, Bitia, cu Mered, un descendent al lui Iuda, unul din cei 12 fii ai lui Iacov (IV Regi 4).

În sfârşit, regele asirian Senacherib (705-681 î. H) îl avertizează pe regele Iezechia al Iudeii (727-698 î. H.) că sprijinul faraonului este ca o trestie frântă (IV Regi 18). În acest context, faraonul respectiv poate fi Bochoris (718-702 î. H.) sau Nechao I (702-663 î. H.) din dinastia XXIV (Memfită), care au domnit în nordul Egiptului, încercând să se opună expansiunii etiopiene din sud.

Primul faraon nominalizat este Şişac, cu ocazia expediţiei sale de cucerire a Ierusalimului, când a şi jefuit Templul construit de regele Solomon şi visteria regală (III Regi 14). Şişac (denumirea ebraică) sau Şeşonc I (947-925/924 î.H.) este primul faraon din cei 10 ai celei de a XXII a dinastii (Bubastă sau Libiană: 947-920 î. H.), care face parte din epoca Regatului Tîrziu (1085-343 î.H.), de decădere a Egiptului faraonic. Şeşonc I era şeful tribului libian Mesueş, cu baza în colonia militară de la Bubastis din Delta Nilului, libieni care trăiau de mai  multe generaţii în Egipt, unde deţineau poziţii influente în stat. El l-a înlăturat de la putere pe faraonul Psusennes II, socrul său şi ultimul din dinastia XXI (Tanită:1085-945 î. H.). El s-a bazat în conducerea statului egiptean pe războinici libieni, îndeosebi pe numeroşii săi fii. Profită de moartea lui Solomon în 928 î.H şi împărţirea în două a statului evreiesc pentru a ataca în 926/925 î. H. Iudeea (sud), ce avea capitala la Ierusalim şi era condusă de Rehoboam. Apoi atacă şi celălalt regat evreiesc, Israelul din nord, capturându-l pe regele Jeroboam. S-a oprit la Meggido, punct terminus şi pentru marele său înaintaş, Tutmosis III, unde a ridicat un monument în cinstea victoriei, în stilul predecesorilor săi. De asemenea, îşi inscripţionează victoria pe zidurile templului lui Amon de la Teba (azi Luxor). Se remarcă ca şi constructor la Teba şi în noua capitală de la Bubastis. Fiul său Iuput, în calitate de mare preot al lui Amon, ridică Portalul Babastit în faţa celei de a doua coloane de la Karnak. Pe peretele sudic al acestia există un relief cu Şeşonk victorios prin graţia zeului Amon şi o listă de oraşe cucerite în Palestina. Unii egiptologi consideră că a fost înmormântat cu strămoşii săi în grupul de morminte regale de la Tanis (nord), alţii că a fost îngropat în oraşul natal Bubastis. Îi succede fiul său Osorkon I.

Următorul faraon nominalizat este So, căruia regele Osea al Israelului (733-724 î.H.) îi trimite robi, evitând să-i plătească birul regelui asirian Şalmanasar V (727-722 î. H.) (IV Regi 17). Istorici americani îl identifică cu Osorkon IV (750-720 î. H./735-712 î. H.), ultimul din dinastia XXII (Bubastă sau Libiană:947-720 î.H.). Şalmanaşar ocupă Samaria şi deportează evrei în Asiria. De asemenea, regele asirian Sargon II îl va ameninţa pe Osea, dar darul bogat trimis acestuia va conduce la renunţarea întreprinderii unei expediţii.

Faraonul Neco este amintit în legătură cu o luptă cu asirienii la Eufrat şi cu uciderea la Meggido a regelui Iosia (639-609 î. H.) al Iudeii, detronarea lui Ioahaz (609 î. H.), întronarea lui Ioiachim (608-598 î. H.) şi impunerea plăţii unei sume în argint şi aur de către acesta din urmă (IV Regi 23, II Paralipomena 35). Neco sau Nechao  sau Niku (609-593 î.H.) este al doilea faraon cu acest nume şi este al doilea faraon al dinastiei XXVI (Saită: 663-525 î. H.). Este fiul lui Psametic I (663-609 î. H.), fondatorul dinastiei XXVI, şi nepot al lui Neco I (702-663 î. H.), ultimul din dinastia XXIV. Încearcă să profite de decăderea imperiului Asiriei şi învinge şi ucide la Meggido în 609 î. H. pe Iosia, urmărind să cucerească Palestina şi Siria. Dar înfrângerea suferită în 605 î. H., în faţa regelui Nabucodonosor II al Babilonului la Karkemiş pe fluviul Eufrat, îl obligă să renunţe la expansiune. El stimulează comerţul cu oraşele greceşti, construieşte o flotă de trireme, trimite pe la 600 î. H. o expediţie maritimă fenciană să înconjoare Africa şi începe un canal între Nil şi Marea Roşie, terminat de regele persan Darius I (522-486 î.H.). Îi succede la tron fiul său Psametic II (593-588 î. H.).

Ultimul faron nominalizat este Hofra, a cărui înfrângere este profeţită de proorocul Ieremia când îi mustră pe evreii din Egipt (Ieremia 44). Unii savanţi consideră că Hofra este Apries (nume grecesc) sau Uahibre sau Uapfris (588-566 î. H./589-570 î.H.), fiul şi succesorul lui Psametic II din dinastia XXVI (Saită). Numele său de naştere era Wah-ib-re (Inima lui Ra este mereu aceeaşi), iar cel de monarh Haa-ib-re (Bucuroasă este mereu inima lui Ra). Herodot pretinde că soţia sa se numea Nitetis. Ca toţi faraonii construieşte mult: templele de la Tell Atrib, în oaza Baharia, Memfis şi Sais. El continuă politica antibabiloniană a tatălui său, încurajându-l pe regele Sedechia al Iudeii (595-586 î.H.) să se răscoale împotriva acestuia.Câştigă o bătălie navală împotriva oraşului port fenician Tir şi ocupă oraşul port fenician Sidon, supunând pentru puţin timp Fenicia (Liban). Vestigii materiale descoperite la Arvad, Tir şi Sidon dezvăluie influenţa sa pe coasta siriano-libaneză. Încearcă să distragă atenţia armatei babiloniene care asedia Ierusalimul, dar nu va putea împiedica cucerirea oraşului.În acest context o scrisoare a regelui din Aschelon, scrisă în limba aramaică şi descoperită în Egipt, îl informa despre înaintarea babilonienilor de-a lungul coastei şi-i cerea ajutor. În final, comandantul armatei sale, Ahmosis sau Amasis, se revoltă împotriva sa şi după ce îl învinge îl obligă să accepte o monarhie dualistă. Dar după numai doi ani Ahmosis (569-526 î. H) îl înfrânge definitiv şi îl ucide.

Rege al Tirului

Hiram, rege al Tirului, este menţionat ca prieten al regelui evreu David şi apoi al fiului şi succesorului acestuia, Solomon. El îi trimite lui Solomon lemn de cedru şi de chiparos pentru ca acesta să construiască Templul din Ierusalim,primind în schimb grâu şi ulei de măsline (III Regi 5). De asemenea, cei doi regi trimit o expediţie comună în ţara Orfir pentru a aduce aur (III Regi 9). În timpul domniei lui Hiram (969-936 î.H.), Tirul, port la Marea Mediterană întemeiat la începutul mileniului II î. H., devine cel mai important oraş al Feniciei (’’Ţara purpurei’’)(Liban). El a devansat astfel politic şi economic Sidonul, care era metropola sa, şi Biblos, autoproclamându-se ’’rege al Tirului şi al Feniciei’’, dar acest statut va căpăta consistenţă de-abia în timpul domniei fiului său. Această ascensiune s-a realizat pe fondul slăbirii Egiptului, a înfrângerii filistinilor de către regele evreu David şi a apariţiei statului evreu, cu care a întreţinut bune relaţii. A promovat atât comerţul pe uscat, cît şi cel maritim, realizat cu o puternică flotă. Istoricul evreu romanizat Flavius Josephus (sec.I d. H.) subliniază în lucrările sale Arheologia evreiască şi Împotriva lui Apion că expediţiile maritime tiriano-ebraice s-au încheiat cu succes. În timpul domniei sale Tirul devine un centru regional de tranzacţie a metalelor, cupru şi aur. După domnia sa, în timpul căreia comerţul a fost controlat de stat, comerţul tirian va cunoaşte un proces de implicare a particularilor.

