Secretele Celei mai spectaculoase Căi Ferate din România, de îngrijire leagă Oltenia de Ardeal cu 39 de tuneluri, 35 de Poduri ȘI viaducte, pe o Lungime de 31 de kilometri

ADEVĂRUL 15 februarie 2015

FOTO Tradiţii ciudate ale românilor, de Anul Nou: la Ruginoasa flăcăii se bat cu bâte pentru fete, la Nereju se joacă dansul morţii, iar în Ardeal se deschide cerul

Adevărul 31 decembrie 2013

Patru superstiţii de Crăciun: Usturoi sub pernă, porumb pe sobă, zero muncă, zero împrumuturi


Digi 24 25 decembrie 2013

Incredibila pohtă a Olguței dezgroapă o enigmă uriașă a istoriei românilor: UNDE E MIHAI VITEAZUL?
Gândul 26 ianuarie 2013

Pozițiile navelor comerciale românești la 26 august 1972 („Litoral” 1972)

<
În portul Constanța se află de cîteva zile cargourile „SĂLAJ” și „VRANCEA”, cele mai tinere nave ale flotei noastre maritime comerciale. Recent au mai sosit în țară cargourile „CRAIOVA”, „BACĂU” și „TÎRGOVIȘTE”, precum și mineralierele „REȘIȚA” și „DUNĂREA”.
La Constanța sub operațiuni de descărcare-încărcare se mai află navele „PREDEAL”, „SINAIA” și „BRĂILA”, iar la Galați navele „BAIA MARE” și „DEVA”.
Majoritatea celorlalte nave maritime comerciale ale țării sînt, sub operațiuni de descărcare sau încărcare, în diferite porturi ale lumii. Astfel, cargoul „ORADEA” se află în S.U.A., în portul Houston, „IAȘI” la Leixoes - Portugalia, „TIMIȘOARA”, la Dunkerque - Franța, „SUCEAVA”, la Anvers, „DOLJ”, „BRAD”, „BRAȘOV” și „TÎRGU MUREȘ”, la Londra, „GALAȚI”, la Manchester, „VULCAN” și ”CUGIR”, la Rotterdam, mineralierul „OLTUL” încarcă minereu în portul Lulea - Suedia, iar „BUCEGI” se îndreaptă spre Point Noire - R.P. Congo,
În drum spre Japonia se află „HUNEDOARA” și „CARPAȚI”. Tot în această parte a lumii se mai află și mineralierul „LUPENI”, la Marmagoa - India și cargoul „DOBROGEA”, la Yokohama - Japonia. Cargoul „BUCUREȘTI” se îndreaptă spre Choingjin - R.P.D. Coreeană.
Dintre petroliere doar „OLTENIA” se află în staționare, la Kharg Island, de unde încarcă țiței. ”ARGEȘ” este în marș spre Ashkelon, „PRAHOVA” spre Hamburg și „PLOIEȘTI” spre Aarhus.
Pasagerul „TRANSILVANIA” continuă cursele între Constanța și Istanbul.
>

SURSA
NAVELE ROMÂNEȘTI PE MĂRILE ȘI OCEANELE LUMII, „Litoral”, Constanța, 26 august 1972, p.?.

CATEGORII DE ARMĂ - PANDURII

I. Înfiinţarea

A. Ipsilanti - http://en.wikipedia.org

În epoca fanariotă (sec.XVIII) presiunea politică crescândă a sultanilor asupra Ţării Româneşti s-a resimţit şi în domeniul militar, domnii fiind nevoiţi să-şi limiteze armata la efective de câteva mii de soldaţi. În acest context, se dezvoltă în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) o nouă categorie de militari şi anume pandurii.

Pandurii aveau atribuţii de poliţie şi grăniceri, zona lor de recrutare predilectă fiind Oltenia rurală. Erau organizaţi pe batalioane, iar acestea în căpitănii. Ofiţerii erau recrutaţi numai din rândurile pandurilor, între ei existând şi o adevărată tradiţie de familie. Instrucţia se făcea în tabere speciale, timp de şase luni.
Pandurii au fost implicaţi în trei conflicte desfăşurate pe teritoriul Ţării Româneşti la începutul secolului XIX: războaiele ruso-otomane din 1806-1812 şi 1828-1829 şi revoluţia lui Tudor Vladmirescu din 1821

II. Războiul ruso-otoman din 1806-1812

T. Vladimirescu - www.rightwords.ro

Karagheorghe  - http://ro.wikipedia.org

Ei intră în prim-planul istoriei cu ocazia războiului ruso-otoman din 1806-1812. Domnitorul Constantin Ipsilanti, instalat pe tron de ruşi în 1806, ordonă spătarului Scarlat Ghica, serdarului Teodor Fotino şi slugerului Nicolae să recruteze şi să instruiască noi unităţi de panduri.Ca urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1807, în armata ridicată de Ipsilanti pandurii numărau 2000 de oameni. În acest an, ei au eliberat Craiova şi au asigurat legăturile cu forţele insurgenţilor sârbi conduşi de Karagheorghe ( - 1817). Cu această ocazie s-a remarcat Tudor Vladimirescu (1780 Vladimiri / Gorj - 1821), care, potrivit generalului rus Isaev, ’’de bună voie, comandant peste o mie de panduri, la Cerneţi a oprit timp de un an de zile atacul turcilor asupra acelui ţinut’’ .

