Un soldat veteran francez despre campania în Egipt din 1798-9 a generalului N. Bonaparte (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
La Paris, lumea văzînd ce se întîmplă, zicea:
- Iată un pelerin care primește porunci din ceruri, ăsta ar fi în stare să pună mîna pe Franța, n-ar strica să-l asmuțim asupra Asiei sau Americii, poate că se va sătura!
I-a fost scris ca lui Cristos. Și așa, i se poruncește să pornească în Egipt*.  Vedeți cum se aseamănă soarta sa cu a fiului lui Dumnezeu? Ba, mai mult. Își adună el veteranii cei mai vrednici, pe care-i băgase în draci și le grăiește astfel:
- Băieți, pentru moment, ni se dă Egiptul să-l înfulecăm. Îl vom înghiți în doi timpi și trei mișcări, cum am făcut și cu Italia. Soldații de rînd vor deveni prinți, vor avea moșiile lor. Înainte!
- Înainte, copii! ordonă sergenții.
- Ajungem noi la Toulon, în drum spre Egipt. Pe-atunci, mările erau pline cu vasele englezilor. Da cînd ne-am îmbarcat, Napoleon ne spune:
- Englezii n-o să ne vadă și e bine să știți, de pe-acum, că generalu vostru are o stea în cer care ne călăuzește și ne apără!
Zis și făcut. Trecînd peste mare, luăm Malta, cum i-am fi luat o portocală ca să-i potolim setea de victorie, că era un om care nu putea sta cu brațele în sîn. Iată-ne și în Egipt. Bun. Acolo, alt consemn. Egiptenii, vedeți voi, sînt oameni care, de cînd lumea, s-au deprins să aibă pe tron niște uriași și armate numeroase ca nisipu mării; pentru că e o țară de duhuri și de crocodili, unde s-au construit niște piramide mari cît munții  noștri, sub care - ce s-au gîndit ei? - să-și înmormînteze regii ca să-i păstreze ca vii; la asta țin ei cel mai mult. De-aia, cînd să debarcăm, micu caporal ne spune:
- Copii, țările pe care o să le cuceriți se închină la o grămadă de zei pe care trebuie să-i respectăm, pentru că francezu cată să fie prietenu tuturor și să-i bată pe toți fără să-i jignească. Să vă intre bine în dovleac că nu aveți voie să vă atingeți de nimic, deocamdată, pentru că într-o zi, oricum, ale noastre o să fie toate! Înainte, marș!
Toate merg bine. Da toată lumea aceea care îl poreclise pe Napoleon cu numele de Kebir- Bonaberdis, o vorbă din graiu lor care vrea să zică sultanu-trage-cu-pușca este cuprinsă de o frică de moarte! Atunci, turcu, Asia, Africa, îi fac farmece și ne trimit un diavol, numit Mody, care se zicea că s-a coborît din cer pe-un cal alb și care, ca și stăpîna lui, nu se atingea glonte de dînsu și-amîndoi se hrăneau cu aer. Unii l-au și văzut; da eu, unu, nu știu dacă-i adevărat. Stăpînirile din Arabia și mamelucii spuneau ostașilor lor că Mody putea să-i ferească de moarte în bătlii, sub cuvînt că era un arhanghel trimis să lupe împotriva lui Napoleon și să-i răpească sceptru lui Solomon, unul dintre echipamentele lor, care, ziceau ei, că generalu nostru l-a furat. Vă dați seama că tot noi i-am făcut să scheaune.
Ei, da, ia spuneți, de unde știau ei de pactu lu Napoleon? E lucru firesc?
Cu toții erau siguri că putea porunci duhurilor și că, într-o clipă, putea ajunge dintr-un loc în altu - ca pasărea. Adevărat este că era peste tot locu. (...) Atunci am ocupat poziții la Alexandria, la Ghizeh și în fața Piramidelor. A trebuit să mărșăluim în soare, pe nisip, unde cei care aveau orbul găinilor vedeau ape care nu se puteau bea și umbră care te făceau să asuzi. De îi mîncam de vii pe mameluci și toți se supuneau ordinelor lu Napoleon, care a cucerit Egiptu de sus și Egiptu de jos, Arabia, ba și capitalele regatelor care nu mai existau, și unde erau mii de statui, cei cinci sute de diavoli ai naturii, apoi, lucru care numai acolo se întîlnește, puzderie de șopîrle, o țară fără margini, unde fiecare putea să-și ia cîteva hectare de pămînt, dacă îi făcea plăcere. În vreme ce împăratu își vede de treburile lui interne, că avea de gînd să facă niște lucruri minunate, englezii dau foc flotei sale în lupta de la Abukir, că ei nu mai știau ce să născocească ca să ne pună bețe-n roate. Da Napoleon, care se bucura de stimă și-n Răsărit și-n Apus, pe care papa îl numea fiul său și văru lui Mahomed, părintele său, vrea să se răzbune împotriva Angliei și să-i răpească Indiile ca să-si scoată apguba cu flota. Avea să ne mîne în Asia prin Marea Roșie, prin niște țări pline de nestemate, de aur, ca să aibă de unde ne plăti solda și de unde construi palate pe unde avea să poposească; numa că Mody se vorbește cu ciuma și ne-o trimite pe capu nostru ca să se întrerupă șiru victoriilor. Stai! Acum toată lumea defilează la parada de unde nimeni nu se mai întoarce teafăr... Soldatu pe moarte nu-ți mai pate cuceri Acra, deși am pătruns în oraș de trei ori, cu încăpățînarea noastră de oameni buni și viteji. Da tot ciuma era mai tare; nu era chip s-o păcălești! Toți erau foarte bolnavi. numai Napoleon era foarte rumen ca un trandafir și toată lumea l-a văzut cum bea ciuma și n-a avut nimic.
Ei, da ia spuneți prieteni, era firesc lucru?
Mamelucii, care știau că noi bolim pe la ambulanțe, au dat să ne taie calea; da cu Napoleon nu le-a mers. Numai ce ordonă el afurisiților lui, celor cu spinarea mai tare ca toți:
- Ia să-mi curățiți drumu!
Junot, care era un spadasin fără pereche, și prietenu său adevărat, ia cu dînsu numai o mie de oameni și pune fugă armata unei pașale care avusese pretenția să ni se pună de-a curmezișu. Pe urmă, ne întoarcem la Cairo, la cartieru nostru general...
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 171-174.