Hiram i-a succedat la putere tatălui său Abi Baal şi a fost urmat de fiul său Baal User şi de fiul acestuia, fiind singura familie care s-a menţinut la putere în oraşul-stat.

S-a remarcat ca un constructor, realizând cisterne pentru captarea şi reţinerea apei de ploaie, un dig pentru a uni cele două insule cu continentul, un şantier naval, palatul regal. Templele închinate zeilor Melkart (masculin) şi Astarte (feminin) vor fi subiecte pentru istoricul grec Herodot (sec. V î. H.) şi obiect de adoraţie pentru cuceritorul Alexandru Macedon (sec. IV î. H). De asemenea, tradiţia îl creditează tot pe Hiram ca artizan al Eurychorosului (’’Marea Piaţă’’).

La Hanawayh, în sudul Libanului, ministerul turismului a marcat un loc, încare potrivit tradiţiei, s-ar afla mormântul lui Hiram.

Hiram este subiect implicit a două lucrări ştiinţifice: Maria Eugenia Aubet, The Phoenicians and the West, Cambridge University Press, 1997, 348 pp; Martha Sharp Joukowsky, Kendall/Hunt Publishing Co, 1992, 188 pp.

Tot în III Regi este menţionat un Hiram, meşter înlucratul aramei, care lucrează la construcţia Templuliu lui Solomon şi la care face referire masoneria.

Rege al Edomului

Edomul era o regiune antică situată între regatul evreiesc al Iudeii şi Marea Roşie, fiind locuită de descendenţii lui Esau, primul fiu al lui Isaac. Hadad Idumeul, de neam regesc din Edom, se confruntă cu regele evreu David şi se refugiază în Egipt. După moartea lui David, el încearcă să-i răscoale pe compatrioţii săi împotriva lui Solomon, dar este învins şi fuge în Siria (III Regi 11). El este menţionat şi de istoricul evreu romanizat Flavius Josephus (sec. I d. H.) în Arheologia evreiască (VIII, 7,6). A fost fiul lui Bedad şi a avut capitala la Avith, fiind urmat la tron de Samlah din Masrekah. A domnit într-o perioadă în care succesiunea nu era ereditară.

Regi asirieni

Asiria este menţionată prima dată ca fiind delimitată de fluviul Tigru (Irak) (Facerea 2, 14). Primul rege asirian menţionat, din punct de vedere cronologic, este Tiglatfalasar, care duce în robie pe Beera din tribul evreiesc al lui Ruben şi-i strămută pe aceştia(I Paralipomena 5). Beera este menţionat înainte de Saul, primul rege al evreilor (1020-1004 î. H.), ca urmare acest Tiglatfalasar este foarte probabil Tiglat-palasar I (1115-1076 î.H.). În timpul domniei sale, din epoca Regatului Ssirian Mijlociu (1392-911 î. H), statul asirian se întinde la Golful Persic  la Marea Mediterană, devenind principala putere din Orientul Apropiat. Acest statut îl avusese regatul asirian în timpul domniei lui Tikulti-Ninurta I ( 1244-1207 î. H.) şi va fi pierdut din nou pentru două secole după moartea lui Tiglat-palasar I.În plan intern, el reformează administraţia şi dezvoltă agricultura şi pomicultura. Pasiunea sa pentru vânătoare este sugerată de numeroase basoreliefuri.

Suveranul asirian Ful este identificat de traducătorul român al Bibliei cu Tiglatfalasar III, care ia bir de la regele Israelului, Menahem, cucereşte cetăţi de la sucesorul acestuia Pecah şi strămută pe locuitorii acestora în Asiria (IV Regi 15). De asemenea, Tiglatfalasar III ucide pe regele Siriei, care îl ameninţa pe regele Ahaz al Israelului, faptă plătită de acesta din urmă cu aurul şi argintul din Templu (IV Regi 16).Tiglatfalasar III sau Tiglat-Palasar III (746-727 î. H.) este un rege al epocii Regatului Asirian Nou (911-605 î. H), care preia puterea în urma unei răscoale izbucnită în oraşul Kalah împotriva regelui Aşur-Nirari V. Sub domnia sa, statul asirian atinge maxima sa întindere teritorială şi reformele administrative, fiscale şi militare întăresc puterea centrală în interior. Expediţiile militare se încheie cu distrugerea totală a adversarilor, suveranii acestora fiind înlocuiţi cu guvernatori asirieni. Slăbind sistematic puterea militară a regatului Urartu, el recucereşte Fenicia, Siria şi Palestina şi împinge graniţele sudice ale imperiul său până la frontierele Egiptului. De asemenea, în 729 î.H. devine, sub numele de Pulu I, regele Babilonului.

Succesorul său este fiul său, Şalmanasar V (727-722 î.H.), care îl ia prizonier pe regele Osea al Israelului, cucereşte cetăţi evreieşti şi strămută pe locuitorii acestora în Asiria, deoarece Osea nu plătise tributul în fiecare an (IV Regi 17, Tobit 1). El continuă politica de expansiune a tatălui său şi se proclamă rege al Babilonului sub numele de Ululai.Este asasinat la asediul Samarei (capitala regatul evreiesc nordic Israel) de viitorul rege Sargon II.

Regele Sargon este contemporan cu proroocul Isaia(Isaia 20). Cum Sargon I a domnit undeva în perioada 1866-1830 î. H., acest Sargon este probabil Sargon II (722-705 î. H.). În plan intern anulează taxele impuse de Tiglat-palasar III pentru a-şi apropia clerul şi comercianţii, iar în 713 î. H. începe construirea unei noi capitale la Dar-Şarrukin. După un asediu de trei ani cucereşte Samaria, capitala Israelului, pe care-l transformă în provincie asiriană.Încercarea din 721 î. H. de a cuceri Babilonul, sprijinit de Elam, nu reuşeşte. Apoi în cursul reprimării unei revolte în Siria învinge o armată egipteană la Rafia, în 720 î. H. Ulterior supune pe hitiţi în Asia Mică şi pe mezi (Iran). Campania distrugătoare din 714 î. H. împotriva regatului Urartu se termină cu moartea regelui şi mari capturi de război. Babilonul este recucerit în 710 î. H, dar se limitează la titlul de guvernator al oraşului. Moare în timpul unei expediţii în Persia, succedându-i fiul său Senaherib.