Mai mult, pandurii vor traversa Dunărea, în Bulgaria otomană, luând poziţie în faţa Vidinului, pentru a fixa garnizoana inamică. Despre această misiune va povesti mai târziu comandantul Ioniţă Ceganu: ’’Muncă grea! Pentru că toată ziua eram atacaţi de arapi şi noaptea cădeau peste noi manafi, ca să ne scoată din meterezuri; dar noi aveam poruncă (...) morţi, tăieţi să nu părăsim locul.’’

După armistiţiul între Poartă şi Rusia din august 1807, s-a introdus un serviciu sanitar şi s-a stabilit ca urmaşii celor căzuţi să primească pensie. S-a realizat o restructurare, unitatea de bază devenind batalionul de 400 de panduri, organizat în 4 companii. S-a introdus şi un regulament, prin care se instituia instrucţia tragerii şi lupta tactică.

Haiduc Veliko - http://en.wikipedia.org

Ca urmare a acestor măsuri, în primăvara lui 1809 un regiment de 1000 de panduri condus de Tudor era gata de luptă în nord-vestul Olteniei. În contextul unei ofensive generale a forţelor ruse asupra liniei Dunării, detaşamentul lui Tudor a acţionat în zona Şimian – Vârciorova. În cursul acestor lupte pandurii au ocupat insula Ostrovul Mare,, unde s-a remarcat Ioan Solomon. Intrat de la 16 ani în ’’tagma pandurilor’’, el a primit derogare de vârstă pentru a putea comanda o companie în batalionul lui Drăguţ Mehedinţeanu. Pentru a contracara contraofensiva otomană, batalionul lui Mehedinţeanu a trecut Dunărea şi, în cooperare cu sârbii lui Haiduc Velko (1780-1813), au atacat Bregova. Apoi au revenit în ţară, unde au contribuit la alungarea inamicului de la Cerneţi.

În cursul anului 1810, pandurii ’’cari au trecut Dunărea din proprie iniţiativă’’ au cucerit Lom, Rahova, Kladovo, Bregova şi Nicopole. Mai mult, pandurii comandaţi de Tudor, între care se aflau Ioniţă Ceganu şi Ioan Solomon, au reuşit o incursiune la Plevna, inima Bulgariei, pentru a cărei respingere au fost mobilizaţi ’’toţi locuitorii musulmani’’ din zonă.

În martie 1811, pandurii ajunseseră la un efectiv de 6000, luptele continuând în zonele Calafat şi Craiova, fără ca vreo parte să înregistreze succes decisiv până la sfârşitul războiului.

III. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821

http://www.agero-stuttgart.de

Proclamaţia de la Padeş - www.stareanatiunii.com

mănăstirea Cotroceni la 1860 - http://en.wikipedia.org

În revoluţia lui Tudor Vladimirescu, pandurimea s-a evidenţiat de la început: 60 dintre pandurii din plaiul Cloşanilor, comandaţi de Dumitru Gârbea, au fost alături de Tudor în ianuarie 1821, când acesta a lansat celebra sa Proclamaţie de la Padeş (Oltenia). Apoi, după ce au cucerit mănăstirea Strehaia, au făcut joncţiunea cu pandurii căpitanului Simion Mehedinţeanu. Ulterior, au asediat mănăstirea Motru şi un detaşament a atacat la Ţânţăreni forţele domneşti. În tabăra de la Ţânţăreni şi-a organizat Tudor forţele strânse, din care trei sferturi erau panduri. Când a ajuns în Bucureşti, pandurii au fortificat mănăstirile Cotroceni, Mihai vodă, Radu vodă, Văcăreşti, Mitropoliei şi Antim. De asemenea, s-au efectuat noi recrutări din plaiurile Câmpina, Buzău, Cloşani, Vâlcan şi Novaci, numărul pandurilor ajungând la 5000 de infanterişti şi câteva sute de călăreţi. Pentru a forma o armată regulată, Tudor a introdus în rândurile pandurilor o disciplină militară severă, spunându-le: ’’Aveţi să slujiţi ca nişte oşteni numai pentru dreptăţile noastre, iar nu pentru vreo folosire de bani’’.