NOTĂ M.T.
* Campania din Egipt începută de generalul N. Bonaparte în 1798 a continuat și după revenirea acestuia în Franța în august 1799, până la evacuarea acestei provincii otomane de către armata franceză în 1802. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)

Supercentenarii României. Gheorghe Solomon, românul „călare” pe trei veacuri

JURNALUL NAȚIONAL, București, 18 iunie 2015

Gândire feministă în Anglia provincială a secolului XIX (C. BRONTE)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică industrializată Yorkshire. Tânăra Caroline Helstone, nepoata pastorului anglican local, reflectează asupra situației femeii din societatea provincială engleză, prezentându-se ca o antemergătoare a curentului feminist de la sfârșitul secolului XIX..

<(...)
Nimeni, își zicea mai departe Caroline, nimeni, după cîte văd, nu poate fi învinovățit în mod special pentru starea aceasta; și n-aș fi capabilă să spun, oricît de mult mi-aș chinui mintea, cum ar putea fi ea schimbată înspre mai bine; dar simt că pe undeva lucrurile nu merg așa cum ar trebui. Cred că femeile singure ar trebui să aibă mai multe de făcut - să li se ofere mai multe prilejuri de a găsi ocupații interesante și folositoare, mult mai multe decît li se oferă astăzi. Și atunci cînd rostesc asemenea cuvinte n-am defel impresia că l-aș supăra pe Dumnezeu cu vorbele mele, că aș fi lipsită de pietate ori smerenie, lipsită de credință sau că săvîrșesc o blasfemie. Aflu însă consolare în gîndul că Dumnezeu aude într-adevăr mulțime mare de gemete și arată îndurare față de multe dureri dinaintea căror oamenii își astupă urechile ori se încruntă cu dispreț neputincios. Spun neputincios fiindcă bag de seamă că acelor dureri pe care societatea nu e în stare să le curme cu ușurință le interzice în schimb exprimarea, sub pedeapsa disprețului, iar acest dispreț nu-i altceva decît un fel de pelerină înzorzonată, menită să-i ascundă schiloada slăbiciune. Oamenii nu pot îndura să li se amintească de relele pe care nu sînt în stare sau nu vor să le îndrepte, silindu-i să trăiască simțămîntul propriei lor incapacități, ori pe acela încă și mai dureros al obligației de a face un efort neplăcut, asemenea aduceri aminte le tulbură liniștea și le zdruncină mulțumirea de sine. Fetele bătrîne din sînul sărăcimii, fără adăpost și fără slujbă, nu se cuvine să ceară și ele un loc și o ocupație pe lumea asta: o asemenea cerere îi tulbură pe cei fericiți și bogați, îi tulbură pe părinți. Iată, de pildă, numeroasele familii cu fete, de-aici, de prin împrejurimi, familiile Armitage, Birtwhistle și \Sykes. Băieții din familiile astea își au fiecare profesia sau ocupația lui, au ceva de făcut. Surorile lor n-au nimic de făcut sub soarele nostru în afară de treburile casnice și de cusut; nici o plăcere pămîntească, în afara vizitelor care nu slujesc la nimic; și pentru tot restul vieții lor, nici o speranță de mai bine. Starea asta de lîncezeală le macină sănătatea; niciodată nu se simt bine. mințile și vederile li se închircesc pînă la o incredibilă îngustime. \Marea lor dorință - singura țintă a fiecăreia dintre ele - e să se mărite, dar cele mai multe n-au să se mărite niciodată - vor muri așa cum trăiesc în clipa de față. Plănuiesc, uneltesc și se îmbracă pentru a prinde în capcană un bărbat. Iar bărbații le iau în rîs; n-au nevoie de ele; le socotesc o marfă grozav de ieftină. Spun - nu o singură dată i-am auzit rîzînd disprețuitor pe tema asta - că piața matrimonială e sufocată de supraproducție. Același lucru îl spun și tații și se supără pe fetele lor cînd ajung să le descopere manevrele: le poruncesc să stea acasă. Ce s-or fi așteptînd să facă ele acasă? Dacă îi întrebi, îți răspund că să gătească și să coasă. Și se așteaptă ca fetele să facă treburile astea, și numai pe astea, cu mulțumire, în chip statornic, fără să plîngă vreodată în viața lor, ca și cum n-ar avea nici umbra vreunei posibilități de a realiza altceva; teoria asta poate fi susținută cu tot atîta dreptate ca și aceea care ar spune că tații nu sînt în stare să mănînce decît ce e gătit de fiicele lor și să îmbrace altceva decît ce e cusut de ele. Oare bărbații ar putea să trăiască la fel? N-ar fi și ei foarte nemulțumiți? Iar cînd nemulțumirea lor nu și-ar găsi leac, n-ar afla alt răspuns în afară de reproșuri ori de cîte ori și-ar exprima-o chiar și cu cea mai mare modestie, nemulțumirea asta n-ar dospi și nu s-ar transforma în turbare? Lucreția (1) stînd în mijlocul slujnicelor sale aplecată asupra războiului și țesînd în miez de noapte și virtuoasa nevastă a lui Solomon sînt deseori folosite ca pilde pentru ce ar trebui să fie „tagma femeilor” (cum zic ei). Nu știu; Lucreția, aș spune eu, era o femeie demnă de cea mai înaltă prețuire, foarte deopotrivă cu vara mea Hortense Moore; dar își ținea slujnicele  treze pînă tîrziu în noapte; N-aș fi defel să mă număr printre ele. Dacă i-ar sta în putință, la fel ne-ar munci și Hortense pe mine și pe Sarah, și nici una dintre noi n-am îndura una ca asta. Pe de altă parte, „nevasta virtuoasă” își ținea slujnicele de veghe pînă după miezul nopții; „isprăvea cu gustarea de dimineață”, cum spune doamna Sykes, înainte de ceasurile unu din noapte; dar ea mai avea și altceva de făcut decît să țeasă și să împartă porțiile. Era un fel de fabricantă - țesea pînză fină și o vindea; era agricultoare - cumpăra pămînturi și planta vie. Femeia aceea era o întreprinzătoare; se dovedea a fi ceea ce matroanele de la noi „o femeie cu cap”. Luată ca un tot, îmi place mult mai mult decît Lucreția; și nu cred că încheind cu ea vreun tîrg domnul Armitage ori domnul Sykes ar fi izbutit să obțină vreun avantaj; ceea ce îmi place. „Cu virtute și strălucire este ea îmbrăcată... într-însa se încrede soțul ei din toată inima... ea își deschide gura cu înțelepciune... feciorii ei ajung sus, de aceea lumea o fericește, iar soțul ei o laudă.” Rege al Iudeii - vrednica ta femeie model, e un model demn de toată prețuirea! Dar oare sîntem noi, în zilele de astăzi, crescute astfel încît să-i fim pe potrivă? Bărbați din Yorkshire! Se ridică fiicele voastre pînă la asemenea regească stare? Se pot ridica? Le puteți ajuta să se ridice? Le puteți oferi un domeniu în care însușirile pot să fie folosite și să se poată dezvolta? Bărbați din Anglia? Uitați-vă la sărmanele voastre fete, dintre care multe se ofilesc în preajma voastră, decăzînd pînă la distrugere sau prostie;  ori, ceea ce e și mai rău, pînă la a ajunge niște înăcrite fete bătrîne - invidioase, bîrfitoare, răutăcioase, fiindcă viața nu e pentru ele decît un pustiu; ori, ceea ce e cel mai rău dintre toate, silite să se zbată, recurgînd la biete cochetării ieftine și la artificii înjositoare, pentru a obține prin măritiș acea poziție și stimă care sînt refuzate celibatului. Părinți! Nu puteți schimba lucrurile acestea? Poate că nu dintr-o dată; dar acordați acestor probleme atenția cuvenită, atunci cînd vă înfruntați cu ele, socotiți-le vrednice de a cugeta asupra lor; nu le respingeți cu o glumă neroadă sau cu o insultă lașă. Ar trebui să doriți să fiți mîndri de fetele voastre, nu să roșiți din pricina lor - iar pentru asta găsiți-le ceva care să le intereseze, o ocupație care să le dea putința de a se ridica deasupra flirtului,  a manevrelor dubioase și a dăunătoarei clevetiri. Dacă veți păstra mai departe mințile fetelor voastre în îngustime și încătușare - vor rămîne veșnic o năpastă și un izvor de griji, uneori chiar o rușine pentru voi; instruiți aceste minți, oferiți-le o țintă în viață și o treabă de îndeplinit - vă vor fi cei mai încîntători tovarăși  în vremuri de sănătate; cele mai duioase îngrijitoare la vreme de boală; cel mai de nădejde sprijin la vremea bătrîneții.
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 67-70.