Regele Senaherib al Asiriei cucereşte cetăţi ale regatului Iudeii, al cărui suveran, Iezechia, îl învinge prin rugăciune pe Senaherib (IV Regi 18, IV Regi 19, Isaia 36,37, Tobit 1). Senaherib sau Sennacherib(705-681 î. H.) este fiul şi succesorul lui Sargon II, fiind o personalitate extravagantă printre suveranii asirieni. Abandonează Dur Şarukkin (Horsabad,la 15 km de Ninive), capitala construită de tatăl său, pe care nu-l menţionează nicăieri în inscripţii, şi-şi stabileşte reşedinţa la Ninive, a cărei decădere este menţionată în profeţia lui Naum din Vechiul Testament (Naum 3). Se confruntă în 703 î. H cu o răscoală a Babilonului, susţinut de aramei şi elamiţi, şi cu cea a Feniciei şi Iudeii  în 701 î.H. Pentru campania împotriva Elamului va construi o flotă. În timpul recuceririi Babilonului în 689 î. H. va jefui şi distruge din temelii templele oraşului, fapt considerat un sacrilegiu chiar şi de către asirienii obişnuiţi cu astfel de brutalităţi. Moare asasinat în templul zeului Ninurta de către doi dintre fii săi, succedându-i fiul său Esarhaddon.

Regele asirian Asarhadon este amintit ca fiind cel care a colonizat străini în regatul cucerit al Iudeii (I Ezdra 4, Tobit 1). În timpul domniei lui Asarhadon sau Essarhaddon sau Aşarhaddon (681/680-669 î. H.) a avut loc cucerirea temporară a Egiptului faraonic, fapt ce a marcat maxima expansiune teritorială a imperiului asirian. În comparaţie cu tatăl său va duce o politică de apropiere faţă de aristocraţia laică şi religioasă a Babilonului, permiţând reconstrucţia templelor distruse din marele oraş mesopotamian. A reprimat o revoltă a oraşelor siriene aliate cu porturile feniciene Tir şi Sidon, apoi cucereşte în 671 î. H. Memfis, capitala Egiptului, alungându-l pe faronul Taharka. Se aliază cu regele scit Partatu pentru a respinge primele atacuri ale cimerienilor la graniţele nordice ale imperiului. Moare în timpul unei expediţii în Egipt..

Regele Asurbanipal a strămutat elamiţi şi alte popoare în Samaria şi alte cetăţi evreieşti (IEzdra 4). Asurbanipal sau Aşurbanipal (669-626 î. H.) este fiul şi succesorul lui Asarhadon.Este, probabil, singurul suveran asirian cu preocupări culturale. El este întemeietorul marii bilblioteci din Ninive, alcătuită din 20.000 de tăbliţe din lut cu texte literare, religioase şi ştiinţifice, descoperite în 1854. Expediţiile militare sunt conduse de generalii săi, el nepărăsind capitala Ninive în lunga sa domnie. Cu toate că reprimă revoltele din 668 şi 664 î.H. ale egiptenilor, faraonul Psametic I reuşeşte în 655 î. H. să elibereze ţara de sub ocupaţia asiriană. În 648 î. H., după 4 ani de lupte, este reprimată răscoala Babilonului, condusă de fratele său Samaş-sum-ukin. Mai multe expediţii duse împotriva Elamului au ca rezultat în 646 î. H. cucerirea capitalei sale, Susa, şi transformarea ţării în provincie asiriană. Asurbanipal este regele asirian de la care au rămas cele mai multe izvoare epigrafice, dar existenţa lor încetează după 640 î. H. Se presupune că un război civil declanşat de fii săi în 635 î. H., care are loc în paralel cu invazii ale sciţilor, cimerienilor, babilonienilor şi mezilor au dus la decăderea şi dispariţia imperiului asirian până în 605 î. H.

Rege al Babilonului

Oraşul Babilon a fost fondat în mileniul III î. H în centrul Mesopotamiei (’’Ţara dintre fluvii’’/Irak) şi a cărui putere a crescut la prăbuşirea imperiului asirian la sfârşitul sec. VII î. H. Regele Nabucodonosor II al Babilonului este menţionat ca fiind cuceritorul cel care a cucerit oraşul Ierusalim, capitala regatului evreiesc al Iudeii, a distrus Templul din oraş şi a dus în robie pe evrei în ţara sa (IV Regi 24, 25).

Nabucodonosor II (605-562 î. H.) este un suveran al perioadei Noului Regat babilonian (625-605 î. H), când acest stat a atins apogeul strălucirii sale şi a devenit marea putere a Orientului Apropiat. El a succedat tatălui său Nabopalasar (625-605), de origine chaldeană. Nabucodonosor cucereşte Siria şi Palestina, respingând tentativele Egiptului de a se impune în regiune prin victoria de la Karkemiş (605 î. H.) şi campaniile din 601 î. H. şi 568-567 î. H. Cucereşte Iudeea în 597 î. H. şi distruge Ierusalimul răsculat în 586 î. H., după un asediu de 18 luni. Apoi în 574 î. H., după un asediu de 13 ani, cucereşte şi oraşul port Tir, cel mai important oraş fenician (Liban). Este un mare constructor, ridicând ziguratul Entemenaki, prototip al legenadarului Turn Babel. În timpul domniei sale se dezvoltă şi oraşele mesopotamiene Sippar, Uruk şi Nippur, iar la graniţele orientale construieşte un lanţ de fortificaţii împotriva ameninţării mezilor (Iran). I-a succedat fiul său, Amel-Marduk (562-560 î. H.)

În Vechiul Testament este menţionat un fiu al său Belşaţar (Baruh 1), dar un personaj cu acest nume este cunoscut ca fiu al uzurpatorului Nabonid (556-539 î. H), ultimul suveran bailonian dinaintea cuceririi persane.

Regi persani

Puterea perşilor (vechi iranieni) de neam indoeuroepan se ridică pe fondul decăderii puterii regatului mezilor (tot Iran) şi al Noului Babilon.

Primul rege persan menţionat în Vechiul Testament este Cirus, care, după cucerirea Babilonului, acordă libertate evreilor strămutaţi aici după distrugerea Ierusalimului în 586 î. H. şi permite reconstruirea Templului din acest oraş (II Paralipomena 36, I Ezdra 1). Este vorba de Cirus II cel Mare (559-529 î. H.), fiul lui Cambise I (600-559 î. H.) din familia regală a Ahemenizilor, vasală începând cu 700 î. H. regatului mezilor. În alianţă cu regele babilonian Nabonid înfrânge pe ultimul rege med Astiage, cucerind capitala acestuia, Ectabana, în 550 î. H. El transformă Media în provincie persană, dar mezii vor păstra poziţii influente în noul imperiu persan. În 547 î. H. înfrânge şi ia prizonier pe Cresus, regele Lidiei (Asia Mică), transformând ulterior şi restul Asiei Mici în provincie persană. Prin intermediul cetăţilor gereceşti de pe litoralul Asiei Mici imperiul persan intră în contact cu civilizaţia greacă. Cucereşte între 545-539 î. H. vaste regiuni din Asia Centrală: Margiana, Bactriana, Sogdiana, Drangiana, Arachosia şi Gedrosia, statul persan ajungând să se învecineze cu India pe fluviul Indus. Prezentându-se ca apărător al preoţilor zeului Marduk, învinge pe prinţul Belşaţar, fiul lui Nabonid şi cucereşte fără luptă Babilonul în 539 î. H. În acest moment, Persia Ahemenidă devine cel mai puternic stat al Orientului, cu capitala la Pasargades. Este tolerant faţă de religiile popoarelor supuse şi permite evreilor deportaţi în Babilon să revină la Ierusualim, sursele greceşti târzii prezentându-l ca un suveran ideal. Moare într-o luptă cu masageţii la graniţele estice ale imperiului, succedându-i fiul său Cambise II (529-522 î. H.)