După ce otomanii au trecut Dunărea pentru a reprima revoluţia, Tudor a decis să se retragă la mănăstirile fortificate din Oltenia. Între timp, în această zonă au început ciocnirile dintre pandurii lui Solomon şi otomani. El a trimis două companii comandate de Vasile Crăpatu şi Dumitru Buştean pentru a stopa incursiunile inamice în judeţul Mehedinţi. Aceştia au executat un atac de noapte la Bucura, respingând invadatorii peste Dunăre. Ulterior, luptele s-au intensificat, superioritatea numerică a otomanilor obligându-l pe Solomon să se retragă din Craiova spre Cozia. La Zăvideni a fost ajuns de turci. Conform amintirilor lui Solomon, ’’furia tinereţii lor şi voinicia pandurilor ce era pe acea vreme, ne-a pus în ambiţie de am ieşit singuri în câmpie înaintea turcilor pe scena războiului’’. Dar forţele erau inegale: 800 de panduri contra 3000 de otomani.’’Noi văzând această groază, ne-am deznădăjduit de scăparea vieţii, însă cu săbiile şi cu iataganele în mână am făcut drum prin ei şi ne-am dus iarăşi la locul nostru, în grădina cu pruni, câţi am scăpat cu viaţă; rămâind peste 200 de panduri morţi în loc.’’ Potrivit lui Solomon, pierderile otomanilor au fost de 400 militari. Apoi, comandantul de panduri a aflat de asasinarea lui Tudor de către eterişti la 27 mai, la Târgovişte. Ca urmare, a ţinut un consiliu de război, în care s-a decis ca pandurii să se întoarcă la casele lor, iar el a plecat în Ardeal, unde a fost arestat de autorităţile habsburgice.

mănăstirea Tismana - www.crestinortodox.ro

Eteria - www.agero-stuttgart.de

În acest timp, pandurii care se aflaseră sub comanda lui Tudor, au coborât pe Olt şi aflând că la Drăgăşani erau 3000 de otomani, au forţat râul printr-o manevră de acoperire în noaptea din 27 spre 28 mai. A doua zi au avut loc o înfruntare nedecisă. Apoi la 2 iunie, la Râmnicu Vâlcea, căpitanii pandurilor Hagi Prodan, Dimitrie Macedonski şi Alexandru Nicolaevici s-au întâlnit cu liderii eterişti. Comandanţii pandurilor au reproşat eteriştilor lipsa unor măsuri logistice adecvate, care duseseră la ineficienţa acţiunilor pandureşti din zona Drăgăşani. Ipsilanti a decis să dea bătălia decisivă în perimetrul mănăstirilor de la sud de Drăgăşani: Stejăreşti, Străjeşti, Şerbăneşti, Mamul. S-au înfruntat 10 000 de eterişti şi 900 de panduri cu 6 000 de otomani. În momentele cele mai critice ale luptei, pandurii comnadaţi de căpitanul Ioan Oarcă ’’au ţinut toată acea bătaie a şase mii de turci, care după ce erau cei mai bravi, apoi erau şi îmbătaţi de triumful biruinţei ce repurtase până atunci, pentru că bătuseră atâta mulţime de greci, încât câmpul era aşternut de cadavre.’’ Dar acţiunea pandurilor nu a putut împiedica înfrângerea forţelor aliate. După aceasta detaşamente de panduri sub comanda lui Prodan, Macedonski şi Papa Vladimirescu au mai rezistat la mănăstirea Tismana şi pe aliniamentul Craiova-Ţânţăreni-mănăstirea Motru până la sfârşitul lui iunie.

După înfrângerea revoluţiei, unii panduri au arestaţi şi condamnaţi la despăgubiri, căpitanul Oarcă numărându-se printre cei ucişi. Noile autorităţi au confiscat armele şi au interzis purtarea armelor cu excepţia poliţiei şi a instituit un regim de angajamente scrise din partea ţăranilor în vederea supravegherii foştilor panduri.

www.historygorj.wordpress.com

Dar căpitanii Simion Mehedinţeanu şi Gheorghe Cuţui, refugiaţi în Transilvania, au început regruparea cetelor de panduri, fiind urmăririţi de autorităţile habsburgice. În mai 1826 cei doi intră în Oltenia, încercând să răscoale populaţia. Împreună cu pandurii credincioşi lor, au fost încercuiţi la mănăstirea Topolniţa. S-a încheiat un armistiţiu cu autorităţile, în baza căruia cei doi căpitani au primit dreptul de a merge în audienţă la domn. În cele din urmă au fost arestaţi şi spânzuraţi, iar mişcarea lor reprimată.

IV. Războiul ruso-otoman din 1828-1829

La începutul războiului ruso-otoman din 1828-1829, forţele ruse au atins rapid linia Dunării în luna mai, intrând şi în Oltenia. Aici, comandant al forţelor domniei era Ioan Solomon. Acesta împreună cu alţi căpitani de panduri au decis la Craiova să constituie un corp de panduri care să lupte cu otomanii.