CETATEA MEGIDDO (ISRAEL)

Pe movila de la Megiddo, numită şi Tel-el-Mutessellim (Colina suveranului), a fost identificat unul din oraşele cele mai importante ale epocii biblice.

Situat pe înăţimea ce domina valea fertilă Jezreel, oraşul avea o importanţă strategică dată de controlul spre est asupra marelui drum dinspre Egipt spre Damasc (Siria) şi Mesopotamia (Irak). În consecinţă, în epoca antică au avut loc numeroase bătălii pentru cucerirea sa. 

Săpăturile arheologice din secolul XX au relevat o continuitate de locuire a 20 de oraşe începând cu sfârşitul mileniului VI î. H. pînă  în secolul V î. H.

Primele fortificaţii, identificate pe latura de est, datează de la începutul mileniului III î. H. Ele constă din lungi ziduri paralele groase de 4 m, realizate din piatră, intervalul dintre ele fiind plin de resturi de animale sacrificate. 

La începutul mileniului II î. H., Megiddo a devenit un important centru militar. Oraşul a fost înconjurat de puternice fortificaţii din piatră, cărora li s-au adăugat întărituri abrupte din pământ. Pe la mijlocul mileniului II î. H., pe latura nordică  a fost realizată o poartă din calcar de dimensiuni neobişnuite, aşezată pe o fundaţie din bazalt perfect tăiată. Ea comunica cu două perechi de locuinţe, separate de un pasaj suficient de larg pentru a permite trecerea unui car. Poarta de pe latura estică deservea palatul regilor cananeeni ai Megiddoului.