Apoi regii Ahaşveroş şi Artaxerxe sunt menţionaţi separat după Cirus şi înaintea lui Darius ca fiind cei cărora li se adresează plângeri de către străinii strămutaţi în Iudeea în scopul de a nu permite evreilor să reconstruiască Ierusalimul şi Templul (I Ezdra 4). Totuşi, aşa cum este redactat textul paragrafelor 6 şi 7, este posibil şi ca cei doi regi să fie unul şi acelaşi. Dar în succesiunea regilor perşi, între Cirus II şi Darius I (522-486 î. H.) sunt doar Cambises II şi uzurpatorul Bardia /Smerdis/Gaumata. Regi cu numele de Artaxerxe au domnit în perioadele (465-424 î. H.), (404-359 î.H) şi (359-338 î. H.)

Darius este prezentat în Vechiul Testament ca fiind regele în timpul căruia s-a reconstruit Ierusalimul şi Templul (I Ezdra 4-6). Fiul al guvernatorului Parţiei, Histaspe, Darius I (522-486 î. H) a fost comandant militar al regelui Cambises II (529-522 î. H). Îl înlătură cu ajutorul aristocraţiei pe uzurpatorul Bardia (522 î. H.) şi se căsătoreşte cu Atossa, fiica lui Cirus cel Mare. Reprimă răscoale în Susiana, Babilonia, Media, Armenia, Arachosia şi restabileşte astfel unitatea imperiului, conform inscripţiei pusă de el la Bihustun. În 517 î. H.cucereşte şi Punjabul (Pakistan). Reformează administraţia, împărţind imperiul în 20 de provincii numite satrapii (cu excepţia Persidei). Construieşte un sistem de drumuri între centru şi provincii, pe care instituie primul sistem poştal cu curieri. Emite o monedă de aur: dareicul, unificând sistemul financiar printr-un impozit anual. Respectarea specificului etno-religios al popoarelor supuse este concomitentă cu o dezvoltare a culturii. Organizarea imperiului realizată de el se va păstra până la cucerirea lui Alexandru Macedon (334-331î.H.), fiind dezvoltată de urmaşii elenistici ai acestuia pînă la cucerirea romană în sec. I î:H.Cu ocazia expediţiei sale împotriva sciţilor din stepele nord pontice în 514-513 î. H este amintită pentru prima dată în istorie existenţa geţilor în Dobrogea, conform lucrării istoricului grec Herodot, Istorii (sec. V î. H.). Răscoala cetăţilor greceşti de pe litoralul Asiei Mici (500-495 î. H) este reprimată prin victoria de la Sardes şi distrugerea Miletului. Este inaugurată astfel epoca ’’războaielor medice’’ dintre oraşele-stat greceşti şi Persia, care va dura pe parcurusul sec. V. Î. H. În anul 492 î. H. comandantul Mardonius conduce o expediţie în Balcani, transformând Tracia în satrapie şi aducînd regatul Macedoniei în stare de dependenţă politică. O nouă expediţie are loc în 490 î. H. pentru a pedepsi Atena, care ajutase răscoala oraşelor greceşti din Asia Mică, şi a-l readuce la putere pe tiranul Hippias. Armata persană comandată de Datis şi Artafernes, debarcă la Maraton, la 40 km de Atena, unde este înfrântă de strategul Miltiades, în pofida inferiorităţii numerice a hopliţilor (infanterişti) atenieni. O răscoală în Egipt îl împiedică pe Darius I să trimită o nouă expediţie în Grecia. Îi succede fiul său, Xerxe. Epoca lui Darius I cel Mare a fost una de apogeu a imperiului persan.

Jewish Enciclopedy consideră că Ahaşveroş din Ester, I Ezdra 4 şi Daniel 9 sunt unul şi acelaşi rege, respectiv Xerxe I (486-465 î. H), născut pela 520 î. H. Reprimă răscoalele Egiptului (486 î. H) şi Babilonului (482 î. H). În 481 reia proiectul grecesc al tatălui său şi trece Helespontul (Bosforul) pe un pod de vase. După victoria navală de la Cap Artemison, cea terestră de la Termopile împotriva spartanilor regelui Leonida  şi cucerirea Atenei, suferă o gravă înfrângere navală la Salamina în faţa flotei ateniene a lui Temistocle (480 î.). Ca urmare se întoarce la Sardes (Asia Mică), iar în anul următor armata sa e învinsă de greci la Plateea pe uscat şi la Mikale pe mare. Aceste înfrângeri marchează sfârşitul planurilor persane de cucerire a Greciei, dar viziunile sale grandioase sunt simbolizate de construcţiile din capitala Persepolis.Sfârşitul domniei este marcat de intrigi de curte, fiind ucis de nobilul Artabanos într-o lovitură de palat.

În I Ezdra 7 este menţionat un nou rege Artaxerxe, după Darius, în timpul căruia evreii din Babilon conduşi de Ezdra s-au întors la Ierusalim. De asemenea un Artaxerxe este menţionat în evenimente legate de trimiterea demnitarului său evreu Neemia în Iudeea, ce au avu loc în anul douăzeci şi respectiv, treizeci şi doi de domnie a sa (Neemia 1-2 şi 13).Artaxerxe I Makrocheir (464-424 î. H.) este fiul şi succesorul lui Xerxe I şi al prineţesei Amestris. El preia puterea ca urmare a unei lovituri de palat, soldate cu moartea tatălui său. Reprimă în 463-462 î. H. o revoltă în Egipt. Încheie în 449 î. H. pacea cu oraşele greceşti (’’pacea lui Calias’’), prin care i se recunoaşte dominaţia asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul Asiei Mici şi acordă azil politic atenianului Temistocle, învingătorul în bătălia navală de la Salamina (480 î. H). Domnia sa marchează începutul decăderii Persiei Ahemenide.

Un Darius Medul este menţionat ca fiind fiul lui Ahaşveroeş (Artaxerxe în traducere românească) şi care ajunge la domnie la 62 de ani, ca succesor al regelui babilonian Belşaţar şi predeccesor al lu Cirus (Daniel 6 şi9). Dar aceste confuzii se explică, potrivit Jewish Enciclopedia, prin faptul că autorul cărţii Daniel nu  are cunoştinţe solide despre istoria persană.

În sfârşit un rege Darius al perşilor şi mezilor este menţionat ca fiind înfrânt de Alexandru Macedon şia cărui domnie este preluată de acesta din urmă (I Macabei 1). Este vorba de ultimul rege Ahemenid, Darius III Codomanul (336-330 î. H.). Născut la 380 î. H. ca fiu al satrapului Arsames, unul din fraţii regelui Artaxerxe II Mnemon (404-358 î. H). Domnia i-a datorat-o influentului vizir (prim-ministru) Bagoas care îi înlăturase pe regii Artaxerxe III Ochos (359-338 î. H.) şi Arses (338-336 î.H.). Cu toate acestea, Darius îl va elimina la rândul său pe Bagoas. În pofida superiorităţii numerice pierde în faţa lui regelui Alexandru Macedon bătăliile de la Issos (333 î. H.) şi Gaugamela (331 î. H). Este ucis de satrapul Bessos, moartea lui marcând sfârşitul Persiei antice.