Apoi s-a deplasat la Bucureşti, unde spătarul Alexandru Ghica l-a însărcinat cu recrutarea a 4000 de voluntari care să acţioneze pe cheltuiala ţării în cooperare cu ruşii, conform orientării politice a Divanului Ţării Româneşti. S-au format şase batalioane de câtre patru companii şi un detaşament de 300 de călăreţi. Comandanţii de batalion au fost slugerul Mihalache Ciupagea, serdarul Nicoale Verbiceanu, şetrarul Ioan Roşianu, Teodor Mehedinţeanu, Enache Cacaveleţeanu, şi căpitanii Stanciu Grecescu şi Mihai Boboc. Pandurii au fost dispersaţi prin satele Olteniei şi s-au implicat în lupte la Băileşti, Cioroiu, Golenţi. Solomon îşi amintea despre încleştarea de la Golenţi din 26 iunie: ’’Turcii, îndată ce ne-au văzut, au ieşit pe loc afară la câmp o sumă foarte mare şi ne-am bătut toată ziua şi de trei–patru ori i-am înfrânt, până îi băgam în şanţurile lor.’’

G.Magheru - www.interferenţe.ro

În continuare au avut loc lupte la Izvoarele, Şimian şi, la 14 septembrie, marea bătălie de la Băileşti dintre ruşi şi turci, la care a participat şi detaşamentul de panduri al lui Ciupagea. Acesta şi Ioan Solomon au fost decoraţi după victorie de comandamentul rus, Solomon primind din partea ţarului şi o sabie de aur. Până la sfârşitul anului va mai avea loc o luptă la Şiseşti, unde s-a distins tânărul căpitan de panduri Gheorghe Magheru (1804-1880), viitor revoluţionar paşoptist.

www.foaienationala.ro

insula Ada Kaleh  - www.drobetaturnuseverin.net

În primăvara lui 1829 luptele au fost reluate prin încleştarea de la Cireşu, despre care în Curierul românesc, cotidian editat de I. H. Rădulescu, se sublinia că românii erau decişi ’’sau a învinge sau a muri cu sabia în mână.’’ Victoriile de la Ciuperceni şi Schela şi cucerirea cetăţii Ada Kaleh au contribuit la încheierea războiului în vara lui 1829.

Victoria ruşilor a favorizat în 1830 instituirea ’’Regulamentului ostaşesc pentru miliţia pământească a Principatului Valahiei’’, în baza căruia s-a organizat armata naţională pe principii moderne.

V. Bibliografie G. Cristache

A.).Izvoare:
1.***, Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. I-V, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959-1962
2.***, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980

3. Aricescu C.D., Acte justificative la istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874 
4. Diculescu Vl., Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în documente. 1800-1848, Editura Dacia, Cluj, 1970.
5. Fotino Ilie, Tudor Vladimirescu şi Alecsandru Ipsilanti în revoluţia din anul 1821, supranumită Zavera, Bucureşti, 1874

6. Holban Teodor, Documente româneşti din arhivele franceze. 1801-1812, Bucureşti, 1939

7. Hurmuzaki Eudoxiu, Documente privind istoria românilor, (serie nouă), Vol. II – III, Ed. Acad. RSR, Bucureşti 1967. 
8. Isvoranu C., Istoria lui Tudor / N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1921

B). Lucrări:

1. Aricescu C.D., Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874.
2. Atanasiu Ioan I., Oastea română de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1933.
3. Berindei Dan, Mutaşcu Traian (col. r.), Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, Editura Militară, Bucureşti, 1873.
4. Bezviconi Gheorghe G., Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962.

5. Ceauşescu Ilie (gen. mr. dr.), Războiul întregului popor pentru apărarea patriei la români, Editura Militară, Bucureşti, 1980.
6. Deaconu Luchian, Pospai Mircea, Tulnic peste veacuri. Monumentul de la Padeş, Editura Militară, Bucureşti, 1981.
7. Ghica Ion, Opere, vol. I, Editura pentru literatura şi artă, Bucureşti, 1956.
8. Giurescu Constantin C., Istoria Bucureştilor, ediţia a II a revăzută şi adăugită, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1979. 
9. Iorga Nicolae, Situaţia agrară, economică şi socială a Olteniei în epoca lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1915.
10. Olteanu Constantin (gen. mr. dr.), Contribuţii la cercetarea conceptului de putere armată la români, Editura Militară, Bucureşti, 1979.
11. Pătrăşcanu Lucreţiu, Un veac de frământări sociale. 1821-1907, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1945.
12. Romanescu Gheorghe, Oastea română de-a lungul veacurilor, Editura Militară, Bucureşti, 1976.

13. Solomon Ioan (polcovnic), Amintiri, Craiova, 1933.
14. Stan Apostol,  Vlăduţ Constantin, Gheorghe Magheru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
15. Şotropa Valeriu, Proiecte de constituţie, programe de reforme şi petiţiile de drepturi în ţările române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976.

16. Xenopol A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX: Epoca fanarioţilor pînă la 1812, Iaşi, 1896.
17. ***, Istoria României, vol. III, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1964. 