Importanţa oraşului pentru egipteni este menţionată în inscripţiile de la templul zeului Amon de la Karnak (Egiptul de Sus).  Faraonul Tutmos III a iniţiat prima sa campanie în ţara Canaanului la începutul secolului XV î. H. şi a învins categoric în valea Jezreel armata unită a regilor cananeeni, luaţi prin surprindere.  Apoi, după şapte luni de asediu, a cucerit şi cetatea. Arhivele regale egiptene de la el-Amarna păstrează şase scrisori de ajutor trimsie în secolul următor de regele Biridya din Megiddo suzeranilor săi împotriva regelui Labaya din Sichem, care urmărea cucerirea cetăţii.

Declinul puterii egiptene din secolele XII-XI î. H. a favorizat luptele pentru hegemonie între cananeeni, filistini şi israeliţi, care şi-au pus amprenta distructivă asupra oraşului.

În cele din urmă oraşul a fost cucerit de regele israelit David, care l-a transformat într-un centru regional al regatului său. Apogeul oraşului a fost atins în timpul domniei lui Solomon, fiul lui David, care l-a reconstruit în cadrul unei planificări urbane centralizate aplicată mai multor centre israelite, aşa cum arată şi Biblia (I Regi 9:15). Oraşul a fost înconjurat de două ziduri paralele dotate cu cazemate ce serveau ca locuinţe pentru soldaţi şi depozite pentru echipamentul militar. Pe latura nordică, pe locul vechii porţi cananeene, a fost construită o nouă poartă, care comunica cu trei serii de camere legate de un culoar. Pentru a-i spori securitatea au fost adăugate la exterior turnuri şi o altă poartă. 

Dar oraşul a fost distrus de faraonul Şeşonk în 926 î. H. Cetatea a fost reconstruită de regele Ahab al Israelului (874-852 î. H.), zidul având o grosime de 3,5 m şi încorporând poarta lui Solomon.  Dacă Biblia datează grajdurile în epoca lui Solomon, vestigiile arheologice dinspre latura sudică indică domnia lui Ahab:  în mijlocul unei curţi spaţioase înconjurată de un zid de piatră se află un bazin pentru adăparea animalelor. Se estimează la 450 numărul de cai care puteau fi adăpostiţi în aceste grajduri, la care se adăugau câteva zeci de care de luptă în clădirile învecinate, cifre impresionante pentru epocă. În vederea asigurării apei în timpul unui asediu, în partea vestică a fost săpat în rocă un sistem subteran de aducere a apei din afara cetăţii, constituit dintr-un puţ vertical de 25 m adâncime şi un tunel orizontal de 80 m lungime. Ieşirea la sursa de apă de la poalele colinei era acoperită de un zid gros camuflat de o moviliţă.

Dar în pofida acestor măsuri de securitate sporite, oraşul a fost din nou distrus, de acestă dată de regele asirian Tiglat-Palasar III în 732 î. H. , care l-a reconstruit în stil asirian.

La sfârşitul secolului VII î. H., pe versantul estic al colinei a fost construită o fortăreaţă  rectangulară. Şi aceasta a fost distrusă, după moartea lui Iosia, regele Iudeei,  în bătălia împotriva faraonului Nechao, în 609 î. H., conform Bibliei (II Regi 23:29).

Declinul început atunci a continuat pînă la abandonarea localităţii în timpul dominaţiei persane, în secolul V î. H.

În ceea ce priveşte viitorul, unii comentatori ai Noului Testament consideră că Meggido este Armageddonul (formă derivată din Har Megiddo) unde va avea loc ’’bătălia sfârşitului zilelor’’.

SURSA

Hillel Geva*, Megiddo. ’’Oraşul-cisternă’’ al lui Solomon, Centre d’information d’Israel, Sites archeologiques d’Israel, Jerusalem, 2000, no 6, pp. 17-23.

*H.G. a studiat arheologia la Universitatea Ebraică din Iersualim.

CATEGORII DE ARMĂ - PANDURII

I. Înfiinţarea

A. Ipsilanti - http://en.wikipedia.org

În epoca fanariotă (sec.XVIII) presiunea politică crescândă a sultanilor asupra Ţării Româneşti s-a resimţit şi în domeniul militar, domnii fiind nevoiţi să-şi limiteze armata la efective de câteva mii de soldaţi. În acest context, se dezvoltă în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) o nouă categorie de militari şi anume pandurii.

Pandurii aveau atribuţii de poliţie şi grăniceri, zona lor de recrutare predilectă fiind Oltenia rurală. Erau organizaţi pe batalioane, iar acestea în căpitănii. Ofiţerii erau recrutaţi numai din rândurile pandurilor, între ei existând şi o adevărată tradiţie de familie. Instrucţia se făcea în tabere speciale, timp de şase luni.
Pandurii au fost implicaţi în trei conflicte desfăşurate pe teritoriul Ţării Româneşti la începutul secolului XIX: războaiele ruso-otomane din 1806-1812 şi 1828-1829 şi revoluţia lui Tudor Vladmirescu din 1821

II. Războiul ruso-otoman din 1806-1812

T. Vladimirescu - www.rightwords.ro

Karagheorghe  - http://ro.wikipedia.org

Ei intră în prim-planul istoriei cu ocazia războiului ruso-otoman din 1806-1812. Domnitorul Constantin Ipsilanti, instalat pe tron de ruşi în 1806, ordonă spătarului Scarlat Ghica, serdarului Teodor Fotino şi slugerului Nicolae să recruteze şi să instruiască noi unităţi de panduri.Ca urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1807, în armata ridicată de Ipsilanti pandurii numărau 2000 de oameni. În acest an, ei au eliberat Craiova şi au asigurat legăturile cu forţele insurgenţilor sârbi conduşi de Karagheorghe ( - 1817). Cu această ocazie s-a remarcat Tudor Vladimirescu (1780 Vladimiri / Gorj - 1821), care, potrivit generalului rus Isaev, ’’de bună voie, comandant peste o mie de panduri, la Cerneţi a oprit timp de un an de zile atacul turcilor asupra acelui ţinut’’ .