Regi macedoneni

Macedonia este numită în Vechiul Testament ca ’’ţara Chitim’’, primul rege menţionat fiind Filip ca tată al lui Alexandru (I Macabei 1). Este vorba de Filip II din dinastia Argeazilor (sec. VII î. H.-323 î. H.), care a trăit în perioada (382-336 î.) şi a domnit între 359-336 î.H..Fiul al regelui Amintas III (393-370 î. H.) a preluat puterea ca regent al nepotului minor Amintas în perioada 359-355 î. H. În 368-365 î. H. a fost ostatec în oraşul grecesc Teba, în perioada de hegemonie a acestui oraş în lumea greacă. El a reorganizat armata după modelul teban şi a consoliodat statul în plan intern. Impresionat de cultura greacă l-a numit pe celebrul filosof Aristotel ca profesor al fiului său Alexandru. Dar acest fapt nu l-a împiedicat să devină hegemonul lumii greceşti, după victoria de la Cheroneea (338 î.), în care s-a remarcat Alexandru. În calitatea sa de protector al oraşelor-stat din Grecia a pregătit o mare expediţie împotriva imperiului persan, pentru a răzbuna umilinţele din timpul ’’războaielor medice’’ din sec. V î. H. Dar Filip este asasinat la Aigai, la nunta fiicei sale Cleopatra cu Alexandru, regele Epirului (sudul Albaniei şi nordul Greciei). De această crimă este suspectată soţia sa repudiată Olimpia din Epir, mama lui Alexandru Macedon.

Alexandru Macedon este prezentat ca învingător al lui Darius şi ca prim împărat grec, cuceritor al multor ţări, pe care le-a împărţit pe patul de moarte demnitarilor săi (I Macabei 1). Alexandru III Megas (’’cel Mare’’ a trăit între 356-323 î. H.) şi a domnit între (336-323 î. H.). Tradiţia spune că s-a născut în noaptea în care a fost incendiat vestitul templu al zeiţei Artemisa din oraşul grec Efes din Asia Mică persană. A moştenit de la tatăl său peninsula balcanică ca bază de plecare în marea expediţie a de cucerire a Asiei, în care va parcurge 20.000 km fără să cunoască înfrângerea. Ca urmare va constitui cel mai mare imperiu de până atunci,întins pe trei continente şi mărginit de marea Adriatică, Dunărea, munţii Caucaz, munţii Hinducuş (Asia centrală), Oceanul Indian şi deşertul Nubiei (Sudan). Iată cum sintetizează istoricul român Horia C. Matei diversele încercări de descifrare a resorturilor acestui uluitor destin: ’’barbar aspru şi rezistent, dar în egală măsură grec rafinat, voinţă de fier neabătută, temperament vulcanic,pasionat, capabil de nebănuită tandreţe, minte visătoare, dar acţiune lucidă şi pragmatică, imaginaţie înflăcărată, dar decizii ghidate de cea mai rece raţiune de stat, inegalabil geniu strategic şi tactic înpregătirea confruntărilor,anihilat de angajarea iraţională în luptă prin care pierdea complet controlul asupra conducerii ulterioare a bătăliei, curaj nebun, generozitate extravagantă,prietenie copleşitoare şi izbucniri nestăpânite duse până la crimă,spirit enciclopedic şi raţionalist, capabil să urmeze drumurile dictate de raţiune, dar şi cele ale iluminărilor, viziunilor abisale şi mistice.’’ În cele dinurmă în 326 î. H. în India, revolta soldaţilor macedoneni, foarte loiali până atunci, îl obligă să renunţe la continuarea expediţeiei şi în 324 î. H. ajunge la Susa, capitala Persiei.Aici organizează nunta a 10.000 de macedoneni cu autohtone, marcând fuziunea celor două popoare în cadrul noului stat, el însuşi căsătorindu-se cu o fiică a lui Darius, Stateira. Ultimul an de domnie este marcat de probleme interne ale vastului imperiu. În iunie 323 î. H. moare bolnav la Babilon,oraş pe care dorea să-l transforme în noua sa capitală, dar fără a desemna un succesor. Îm scurt timp viaţa şi faptele sale au devenit subiect pentru scriitori din Orient şi Occident, unul dintre aceştia fiind romanul Quintus Curtius Rufus, care a redactat în sec. I d.H. Historiae Alexandri Magni.

Următorii regi macedoneni citaţi în Vechiul Testament sunt Filip şi Perseu, despre care se spune că au făcut parte dintre adversarii învinşi ai romanilor în ascensiune (I Macabei 8). Filip V a trăit între anii 229-179 î.H. şi a domnit în perioada 229-179 î.H, făcând parte din dinastia elenistică a Antigonizilor (276-168 î. H.). Fiu al lui Demetrios II (239-229 î. H.), la începutul domniei se află sub tutela lui Apelles şi Aratos din Sykon. Ia parte la ’’Războiul aliaţilor’’ (220-217 î. H.), de partea Ligii Elenice împotriva Ligii Etoliene, care erau structuri politice ale oraşelor-stat greceşti. Dinastul Demetrios din Faros (Illirya/Croaţia) este învins de romani şi se refugiază la curtea lui Filip din Pella, convingându-l pe acesta să încheie o alianţă cu generalul cartaginez Hannibal pentru a-i alunga pe romani din Illirya. Prin urmare are loc primul război macedonean (215-205 î. H.), în care diplomaţia romană va reuşi să atragă de partea sa Liga Etoliană, regatul Pergamului (Asia Mică), Sparta şi Messina. Astfel, Filip nu va mai putea să-l ajute pe Hannibal, care lupta în Italia din 218 î.H, încheind pacea de la Phoinike pe baza statu-quo-ului. Apoi va ameninţa Pergamul şi Rodosul, care vor cere ajutor Romei. Începe al doilea război macedonean (200-197 î. H.), în care Filip va fi învins la Kynoskephalai (Tesalia) în 197 î. H. de consulul roman T. Quintius Flaminius, eveniment considerat ’’jena monarhiei macedonene’’. Prin pacea care a încheiat acest război, Macedonia renunţa la cuceririle din Grecia, Tracia şi Asia Mică, la flota de război şi era obligată să plătească despăgubiri de război de 1000 de talanţi. În ultimii ani ai domniei Filip adoptă măsuri pentru consolidarea statului în vederea confruntării decisive cu Roma. Militar şi politician dinamic, el nu a reuşit totuşi apropierea oraşelor greceşti, ca urmare a cruzimii şi versatilităţii sale.

Îi succede fiul său Perseu, care a trăit între 212-165 î.H şia domnit între 179-168 î.H. Continuă politica antiromană a tatălui său, urmărind consolidarea puterii macedonene. Încercând să evite izolarea diplomatică, se căsătoreşte cu Laodice, fiica regelui Seleucos IV din Siria elenistică, iar sora sa soţia regelui Prusias al Bitiniei (Asia Mică). Dar Pergamul adversar al Macedoniei instigă Roma să declanşeze cel de-al treilea război macedonean (171-168 î.H.), în care Filip luptă pe trei fronturi: în Tracia (Bulgaria) împotriva Pergamului, în NV împotriva tribului dardanilor şi în V şi S contra Romei. După ce la început a repurtat victorii în Balcani (171-170 î.H.), Perseu este învins în lupta de la Pydna (168 î. H.) de romanii conduşi de Lucius Aemilius Paullus. Învingătorul îl duce în cortegiul său triumfal prin Roma, murind apoi la Alba Fucens, unde era ţinut prizonier. Regatul Macedoniei este împărţit în patru zone independente, iar după reprimarea revoltei antiromane a lui Andriskos (149 î. H), Macedonia este transformată în provincie romană.

Regi ai Egiptului elenistic

După moartea marelui cuceritor macedonean în 323 î. H., comandanţii săi (diadohii) eşuează în încercarea de a menţine unitatea imperiului şi îl împart în cele din urmă, fiecare promovând cultura greacă în regatul său. Egiptul revine lui Ptolemeu Lagos, a cărui dinastie va conduce statul egiptean elenistic pînă la cucerirea romană în 30 î. H.