C) Studii:
1.  Antip Constantin (gen. mr.), Revoluţia din anul 1821 condusă de Tudor Vladimirescu - începutul epocii moderne în istoria României / File din istoria militară a poporului român, vol. 10, Editura Militară, Bucureşti, 1982.
2. Bălaşa D., Purcărescu P., Luptele pandurilor şi eteriştilor pe Valea Oltului (1821), ''Buridava'', 1970.
3. Constantiniu Florin (dr.), Premisele formării armatei române moderne (sec. XVIII - începutul secolului XIX) / File din istoria militară a poporului român, vol. 7, Bucureşti, Editura Militară, 1980.
4. Gollner Carol, Refugiaţii din Ţara Românească la Sibiu în anul 1821 / ''Muzeul Bruckenthal. Studii şi comunicări'', nr. 1, 1966
5. Ionescu Mihail E. (cpt.), Talpeş Ioan (cpt.), Forţele militare şi participarea lor la lupta de eliberare, la formarea conştiinţei naţionale a poporului român în secolul român în secolul al XVIII lea şi primele decenii ale secolului al XIX lea / File din istoria militară a poporului român, vol. 10. Editura Militară, Bucureşti, 1982.
6. Neacşu Ioan I., Cîteva date interne despre voluntarii polcovnicului I. P. Livadi din războiul ruso-turc (1828-1829), ''Studii şi materiale de istorie modernă'', vol. II, 1960.
7. Neacşu I., Lista cu numele pandurilor şi căpteniilor care au participat la răscoală sub conducerea lui Tudor Vladimirescu (componenţa socială, completată cu date biografice) şi un extras statistic nominal cu componenţa socială a 116 căpetenii de panduri, ''Studii şi materiale de istorie modernă'', vol. I, 1957.
8. Neacşu Ioan I., Luptele locuitorilor din Oltenia cu turcii în ultima fază a răscoalei din 1821, ''Studii'', tom XV, nr. 5, 1962.
9. Neacşu Ioan I., Prima luptă a pandurilor români cu turcii la Drăgăşani (29 mai 1821), ''Studii'', tom XVIII, nr. 5, 1965.
10. Neacşu Ioan I., Participarea pandurilor la cea de a doua luptă de la Drăgăşani (7/19 iunie 1821), ''Studii'', vol. XXIV, nr. 1, 1971.
11. Nistor Ioan I., Organizarea oştilor pămîntene sub Regulamentul organic, ''Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice'', seria III, tom XXII, 1963.
12. Nistor I., Principatele române în preajma Tratatului de la Adrianopol, ''Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice'', seria III, tom XXIII, 1944.
13. Pascu Ştefan (acad.), Organizarea armatei române moderne şi rolul ei în desfăşurarea luptei de emancipare naţională (1821-1859), File din istoria militară a poporului român, vol. 7, Editura Militară, Bucureşti, 1980.
14. Platon Gheorghe, Unele mărturii documentare privind voluntarii din războiul ruso-turc (1828-1829), ''Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi'', secţia III, tom IX, 1963.
15. Soutog F., Informaţii despr ecoul în Transilvania al mişcării revoluţionare conduse de Tudor Vladimirescu, ''Revista Arhivelor'', an X, nr. 2, 1967.
16. Velichi C. N., Emigrări la nord şi la sud de Dunăre în perioada 1828-1834, ''Romanoslavica'', vol. IX, 1965.

17. Vîrtosu Emil, Cu privire la panduri, ’’Arhivele Olteniei’’, an XIII, 1934.
18. Vîrtosu Emil, Despre corpul de voluntari eleni creat la Bucureşti în 1807, ''Studii şi materiale de istorie medie'', vol. V, 1962.

SURSĂ:

Gheorghe Cristache (col. dr.), Formaţiuni populare militare româneşti 1800-1830, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, 104 p.


SURSE SUPLIMENTARE INTERNET
1) ***, Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (1821-1918) / 1.2.Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revenirea la domniile pământene, ''Scritube'' / Istorie, http://www.scritube.com/istorie/STATUL-ROMAN-MODERN-DE-LA-PROI54328.php
2) ***, Moştenitorii lui Tudor Vladimirescu contribuie la dezvoltarea turismului gorjan, ''eComunitate'' / Cultură, 16.02.2010, http://www.ecomunitate.ro/Mostenitorii_lui_Tudor_Vladimirescu_contribuie_la_dezvoltarea_turismului_gorjean_%2819114%29.html
3) ***, Casa memorială Tudor Vladimirescu - comuna Vladimiri, judeţul Gorj, ''Muzeul Gorjului'', Târgu Jiu, http://www.muzeulgorjului.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=46&Itemid=40
4) ***, Casa memorială Tudor Vladimirescu -  sat Vladimir, comuna Vladimir, judeţ Gorj, ''Muzeul Judeţean Gorj'' / Case memoriale, http://museum.ici.ro/oltenia/gorj/romanian/fcasa_vladimirescu.htm
5) ***, Tudor Vladimirescu, ''JudeţulGorj.info'', http://www.judetulgorj.info/personalitati-gorj/721-tudor-vladimirescu-.html
6) ***, Tudor Vladimirescu, ''Enciclopedia României'', http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Tudor_Vladimirescu