Mai mult, pandurii vor traversa Dunărea, în Bulgaria otomană, luând poziţie în faţa Vidinului, pentru a fixa garnizoana inamică. Despre această misiune va povesti mai târziu comandantul Ioniţă Ceganu: ’’Muncă grea! Pentru că toată ziua eram atacaţi de arapi şi noaptea cădeau peste noi manafi, ca să ne scoată din meterezuri; dar noi aveam poruncă (...) morţi, tăieţi să nu părăsim locul.’’

După armistiţiul între Poartă şi Rusia din august 1807, s-a introdus un serviciu sanitar şi s-a stabilit ca urmaşii celor căzuţi să primească pensie. S-a realizat o restructurare, unitatea de bază devenind batalionul de 400 de panduri, organizat în 4 companii. S-a introdus şi un regulament, prin care se instituia instrucţia tragerii şi lupta tactică.

Haiduc Veliko - http://en.wikipedia.org

Ca urmare a acestor măsuri, în primăvara lui 1809 un regiment de 1000 de panduri condus de Tudor era gata de luptă în nord-vestul Olteniei. În contextul unei ofensive generale a forţelor ruse asupra liniei Dunării, detaşamentul lui Tudor a acţionat în zona Şimian – Vârciorova. În cursul acestor lupte pandurii au ocupat insula Ostrovul Mare,, unde s-a remarcat Ioan Solomon. Intrat de la 16 ani în ’’tagma pandurilor’’, el a primit derogare de vârstă pentru a putea comanda o companie în batalionul lui Drăguţ Mehedinţeanu. Pentru a contracara contraofensiva otomană, batalionul lui Mehedinţeanu a trecut Dunărea şi, în cooperare cu sârbii lui Haiduc Velko (1780-1813), au atacat Bregova. Apoi au revenit în ţară, unde au contribuit la alungarea inamicului de la Cerneţi.

În cursul anului 1810, pandurii ’’cari au trecut Dunărea din proprie iniţiativă’’ au cucerit Lom, Rahova, Kladovo, Bregova şi Nicopole. Mai mult, pandurii comandaţi de Tudor, între care se aflau Ioniţă Ceganu şi Ioan Solomon, au reuşit o incursiune la Plevna, inima Bulgariei, pentru a cărei respingere au fost mobilizaţi ’’toţi locuitorii musulmani’’ din zonă.

În martie 1811, pandurii ajunseseră la un efectiv de 6000, luptele continuând în zonele Calafat şi Craiova, fără ca vreo parte să înregistreze succes decisiv până la sfârşitul războiului.

III. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821

http://www.agero-stuttgart.de

Proclamaţia de la Padeş - www.stareanatiunii.com

mănăstirea Cotroceni la 1860 - http://en.wikipedia.org

În revoluţia lui Tudor Vladimirescu, pandurimea s-a evidenţiat de la început: 60 dintre pandurii din plaiul Cloşanilor, comandaţi de Dumitru Gârbea, au fost alături de Tudor în ianuarie 1821, când acesta a lansat celebra sa Proclamaţie de la Padeş (Oltenia). Apoi, după ce au cucerit mănăstirea Strehaia, au făcut joncţiunea cu pandurii căpitanului Simion Mehedinţeanu. Ulterior, au asediat mănăstirea Motru şi un detaşament a atacat la Ţânţăreni forţele domneşti. În tabăra de la Ţânţăreni şi-a organizat Tudor forţele strânse, din care trei sferturi erau panduri. Când a ajuns în Bucureşti, pandurii au fortificat mănăstirile Cotroceni, Mihai vodă, Radu vodă, Văcăreşti, Mitropoliei şi Antim. De asemenea, s-au efectuat noi recrutări din plaiurile Câmpina, Buzău, Cloşani, Vâlcan şi Novaci, numărul pandurilor ajungând la 5000 de infanterişti şi câteva sute de călăreţi. Pentru a forma o armată regulată, Tudor a introdus în rândurile pandurilor o disciplină militară severă, spunându-le: ’’Aveţi să slujiţi ca nişte oşteni numai pentru dreptăţile noastre, iar nu pentru vreo folosire de bani’’.

După ce otomanii au trecut Dunărea pentru a reprima revoluţia, Tudor a decis să se retragă la mănăstirile fortificate din Oltenia. Între timp, în această zonă au început ciocnirile dintre pandurii lui Solomon şi otomani. El a trimis două companii comandate de Vasile Crăpatu şi Dumitru Buştean pentru a stopa incursiunile inamice în judeţul Mehedinţi. Aceştia au executat un atac de noapte la Bucura, respingând invadatorii peste Dunăre. Ulterior, luptele s-au intensificat, superioritatea numerică a otomanilor obligându-l pe Solomon să se retragă din Craiova spre Cozia. La Zăvideni a fost ajuns de turci. Conform amintirilor lui Solomon, ’’furia tinereţii lor şi voinicia pandurilor ce era pe acea vreme, ne-a pus în ambiţie de am ieşit singuri în câmpie înaintea turcilor pe scena războiului’’. Dar forţele erau inegale: 800 de panduri contra 3000 de otomani.’’Noi văzând această groază, ne-am deznădăjduit de scăparea vieţii, însă cu săbiile şi cu iataganele în mână am făcut drum prin ei şi ne-am dus iarăşi la locul nostru, în grădina cu pruni, câţi am scăpat cu viaţă; rămâind peste 200 de panduri morţi în loc.’’ Potrivit lui Solomon, pierderile otomanilor au fost de 400 militari. Apoi, comandantul de panduri a aflat de asasinarea lui Tudor de către eterişti la 27 mai, la Târgovişte. Ca urmare, a ţinut un consiliu de război, în care s-a decis ca pandurii să se întoarcă la casele lor, iar el a plecat în Ardeal, unde a fost arestat de autorităţile habsburgice.