Unul din urmaşii lui Ptolemeu I este menţionat ca făcând o campanie victorioasă în  nord, cucerind cetatea regelui de acolo şi luând idolii şi vasele din aur şi argint (Daniel 9, 7-9). Jewish Encyclopedia îl identifică cu Ptolemeu III Euergetes (Binefăcătorul), care a trăit între 284-221 î. H. şi a domnit între 246 î. H.-221 î. H. A fost fiul şi succesorul lui Ptolemeu II Philadelphos (Cel care îşi iubeşte fraţii/greacă). Se căsătoreşte în 246 î. H. cu Berenice II, readucând astfel Cirenaica (estul Libiei) sub stăpânire egipteană. Încheie victorios al treilea război sirian (246-241 î. H.) cu regatul elenistic al Seleucizilor, anexând teritorii în Siria şi Asia Mică. Se opune hegemoniei macedonene în Grecia, susţinând susţinând Liga Aheeană, Sparta şi Liga Etoliană. Domnia sa marchează apogeul expansiunii politico-teritoriale a Egiptului Lagid. În politica internă, promovează centralizarea statului şi susţine cultura, Alexandria fondată de Alexandru cel Mare devenind centrul cultural al lumii elenistice.

Un rege din miazăzi este menţionat ca fiind învingător al fiului celui din miazănoapte (Daniel 11, 10-12). Jewish Enciclopedia consideră că acest rege din miazăzi este Ptolemeu IV învingător în bătălia de la Rafia împotriva lui Antioh cel Mare Seleucidul (217 î.H.). Ptolemeu IV Philopator (Cel care îşi iubeşte tatăl) este nominalizat ca fiind protagonist al acetui eveniment în III Macabei 1, 1-7. El a fost fiul lui Ptolemeu III şi al Berenicei II şi a trăit între 244-205 î.H. A fost succesorul tatălui său şi a domnit între 221-205 î.H., fiind sub influenţa consilierilor Sosibios şi Agatocles. Lupta de la Rafia a încheiat cel de al patrulea război sirian (220-217 î.H.), succesul datorându-se importantelor contingente de autohtoni egipteni. Pe de altă parte populaţiile supuse se răscoală, revolta condusă de Harmachis şi Anclunachis fiind reprimată de-abia în 184 î. H.Domnia sa marchează începutul crizei Egiptului Lagid.

Tot despre confruntările dintre un rege de la miazăzi şi unul de la miazănoapte este vorba în Daniel 11: 14-17, International Standard Bible Encyclopedia identificându-l pe cel de la miazăzi cu Ptolemeu V Epiphanes (Vestitul). Este fiul lui Ptolemeu IV şi al Arsinoe III. A trăit între 210-180 î. H. Şi a succedat la tron tatălui său, domnind între 205-180 î. H. Fiind copil la preluarea puterii, a fost sub influenţa atotputernicilor sfetnici Sosibios, Agatocles, Tlepolemos şi Aristomenes. Înţelegerea dintre Seleucizii din miazănoapte şi Macedonia (205 î. H) a fost fatală pentru Egipt, care a pierdut în cursul celui de-al cincilea război sirian (201-195 î. H) teritoriile din Siria, Fenicia (Liban) şi Asia Mică (Turcia). Întreţine relaţii strânse cu Roma republicană şi cu Ligile Aheeană şi Etoliană, coaliţii ale oraşelor din Grecia. Reprimă în 184 î. H. revolta lui Harmachis şi Anclunachis, începută în veremea tatălui său.

O altă dispută între regii din miazăzi şi miazănoapte este citată în Daniel 11: 25-30, precum şi  în I Macabei 1:18; 10:51 şi în II Macabei 1:10;4:21.International Standard Bible Encyclopedia apreciază că regele din miazăzi este Ptolemeu VI Philometor (Cel care îşi iubeşte mama). El a avut două domnii: 180-164 î. H. şi 163-145 î.H. În 164 î. H. este alungat de Ptolemeu VIII şi se refugiază la Roma. Diplomaţia romană va împărţi statul egiptean celor doi: Ptolemeu VI rămâne cu Egiptul şi Cipru, iar Ptolemeu VIII primeşte Cirenaica. Astfel, Roma devine arbitrul politic al lumii elenistice. În 155 î. H. evreii refugiaţi din regatul Seleucid sunt primiţi în capitala Alexandria, într-un cartier propriu. În 145-144 î.H. a domnit şi Ptolemeu VII. La moartea lui Ptolemeu VI în 145 î.H., Ptolemeu VIII reunifică statul.

Regi elenistici Seleucizi

Seleucos a fost unul dintre comandanţii militari ai Alexandru Macedon care la moartea marelui cuceritor (323 î. H) şi-au împărţit uriaşul imperiu al acestuia. Lui Seleucos i-a revenit un teritoriu mare ce includea Persia (Iranul), Mesopotamia (Irakul), Asia Mică (Turcia) şi Siria, aceasta din urmă fiind centrul puterii regatului. Proclamarea sa ca rege în 312 î.H. a fost desemnată în istorie ca începutul unei ere cronologice. Urmaşii săi, care apar în vechiul Testament şi ca regi din miazănoapte, se vor confrunta în şase ’’războaie siriene’’ cu urmaşii lui Ptolemeu Lagos, căruia i-a revenit Egiptul, pentru supremaţia în Orientul Apropiat.

Primul rege Seleucid menţionat în Biblie este Antioh III, ca tată al lui Antioh Epiphanes (I Macabei 1) şi ca învins de puterea în creştere a Romei (I Macabei 8). Supranumit Megas (cel Mare), Antioh III a trăit între 242-187 î. H.şi a domnit între 223-187 î. H., fiind fiul lui Seleucos II (246-226 î. H.). La începutul domniei reprimă revoltele viceregilor Mediei (Iran) şi Asiei Mici. În cel de al patrulea război macedonean debutează cu victorii, dar înfrângerea de la Rafia (217 î. H) încheie nefavorabil acest conflict (220-217 î. H). Între 212 şi 205 efectuează o mare campanie în est, cunoscută sub numele de ’’Anabasis’’, în urma căreia şi-a căpătat supranumele şi teritoriile Armeniei, partiei, Bactriei, Gandarei şi arabilor din Gerrha. După încheierea unui acord cu Filip V al Macedoniei de împărţire a posesiunilor egiptene, Antioh III ocupă la sfârşitul victorios al celui cincilea război sirian (201-195 î.H.) Siria S, Fenicia (Liban) şi S Asiei Mici. Astfel regatul Seleucid devine cel mai puternic regat elenistic şi încearcă supunerea Traciei (Balcani), fapt ce provoacă reacţia Pergamului (Asia Mică), Rodosului (insulă în Marea Egee) şi a Ligii Aheene (alianţă a unor oraşe din Grecia). Acestea cer ajutor Romei şi refuzul lui Antioh III de a accepta solicitarea romană de a acorda libertatea oraşelor greceşti de pe coasta Asiei Mici declanşează războiul cu Roma. Liga Etoliană (coaliţie de oraşe din Grecia) îl desemnează strateg autocrator pe Antioh, care debarcă în Grecia, având ca şi consilier pe Hannibal, refugiat la curtea sa după înfrângerea Cartaginei de către Roma. Înfrânt însă la Termopile (191 î. H), Antioh se retrage în Asia Mică, unde va fi înfrânt în bătăliile navale de la Corycos (191 î.) şi Side (190 î.H). În aceste condiţii, romanii conduşi de L. Cornelius Scipios Asiaticus şi fratele acestuia Publius, învingătorul lui Hannibal, reuşesc să debarce în Asia Mică. Victoria romanilor la Myonesos, lângă Efes, duce la încheirea păcii de la Apameia (188 î.h), prin care Antioh pierde teritorii în Asia Mică şi plăteşte despăgubiri de război de 15.000 talanţi. Antioh III cel Mare a fost cel mai important membru al dinastiei Seleucide, după fondatorul acesteia.