7) Rădulescu Mihai Sorin, Genealogii / Ecouri dinspre neamul lui Tudor Vladimirescu, ''Ziarul Financiar / Ziarul de Duminică'', Bucureşti, 23 aprilie 2009, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/genealogii-ecouri-dinspre-neamul-lui-tudor-vladimirescu-4235881/
8) ''Administraţia domeniului public şi dezvoltare urbană Sector 6'' / Descriere sector, http://www.adpdu6.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=46&Itemid=56
9) ''Dicţionar explicativ al limbii române'' / Pandur, http://www.dexro.ro/definitii/lista/18/p
10) Wikipedia, Categoria: Panduri (Panduri. Haiduci şi panduri din Oltenia. Ionică Lambru. Petrache Poenaru. Marius Pârv. Tudor Vladimirescu), http://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Panduri

Boierul ialomițean Barbul Slătineanu (GRIGORESCU 2009)

 Ștefan Grigorescu, Notițe istorice ialomițene, Editura Pro Transilvania, București, 2009, p. 124

Barbu Slătineanu, descendent dintr-o familie din Oltenia, a fost ialomițean prin adopție, după ce, prin căsătoria cu Maria Lehliu, a devenit proprietar al unei părți din moșia Alexeni. A ocupat dregătorii în administrația județului Ialomița și a fost pitar (1838), serdar (1842) și paharnic (1853). A ctitorit biserica Sfântul Nicolae din Alexeni (1817). Fiicele sale, cărora le-a dat ca zestre moșia Alexeni, s-au căsătorit în familiile Filitti și Berindei.

„Recunoașteți vinovăția” (GROSSU 2001)

 Sergiu Grossu, „Recunoașteți vinovăția", „Areopagul Luminii”, nr. 3/ iulie-septembrie 2001

- Gânduri stârnite de o scrisoare din ţară -

Un prieten profesor din Craiova, căruia i-am trimis în luna martie un exemplar al revistei „Areopagul Luminii", a intervenit pe lângă nişte înalte feţe bisericeşti din mitropolia Olteniei, responsabile cu domeniul cultural, spre a studia publicaţia de mai sus şi a aproba difuzarea ei în bisericile Craiovei şi ale zonei Oltenia. Părintele responsabil cu cultura 1-a informat - după o îndelungată aşteptare - că înalte feţe bisericeşti s-au aplicat asupra revistei „Areopagul Luminii", au apreciat calitatea materialelor prezentate, însă nu pot fi de acord cu difuzarea ei în bisericile Olteniei. Şi vreţi să cunoaşteţi motivul acestui refuz? Revista mea aduce pe alocuri critici la adresa B.O.R. în privinţa influenţei ca şi inexistente asupra celor ce se declară ortodocşi în scripte şi, mai mult decât atât - i s-a explicat profesorului - „din lecturarea materialelor transpare voalat colaborarea unor slujitori ai Bisericii ortodoxe române cu Securitatea, în epoca dictaturii ceauşiste ", ceea ce înseamnă că revista „este scrisă cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă a ultimilor 50 de ani în România... "

Ori de câte ori apar asemenea probleme ecleziastice, îmi vine mereu în minte uitatul, prăfuitul „Cuvânt pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler, mănăstiri şi toţi binecredincioşii creştini români", în care se recunoaşte nevoalat colaborarea unor slujitori ai B.O.R. cu regimul comunist, deci cu Securitatea, precum şi compromisurile clerului ortodox în perioada dictaturii comuniste. Citez: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim mai întâi pentru a ne lepăda de tot ceea ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii. în aceste momente, redescoperim libertatea de a mărturisi greşelile noastre, dar şi suferinţele şi umilirile noastre. (...) Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii, precum şi pentru felul în care am fost obligaţi să-1 lăudăm pe dictator. (...) Renaşterea noastră spirituală, iubiţii noştri, trece de acum prin pocăinţă, prin regretul că am fi putut face mai mult sau mai bine şi nu am făcut..."

Atunci, cum poate fi învinuită revista ”Areopagul Luminii" că este scrisă „cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă", când însuşi Sfântul Sinod al B.O.R. dădea în vileag realitatea acestor compromisuri detestabile, cerând iertare nu numai lui Dumnezeu, ci şi nouă, puţinilor binecredincioşi creştini români, care, fără a avea darul Duhului Sfânt al preoţiei, n-am acceptat nici compromisurile, nici ruşinea genuflexiunii în faţa duşmanilor lui Dumnezeu, condamnând, prin viaţa şi atitudinea noastră spirituală, cultul idolatru al personalităţii dictatorului comunist şi suferind, din cauza acestui comportament creştin, ani grei de puşcărie? 