mănăstirea Tismana - www.crestinortodox.ro

Eteria - www.agero-stuttgart.de

În acest timp, pandurii care se aflaseră sub comanda lui Tudor, au coborât pe Olt şi aflând că la Drăgăşani erau 3000 de otomani, au forţat râul printr-o manevră de acoperire în noaptea din 27 spre 28 mai. A doua zi au avut loc o înfruntare nedecisă. Apoi la 2 iunie, la Râmnicu Vâlcea, căpitanii pandurilor Hagi Prodan, Dimitrie Macedonski şi Alexandru Nicolaevici s-au întâlnit cu liderii eterişti. Comandanţii pandurilor au reproşat eteriştilor lipsa unor măsuri logistice adecvate, care duseseră la ineficienţa acţiunilor pandureşti din zona Drăgăşani. Ipsilanti a decis să dea bătălia decisivă în perimetrul mănăstirilor de la sud de Drăgăşani: Stejăreşti, Străjeşti, Şerbăneşti, Mamul. S-au înfruntat 10 000 de eterişti şi 900 de panduri cu 6 000 de otomani. În momentele cele mai critice ale luptei, pandurii comnadaţi de căpitanul Ioan Oarcă ’’au ţinut toată acea bătaie a şase mii de turci, care după ce erau cei mai bravi, apoi erau şi îmbătaţi de triumful biruinţei ce repurtase până atunci, pentru că bătuseră atâta mulţime de greci, încât câmpul era aşternut de cadavre.’’ Dar acţiunea pandurilor nu a putut împiedica înfrângerea forţelor aliate. După aceasta detaşamente de panduri sub comanda lui Prodan, Macedonski şi Papa Vladimirescu au mai rezistat la mănăstirea Tismana şi pe aliniamentul Craiova-Ţânţăreni-mănăstirea Motru până la sfârşitul lui iunie.

După înfrângerea revoluţiei, unii panduri au arestaţi şi condamnaţi la despăgubiri, căpitanul Oarcă numărându-se printre cei ucişi. Noile autorităţi au confiscat armele şi au interzis purtarea armelor cu excepţia poliţiei şi a instituit un regim de angajamente scrise din partea ţăranilor în vederea supravegherii foştilor panduri.

www.historygorj.wordpress.com

Dar căpitanii Simion Mehedinţeanu şi Gheorghe Cuţui, refugiaţi în Transilvania, au început regruparea cetelor de panduri, fiind urmăririţi de autorităţile habsburgice. În mai 1826 cei doi intră în Oltenia, încercând să răscoale populaţia. Împreună cu pandurii credincioşi lor, au fost încercuiţi la mănăstirea Topolniţa. S-a încheiat un armistiţiu cu autorităţile, în baza căruia cei doi căpitani au primit dreptul de a merge în audienţă la domn. În cele din urmă au fost arestaţi şi spânzuraţi, iar mişcarea lor reprimată.

IV. Războiul ruso-otoman din 1828-1829

La începutul războiului ruso-otoman din 1828-1829, forţele ruse au atins rapid linia Dunării în luna mai, intrând şi în Oltenia. Aici, comandant al forţelor domniei era Ioan Solomon. Acesta împreună cu alţi căpitani de panduri au decis la Craiova să constituie un corp de panduri care să lupte cu otomanii.

Apoi s-a deplasat la Bucureşti, unde spătarul Alexandru Ghica l-a însărcinat cu recrutarea a 4000 de voluntari care să acţioneze pe cheltuiala ţării în cooperare cu ruşii, conform orientării politice a Divanului Ţării Româneşti. S-au format şase batalioane de câtre patru companii şi un detaşament de 300 de călăreţi. Comandanţii de batalion au fost slugerul Mihalache Ciupagea, serdarul Nicoale Verbiceanu, şetrarul Ioan Roşianu, Teodor Mehedinţeanu, Enache Cacaveleţeanu, şi căpitanii Stanciu Grecescu şi Mihai Boboc. Pandurii au fost dispersaţi prin satele Olteniei şi s-au implicat în lupte la Băileşti, Cioroiu, Golenţi. Solomon îşi amintea despre încleştarea de la Golenţi din 26 iunie: ’’Turcii, îndată ce ne-au văzut, au ieşit pe loc afară la câmp o sumă foarte mare şi ne-am bătut toată ziua şi de trei–patru ori i-am înfrânt, până îi băgam în şanţurile lor.’’

G.Magheru - www.interferenţe.ro

În continuare au avut loc lupte la Izvoarele, Şimian şi, la 14 septembrie, marea bătălie de la Băileşti dintre ruşi şi turci, la care a participat şi detaşamentul de panduri al lui Ciupagea. Acesta şi Ioan Solomon au fost decoraţi după victorie de comandamentul rus, Solomon primind din partea ţarului şi o sabie de aur. Până la sfârşitul anului va mai avea loc o luptă la Şiseşti, unde s-a distins tânărul căpitan de panduri Gheorghe Magheru (1804-1880), viitor revoluţionar paşoptist.

www.foaienationala.ro

insula Ada Kaleh  - www.drobetaturnuseverin.net

În primăvara lui 1829 luptele au fost reluate prin încleştarea de la Cireşu, despre care în Curierul românesc, cotidian editat de I. H. Rădulescu, se sublinia că românii erau decişi ’’sau a învinge sau a muri cu sabia în mână.’’ Victoriile de la Ciuperceni şi Schela şi cucerirea cetăţii Ada Kaleh au contribuit la încheierea războiului în vara lui 1829.