Următorul rege Seleucid prezent în Vechiul Testament este Antioh IV Epiphanes, care învinge pe egipteni şi le invadează ţara, apoi a jefuit Templul din Ierusalim (I Macabei 1). Ca urmare, evreii conduşi de Iuda Macabeul, fiul preotului Matatia, se revoltă împotriva stăpânirii seleucide, obţinând succese (I Macabei 2-4). La moartea sa îi succede fiul său, Antioh Eupator (I Macabei 6). Antioh IV a trăit între 215-163 î. H. şi a domnit între 175-163 î.H.. În 189 î. H., după înfrângerea tatălui său în faţa roamnilor, a fost trimis ostatec la Roma.La moartea regelui Seleucos în 175 î. H. revine în Asia Mică şi cucereşte puterea cu ajutorul lui Eumene II, regele Pergamului. În cursul celui de-al şaselea răboi sirian (170-168 î.H) cucereşte capitala Egiptului, Memfis, unde se proclamă regent al nepotului său minor, Ptolemeu VI. Ultimatumul dur al senatului roman prezentat de C. Popilius Laenas îl forţează să se retragă umilit din această ţară. Este iniţiatorul unei energice politici de elenizare, construind multe oraşe.În acest context interzice în 167 î.H. cultul lui Iahve şi ridică un altar în cinstea lui Zeus la Ierusalim, eveniment care va conduce la izbucnirea în anul următor a revoltei evreieşti.

Antioh Eupator, fiul lui Antioh IV, este nominalizat ca murind de o boală gravă (I Macabei 6). Antioh V Eupator (Născut dintr-un tată ilustru) a trăit între 173-162 î.H. şi a deţinut puterea între 164-162 î.H. Domnia sa a marcat începutul crizei regatului Seleucid, de care a profitat regatul parţiei (Iran). S-a aflat sub regenţa lui Lisias, care momentan a reuşit pacificarea evreilor răsculaţi, dar au fost asasinaţi de succesorul Demetrios I.

Demetrios I, fiul lui Seleucos IV, este protagonistul conflictelor cu minorul său predecesor Antioh IV, cu evreii şi cu succesorul său Alexandru (I Macabei 7 şi următoarele, II Macabei 14,1). A fost supranumit Soter (Salvatorul) pentru că i-a eliberat pe babilonieni de sub tirania lui Timarchus, susţinut de Roma. El a domnit între 162-150 î.H, murind în bătălia decisivă cu Alexandru.Este menţionat în lucrările istoricilor antici Polybius, Appian, Diodor Sicilianul şi Flavius Josephus.

Alexandru, fiul lui Antioh Epiphanes, apare în I Macabei 10-11 şi despre el vorbeşte istoricul evreu romanizat Flavius Josephus. Data sa de naştere nu este cunoscută, domnia sa fiind înregistrată între 150-145 î.H. Flavius Josephus îl prezintă şi sub numele de Balas, care poate fi forma grecizată a unui nume aramaic. S-a căsătorit în 150 î.H. cu fiica lui Ptolemeu VI Philometor al Egiptului. Moare în luptă cu succesorul său Demetrios II

Demetrios, fiul lui Demetrios I Soter, a fost trimis ostatec la Roma de tatăl său. Fiind ajutat chiar de socrul lui Alexandru Balas,  îl învinge şi ucide pe acesta din urmă (I Macabei 10 şi următoarele). După această luptă ia numele de Nikator (Învingătorul), domnind între 145-140 î.H. şi 129-125 î.H. Înfrânt în 140 î.H. de regele part Mitridate I, pierde Mesopotamia în favoarea acestuia şi domnia în favoarea lui Antioh VI Epiphanes şi apoi Antioh VII Eurgetes. Pentru momentul reluării puterii istoricii au două variante: o victorie a fratelui său mai tînăr Alexandru Sidetes împotriva parţilor sau sprijinul part. În a doua domnie luptă cu Ptolemeu Eurgetes al Egiptului, fiind forţat să se retragă din Egipt şi apoi învins la Damasc. Pentru moartea sunt de asemenea două variante: asasinat la instigarea primei soţii, Cleopatra, ca răzbunare pentru faptul că în timpul captivităţii din Parţia se căsătorise cu o fiică a lui Mitridate, sau moare în lupta cu egiptenii care îl sprijineau pe uzurpatorul Alexandru Zabinas.După domnia sa regatul Seleucid se limitează la Siria. Este citat în lucrările istoricilor antici Flavius Josephus, Justinus şi Diodor din Sicilia.

Antioh cel Tânăr, fiul lui Alexandru, este adus la putere de Trifon, comandant al lui Alexandru, şi-l învinge Demetrios II (I Macabei 11), iar apoi este ucis de Trifon (I Macabei 13). Antioh VI Epifanes domneşte simultan cu Demetrios II între 146/145-142 î. H., în regiunea capitalei Antiohia. Ca şi predecesorul său, domneşte nominal, fiind tutelat de Trifon.

Rege part

Un Arsacis rege al perşilor este amintit ca find cel care îl învinge şi-l ia prizonier pe Demetrios II Seleucidul (I Macabei 14). De asemenea, el este unul dintre regii cărora Roma le trimite scrisori prin care îi avertiza în privinţa persecuţiei evreilor (I Macabei 15). Istoricul evreu Flavius Josephus spune că Demetrios s-a căsătorit cu o fiică a sa şi a murit în captivitate. Este evident că nu este vorba de un rege al perşilor, ci al parţilor tot de neam iranian, care şi-au constituit un stat pe la 250 î. H. în Persia prin Arsacis I, pe fondul decăderii Seleucizilor. Jewish Encyclopedia îl identifică pe acest Arsacis din Vechiul Testament ca fiind Mitridate I (171-138 î.H.). Succesor al lui Phraates I, el cucereşte Media (Iran) în 160 î. H. şi Mesopotamia (Irak) cu cetatea Seleucia de pe fluviul Tigru în 141 î. H. Ca urmare îşi ia titlul de ’’Mare rege’’ (basileos magas), fiind primul rege part care bate monedă cu chipul său. Astfel el transformă Parţia în mare putere a Orientului Mijlociu, stat care va intra în dispută cu Roma în secolul următor.

Regi ai Pergamului

Regele Eumene primeşte teritorii ale Regatului Seleucid ca urmare a înfrângerii lui Antioh III cel Mare de către romani (I Macabei). Este vorba de Eumenes II Soter al Pergamului (NV Asiei Mici), stat care se desprinsese din Regatul Seleucid în 283 î.H. A trăit între 221-159 î. H., fiind fiul lui Attalos I.I-a succedat tatălui său, în timpul domniei sale (197-159 î.H.), Pergamul atinge apogeul puterii.Alianţa cu Roma este elementul de bază al politicii sale externe. Participă la victoria romanilor în cel de-al treilea război macedonean (171-168 î.). În plan intern, construieşte altarul lui Zeus din Pergam, oraş care devine un centru al lumii elenistice. Îi succede Attalos II.

Un Atalus este citat printre cei care au primit de la romani scrisori în care îi preveneau asupra tratamentului aplicat evreilor, fiind contemporan cu Seleucidul Demetrios II (I Macabei). Este vorba de regele Attalos II al Pergamului, care a domnit între 159 -138 î.H. Supranumit Philadelphos (Cel care îşi iubeşte fratele) a susţinut domnia fratelui său Eumene II, căruia i-a succedat. A continuat alianţa cu romanii, pe care i-a susţinut în conflictul cu Seleucizii.