Biblia, de altfel, îndeamnă şi îi sileşte, chiar, pe prelaţii aflaţi în fruntea Bisericii, care au greşit prin cuvintele şi faptele lor timp de aproape 50 de ani de regim comunist: „Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini..." (IEREMIA, 3. 13).

„Cuvântul pastoral" citit în toate bisericile în luna ianuarie 1990, şi pe baza căruia am învinovăţit şi-mi permit să învinovăţesc, încă, ierarhia ortodoxă pentru „greşelile" şi „umilirile" declaraţiilor din trecut, repet, acest „Cuvânt pastoral" ne dă dreptul la orice „reproş", fie el oricât de dur şi de insuportabil, deoarece astăzi, vinovaţii de ieri nu-şi mai recunosc nelegiuirile abaterilor „de la Domnul Dumnezeu" lor şi al desfrânării „cu dumnezeii străini" ai marxism-leninismului.

Când şi cum s-au lepădat ierarhii ortodocşi de „ tot ceea ce a fost fals şi rău " în cuvintele şi faptele lor din anii dictaturii? Să ne amintim că patriarhul Teoctist, de pildă, a vorbit o oră, în cadrul unei emisiuni „Credo", despre viaţa şi realizările „marelui său înaintaş Justinian Marina, fără să dezvăluie telespectatorilor „cea ce a fost fals şi rău" în „cuvintele şi faptele" sale. Respectiv: într-o scrisoare pastorală, patriarhul Marina, proclama sus şi tare că „Biserica ortodoxă fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care cred în progres şi în instaurarea apropiată a fericirii socialiste", că pentru a nu face să întârzie această „fericire socialistă", clerul se cuvenea a fi curăţat de spiritul trecutului, tinerii seminarişti educaţi într-un spirit ştiinţific şi politic, cărţile religioase revizuite şi editate în lumina dialecticii marxiste, iar controlul activităţilor monastice, întărit.

N-a fost, oare ,fals şi rău" că programul promarxist al noului ierarh, numit de RC.R. şi nu ales de Duhul Sfânt, a permis organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare ale căror obiectiv era să inculce preoţilor „o orientare nouă, în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor populare"? N-a fost ,fals şi rău" că s-a desfiinţat, la ordinul P. C.R., Biserica greco-catolică, prin încorporarea sa forţată în comunitatea ortodoxă? N-a fost ,fals şi rău" că Sfântul Sinod a acceptat, fără cea mai mică obiecţiune, Statutul din 23 februarie 1949, cu ajutorul căruia guvernul comunist reducea numărul diocezelor şi al membrilor Adunării şi ai Consiliului central ecleziastic, notifica numirea preoţilor în posturile importante din administraţia Bisericii şi-i obliga să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de Republica Populară România, iar cei care se opuneau reformelor lui Justinian Marina - considerându-le favorabile mai de grabă puterii comuniste decât Bisericii - au făcut obiectul unor mustrări şi sancţiuni severe?

N-a fost "fals şi rău" că patriarhul Justinian Marina a împins clerul să ia parte, cu multă ardoare, la campania lansată de către Moscova, în favoarea Păcii? Iar în ceea ce priveşte cele trei institute teologice, care au înlocuit fostele facultăţi de teologie, studenţii nu mai aveau posibilitatea să înveţe cum să se apere împotriva atacurilor viclene ale ideologiei marxiste în vigoare, dar fiind că două din materiile necesare formării spirituale ale viitorilor slujitori ai altarului - Apologetica şi Mistica - au fost scoase din învăţământul teologic, cu neîndoielnicul consimţământ al patriarhului? N-a fost "fals şi rău" că „prelaţi ai poporului" şi teologi fără scrupule, câştigaţi cu uşurinţă la cauza proletariatului, s-au aventurat în grabă „să caute în Revelaţia divină bazele acestei teologii a cooperării Bisericii la eforturile făcute pentru fericirea poporului", pledând pentru „angajarea totală a Bisericii în lupta pentru Pace şi Progres", gata să „răspundă imperativelor vremii" conform hotărârii preafericitului patriarh „renovator" al ortodoxiei româneşti: „Deoarece lumea se înnoieşte, să înnoim şi noi Biserica. Nu vom rămâne în urmă. Nu vom deveni anacronici. Trebuie să mergem în pas cu noua societate şi chiar mai mult: să ajutăm şi noi, prin mijloacele noastre, la înnoirea societăţii. Cerem chiar dreptul de a contribui la această înnoire".