Victoria ruşilor a favorizat în 1830 instituirea ’’Regulamentului ostaşesc pentru miliţia pământească a Principatului Valahiei’’, în baza căruia s-a organizat armata naţională pe principii moderne.

V. Bibliografie G. Cristache

A.).Izvoare:
1.***, Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. I-V, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959-1962
2.***, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980

3. Aricescu C.D., Acte justificative la istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874 
4. Diculescu Vl., Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în documente. 1800-1848, Editura Dacia, Cluj, 1970.
5. Fotino Ilie, Tudor Vladimirescu şi Alecsandru Ipsilanti în revoluţia din anul 1821, supranumită Zavera, Bucureşti, 1874

6. Holban Teodor, Documente româneşti din arhivele franceze. 1801-1812, Bucureşti, 1939

7. Hurmuzaki Eudoxiu, Documente privind istoria românilor, (serie nouă), Vol. II – III, Ed. Acad. RSR, Bucureşti 1967. 
8. Isvoranu C., Istoria lui Tudor / N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1921

B). Lucrări:

1. Aricescu C.D., Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874.
2. Atanasiu Ioan I., Oastea română de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1933.
3. Berindei Dan, Mutaşcu Traian (col. r.), Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, Editura Militară, Bucureşti, 1873.
4. Bezviconi Gheorghe G., Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962.

5. Ceauşescu Ilie (gen. mr. dr.), Războiul întregului popor pentru apărarea patriei la români, Editura Militară, Bucureşti, 1980.
6. Deaconu Luchian, Pospai Mircea, Tulnic peste veacuri. Monumentul de la Padeş, Editura Militară, Bucureşti, 1981.
7. Ghica Ion, Opere, vol. I, Editura pentru literatura şi artă, Bucureşti, 1956.
8. Giurescu Constantin C., Istoria Bucureştilor, ediţia a II a revăzută şi adăugită, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1979. 
9. Iorga Nicolae, Situaţia agrară, economică şi socială a Olteniei în epoca lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1915.
10. Olteanu Constantin (gen. mr. dr.), Contribuţii la cercetarea conceptului de putere armată la români, Editura Militară, Bucureşti, 1979.
11. Pătrăşcanu Lucreţiu, Un veac de frământări sociale. 1821-1907, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1945.
12. Romanescu Gheorghe, Oastea română de-a lungul veacurilor, Editura Militară, Bucureşti, 1976.

13. Solomon Ioan (polcovnic), Amintiri, Craiova, 1933.
14. Stan Apostol,  Vlăduţ Constantin, Gheorghe Magheru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
15. Şotropa Valeriu, Proiecte de constituţie, programe de reforme şi petiţiile de drepturi în ţările române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976.

16. Xenopol A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX: Epoca fanarioţilor pînă la 1812, Iaşi, 1896.
17. ***, Istoria României, vol. III, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1964. 

C) Studii:
1.  Antip Constantin (gen. mr.), Revoluţia din anul 1821 condusă de Tudor Vladimirescu - începutul epocii moderne în istoria României / File din istoria militară a poporului român, vol. 10, Editura Militară, Bucureşti, 1982.
2. Bălaşa D., Purcărescu P., Luptele pandurilor şi eteriştilor pe Valea Oltului (1821), ''Buridava'', 1970.
3. Constantiniu Florin (dr.), Premisele formării armatei române moderne (sec. XVIII - începutul secolului XIX) / File din istoria militară a poporului român, vol. 7, Bucureşti, Editura Militară, 1980.
4. Gollner Carol, Refugiaţii din Ţara Românească la Sibiu în anul 1821 / ''Muzeul Bruckenthal. Studii şi comunicări'', nr. 1, 1966
5. Ionescu Mihail E. (cpt.), Talpeş Ioan (cpt.), Forţele militare şi participarea lor la lupta de eliberare, la formarea conştiinţei naţionale a poporului român în secolul român în secolul al XVIII lea şi primele decenii ale secolului al XIX lea / File din istoria militară a poporului român, vol. 10. Editura Militară, Bucureşti, 1982.
6. Neacşu Ioan I., Cîteva date interne despre voluntarii polcovnicului I. P. Livadi din războiul ruso-turc (1828-1829), ''Studii şi materiale de istorie modernă'', vol. II, 1960.
7. Neacşu I., Lista cu numele pandurilor şi căpteniilor care au participat la răscoală sub conducerea lui Tudor Vladimirescu (componenţa socială, completată cu date biografice) şi un extras statistic nominal cu componenţa socială a 116 căpetenii de panduri, ''Studii şi materiale de istorie modernă'', vol. I, 1957.
8. Neacşu Ioan I., Luptele locuitorilor din Oltenia cu turcii în ultima fază a răscoalei din 1821, ''Studii'', tom XV, nr. 5, 1962.
9. Neacşu Ioan I., Prima luptă a pandurilor români cu turcii la Drăgăşani (29 mai 1821), ''Studii'', tom XVIII, nr. 5, 1965.
10. Neacşu Ioan I., Participarea pandurilor la cea de a doua luptă de la Drăgăşani (7/19 iunie 1821), ''Studii'', vol. XXIV, nr. 1, 1971.
11. Nistor Ioan I., Organizarea oştilor pămîntene sub Regulamentul organic, ''Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice'', seria III, tom XXII, 1963.
12. Nistor I., Principatele române în preajma Tratatului de la Adrianopol, ''Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice'', seria III, tom XXIII, 1944.
13. Pascu Ştefan (acad.), Organizarea armatei române moderne şi rolul ei în desfăşurarea luptei de emancipare naţională (1821-1859), File din istoria militară a poporului român, vol. 7, Editura Militară, Bucureşti, 1980.
14. Platon Gheorghe, Unele mărturii documentare privind voluntarii din războiul ruso-turc (1828-1829), ''Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi'', secţia III, tom IX, 1963.
15. Soutog F., Informaţii despr ecoul în Transilvania al mişcării revoluţionare conduse de Tudor Vladimirescu, ''Revista Arhivelor'', an X, nr. 2, 1967.
16. Velichi C. N., Emigrări la nord şi la sud de Dunăre în perioada 1828-1834, ''Romanoslavica'', vol. IX, 1965.