Rege al Spartei

Un Arie rege al Spartei este amintit ca având relaţii diplomatice cu marele preot evreu Onia (I Macabei 12). Sparta era condusă de un tandem de doi regi din familiile Ageazilor şi Europontizilor. Din familia Ageazilor au făcut parte doi rege cu numele Areos: primul a domnit între 309-265 î. H., iar al doilea între 262-254 î.H. Cum Onias I a deţinut funcţia de mare preot la sfârşitul sec. IV î.H. şi înc. sec. III î.H.,iar următorul cu acest nume a deţinut funcţia la începutul sec. II î.H., este foarte probabil ca cei doi lideri care au încheiat presupusul tratat să fie Areos I şi Onias I. Areos I a trăit între 312 î.H. şi 265 î.H. Bun comandant, duce o politică împotriva tendinţelor de restabilire a hegemoniei macedonene în Grecia, luptând cu succes împotriva regelui Antigonos Gonatas în 281-280 î.H. Respinge invazia lui Pyrrus, regele Epirului, în peninsula Pelopones şi conduce forţele peloponesiace în Războiul Cremonediac (267-261 î.H.). Moare într-o luptă din cursul acestui război, când a încercat să susţină Atena împotriva lui Antigonos. În plan intern, duce o politică de întărire a puterii regale, introducând ceremonialul monarhilor elenistici şi bate monedă de argint cu propriul chip.

Rege al Cappadociei

Un Arriarathes este nominalizat printre suveranii elenistici care primesc o scrisoare de la romani în privinţa atitudinii faţă de evrei (I Macabei 15). Este vorba probabil de regele Arriarathes V al Cappadociei. Regiune din centrul Asiei Mici, Cappadocia îşi cîştigă independenţa faţă de regatul elenistic al Seleucizilor la mijlocul sec. III î.H. Încă din timpul domniei tatălui şi predecesorului său Arriarates IV ţara devenise regat clientelar al Romei, în urma înfrângerii militare. Arriarathes V, numit şi Mithridates şi supranumit Eusebes Philopator, a avut două domnii: 162-158 î.H. şi 156-130 î.H., fiind  întrerupt de presupusul său frate şi pretendent Orofernes (158-157 î.H). El continuă promovarea elenismului în ţară şi politica filoromană. La solicitarea romanilor, participă la reprimarea revoltei din Pergam (vestul Asiei Mici) condusă de Aristonicos şi moare în luptă. Îi succede fiul său, Arriarathes VI Epiphanes Philopator.

Consul roman

Consulul roman Lucius trimite o scrisoare mai multor suverani elenistici (Cappadocia, Pergam, Egipt) pentru a susţine cauza evreilor (I Macabei 15). Cei doi consuli aleşi anual, ca prim consul şi al doilea consul, reprezentau puterea executivă a republicii romane. Este dificil de identificat având la dispoziţie doar prenumele, care era comun la Roma. Richard R. Losch, autor al cărţii All the people in the Bible (2008), avansează ca unul din cei doi candidaţi probabili pe Lucius Caecilius Mettelus Calvus, care a deţinut funcţia în 142 î.H..Problema care se ridică este că scrisoarea este inclusă în capitolul 15 din cartea întâi a Macabeilor, fapt ce ar data-o în 139, adică dacă documentul ar fi fost scris de Mettelus ar fi trebuit să se afle în capitiolul 14. Calvus a fost membru al familieie Caecilia, fiind fiul lui Quintus Caecilius Metellus şi fratele lui Quintus Caecilius Metellus Macedonicus. A ocupat succesiv funcţiile de pretor, consul, guvernator al Hispaniei în 142 î.H. (unde a luptat fără succes împotriva rebelului Viriathus), proconsul al Galiei Cisalpine în 141 î.H., legat în 140-139 î.H., în această perioadă făcând parte din ambasada trimisă în ţări din Orientul Apropiat. Copii săi au fost Lucius Caecilius Metellus Dalmaticus, Quintus Caecilius Metellus Numidicus şi Caecilia Metella, soţia lui Lucius Licinius Lucullus. Referinţe despre Calvus găsim la Iustin (XXXVIII 8, 8), istoric roman din perioada imperiului,deci cel puţin un secol după Calvus.

Al doilea candidat este Cnaeus Calpurnius Piso, care a deţinut funcţia în 139 î.H. şi care, în alte izvoare, apare şi ca Lucius Calpurnius Piso. Membru al marii familii Calpurnia care a început să se remarce în politica şi societatea romană în sec. III î.H. Despre el găsim referinţe în Factorum ac Dictorum Memorabilium (libri IX, i. 3. § 2), lucrarea lui Valerius Maximus (sf. Sec. I î.H.-înc. Sec. I d.H.), care a strâns în ea circa 1000 de povestiri despre viaţa vechilor romani.

SURSE

Biblia, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prefericitului Părinte Teoctist,  Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999

Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Horia C. Matei, Civilizaţia lumii antice. Mic dicţionar biografic, Editura Eminescu, Colecţia Clepsidra, Bucureşti, 1983.

Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

Jimmy Dunn, The Kings (Pharaohs) of Ancient Egypt, http://www.touregypt.net/featurestories/pharaohs.htm

Marie Parsons, Royal Titles for Kings of Egypt, http://www.touregypt.net/featurestories/titles.htm

Jimmy Dunn, Sheshonq I, Founder of Egypt's 22nd Dynasty, http://www.touregypt.net/featurestories/sheshonq1.htm

King of Egypt (Pharaoh) http://bibleresources.americanbible.org/bible-resources/bible-resource-center/people-and-nations/king-egypt-pharaoh

Jimmy Dunn, Apries, the 4th Ruler of Egypt's 26th Dynasty http://www.touregypt.net/featurestories/apries.htm

Apiladey ApilSin, King Hiram of Tyre, November 11 , 2007, http://www.ancientsites.com/aw/Article/422256

Richard Gottheil ,  M. Seligsohn , EDOX, IDUMEA  http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=45&letter=E 

List of rulers of Edom, http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_rulers_of_Edom

Richard Gottheil,   Eduard Meye, ARTAXERXES I.,   http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1827&letter=A

Richard Gottheil   Eduard Meyer   http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=62&letter=D

Richard Gottheil   Samuel Krauss,  PTOLEMY III, http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=587&letter=P

Richard Gottheil   Samuel Krauss,   PTOLEMY IV, http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=588&letter=P

PTOLEMY http://www.bible-history.com/isbe/P/PTOLEMY/

C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983

Louis Ginzberg , ANTIOCHUS V., EUPATOR, http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1590&letter=A

Louis Ginzberg, ALEXANDER BALAS, King of Syria

http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1136&letter=A

Louis Ginzberg ,  ANTIOCHUS VI. http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1591&letter=A

Richard Gottheil   Samuel Krauss  , ONIAS , http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=73&letter=O

Richard R. Losch, All the people in the Bible: an a-z guide , http://books.google.ro/books?id=j9db9kGwG3MC&pg=PA262&lpg=PA262&dq=Lucius+consul+roman+Maccabees&source=bl&ots=it7hJV08FL&sig=_l9ef3cB0d9rKMGmxPdlSmniilI&hl=ro&ei=OuWdTc2tDIXusgbZxd2sBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CBYQ6AEwAA#v=onepage&q=Lucius%20consul%20roman%20Maccabees&f=false

Lucius Caecilius Metellus Calvus, http://en.wikipedia.org/wiki/Lucius_Caecilius_Metellus_Calvus