17. Vîrtosu Emil, Cu privire la panduri, ’’Arhivele Olteniei’’, an XIII, 1934.
18. Vîrtosu Emil, Despre corpul de voluntari eleni creat la Bucureşti în 1807, ''Studii şi materiale de istorie medie'', vol. V, 1962.

SURSĂ:

Gheorghe Cristache (col. dr.), Formaţiuni populare militare româneşti 1800-1830, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, 104 p.


SURSE SUPLIMENTARE INTERNET
1) ***, Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (1821-1918) / 1.2.Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revenirea la domniile pământene, ''Scritube'' / Istorie, http://www.scritube.com/istorie/STATUL-ROMAN-MODERN-DE-LA-PROI54328.php
2) ***, Moştenitorii lui Tudor Vladimirescu contribuie la dezvoltarea turismului gorjan, ''eComunitate'' / Cultură, 16.02.2010, http://www.ecomunitate.ro/Mostenitorii_lui_Tudor_Vladimirescu_contribuie_la_dezvoltarea_turismului_gorjean_%2819114%29.html
3) ***, Casa memorială Tudor Vladimirescu - comuna Vladimiri, judeţul Gorj, ''Muzeul Gorjului'', Târgu Jiu, http://www.muzeulgorjului.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=46&Itemid=40
4) ***, Casa memorială Tudor Vladimirescu -  sat Vladimir, comuna Vladimir, judeţ Gorj, ''Muzeul Judeţean Gorj'' / Case memoriale, http://museum.ici.ro/oltenia/gorj/romanian/fcasa_vladimirescu.htm
5) ***, Tudor Vladimirescu, ''JudeţulGorj.info'', http://www.judetulgorj.info/personalitati-gorj/721-tudor-vladimirescu-.html
6) ***, Tudor Vladimirescu, ''Enciclopedia României'', http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Tudor_Vladimirescu

7) Rădulescu Mihai Sorin, Genealogii / Ecouri dinspre neamul lui Tudor Vladimirescu, ''Ziarul Financiar / Ziarul de Duminică'', Bucureşti, 23 aprilie 2009, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/genealogii-ecouri-dinspre-neamul-lui-tudor-vladimirescu-4235881/
8) ''Administraţia domeniului public şi dezvoltare urbană Sector 6'' / Descriere sector, http://www.adpdu6.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=46&Itemid=56
9) ''Dicţionar explicativ al limbii române'' / Pandur, http://www.dexro.ro/definitii/lista/18/p
10) Wikipedia, Categoria: Panduri (Panduri. Haiduci şi panduri din Oltenia. Ionică Lambru. Petrache Poenaru. Marius Pârv. Tudor Vladimirescu), http://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Panduri

Vechiul Testament (JACOB 1991)

Edmond Jacob, Vechiul Testament, trad. C. Preda (Paris, ed. VI, 1991), București, Humanitas / Ce știu?, 1993, 191 p.

2 Teologul protestant Edmond Jacob (născut în 1909) a predat la Facultatea de Teologie protestantă din Montpellier și la cea din Strasbourg. Colaborator la traducerea ecumenică a Bibliei, el este, de asemenea, autor a 10 cărți și studii în anii 1946, 1955, 1955 (ed. II 1968), 1960, 1965 (ed. II 1982), 1968, 1968, 1971, 1979 și 1987.

5 Cuvânt înainte către cititorul român 

9 I. Aspectul exterior al Vechiului Testament
I. Limba Vechiului Testament
II. Textul Vechiului Testament
III. Principalele manuscrise ebraice
IV. Edițiile tipărite 
V. Vechile versiuni

29 II. La originea Vechiului Testament: tradiția vie a unui popor
I. Tradiția orală
II. Tradiție și scriere: primele documente scrise 

43 III. Tora, Pentateucul - un ansamblu de documente diferite
I. Prezentarea problemei
II. Un autor original: Iahvistul
III. Prelucrările lucrării iahviste
IV. Deuteronomul
V. Un nou autor: lucrarea sacerdotală
VI. Redactarea finală
VII. Concluzii

69 IV. Marile opere istorice: de la cucerire la întoarcere
I. Un istoric profetic: lucrarea deuteronomistă
II. Opera istorică a Cronistului: Cronici, Ezdra, Neemia

95 V. Profeții
I. Profeții din secolul VIII și apogeul Imperiului Asirian
II. Profeții de la sfârșitul regatului lui IUda
III. Profeții din timpul exilului
IV. Profeții de după exil
V. O apocalipsă profetică: Daniel

129 VI. Poezia
I. Psalmii
II. Cartea lui Iov
III. Plângerile
IV. Cântarea Cântărilor

147 VII. Literatura sapiențială
I. Pildele lui Solomon
II. Eclesiastul
III. Un roman istoric: Estera
IV. O nuvelă istorico-politică: Rut

159 VIII. Apocrifele

165 IX. De la cărți la canon

177 Concluzii: Cum trebuie citit Vechiul Testament?

181 Bibliografie