N-a fost "fals şi rău" avortarea unei teologii servile care să fie port-drapelul noilor idei sociale create de dictatura comunistă? Mai bine zis o teologie a abandonării poruncilor Evangheliei lui Hristos, pentru că era nerăbdătoare să servească la „stabilirea unei noi ordini sociale", bazată pe lupta de clasă şi bolşevizarea ţării, pe educaţia ateistă a tineretului şi pe întărirea concepţiei materialiste. N-a fost "fals şi rău" - o, cât de rău şi de ruşinos! - că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a devenit membru al Frontului Unităţii Socialiste, al cărui preşedinte era comunistul Nicolae Ceauşescu?

N-a fost "fals şi rău" că, la cea de-a 26 Conferinţă teologică interconfesională, care a avut loc la Cluj-Napoca în ziua de 4 iunie 1975, celebrul ierarh Antonie Plămădeală (pe atunci episcop şi vicar patriarhal) a ţinut să discute despre „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", cu concluzia marxistă: „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind totodată o societate nedreaptă?"

N-a fost "fals şi rău" că patriarhia nu s-a opus faimosului Decret nr. 410 din 19 noiembrie 1959, care va permite să se abată năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe? Căci la ordinul unor prelaţi servili, nenumărate lăcaşuri sfinte au fost închise, iar aproximativ 2000-3000 de călugări şi călugăriţe (că­lugării până la vârsta de 55 ani şi călugăriţele sub 50 ani) se văzură constrânşi să revină în lume.

Tare aş dori să ştiu dacă patriarhul actual se consideră vinovat de tot ceea ce a fost "fals şi rău în cuvintele şi faptele" sale din anii dictaturii, când căuta să se arate mai comunist decât poetul comunist Adrian Păunescu, glorificatorul lui Ceauşescu - „eroul ţării", „cârmaciul şi conducătorul de oaste" - cu ocazia Congre­sului al XH-lea al P.C.R. Iată-1, în calitatea de mitropolit al Moldovei, nu numai copleşind de elogii „realegerea fiului cel mai iubit al poporului, Dl. Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al R.S. România", ci exprimându-şi „recunoştinţa sinceră pentru libertatea religioasă acordată Bisericii Ortodoxe Româneşti şi altor culte" din România, dar mai ales, dar mai presus de toate exprimându-şi - ceea ce Adrian Păunescu n-a făcut în poezia sa - „angajamentul ferm de a sprijini grandioasele acţiuni consacrate dezvoltării scumpei noastre patrii".

Odată redescoperită libertatea „de a mărturisi greşelile, în ce fel a cerut iertare poporului român ierarhia ortodoxă din anii dictaturii comuniste, şi care i-a fost „pocăinţa ", indispensabilă propriei sale renaşteri spirituale? A auzit cineva pe patriarhul Teoctist Arăpaşu, pe mitropolitul Antonie Plămădeală sau pe răposatul mi­tropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, să strige ţării şi poporului (retraşi, în chip de pocăinţă izbăvitoare, în vreuna din mănăstirile presărate de-a lungul şi de-a latul pământului românesc): „Iertaţi-ne, fraţilor, pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa noastră, în activitatea noastră sub comunism, iertaţi-ne pentru slugarnica noastră tăcere în legătură cu problemele credinţei şi pentru descalificabila proslăvire a unor conducători care duşmăneau şi pe Dumnezeu şi Biserica!" A scrie, în Cuvântul pastoral în discuţie, doar atât: „Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii", fără a se menţiona toate (dar absolut toate) „greşelile" săvârşite, este egal cu zero.

Mă întreb - şi te întreb, cititorule - dacă este suficient să spui duhovnicului tău, spovedindu-te: „Iertare, părinte, am greşit... Iertare pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa mea..." Sau trebuie să-i înşiri fărădelegile pe care le-ai comis de la ultima spovedanie, pocăindu-te cu adevărat, deoarece numai „regretul" că ai fi putut face „mai mult sau mai bine" şi nu ai făcut, nu duce la nimic, la nici o iertare din partea lui Dumnezeu...

La ce foloseşte „libertatea1''' de care se bucură acum ierarhia ortodoxă din România, dacă îi lipseşte libertatea interioară a unei penitenţe autentice, care să-i ajute pe ierarhii vinovaţi să rostească aceleaşi cuvinte ca Ezra: „Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9. 6). Sau să aibă curajul mărturisirii lui Iov, strigând ca şi el: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă"(IOV, 42. 6).

De ce să nu-şi recunoască public ierarhii noştri ortodocşi imensele lor greşeli şi păcate săvârşite sub sângeroasa dictatură dejisto-ceauşistă, adică „tot ceea ce a fost fals şi rău" în slugarnica lor supuşenie, luând ca exemplu pe sfântul apostol Pavel, care nu se ruşina să-şi recunoască „purtarea lui de altădată", când -mărturiseşte el - „prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam" (GALATENI, 1. 13); care nu se mulţumea să-şi redescopere doar „libertatea de a mărturisi" greşelile şi umilirile, fără ca să le arate pe toate, în toată murdăria şi josnicia lor. în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli citim: „Pe mulţi dintre sfinţi i-am închis în temniţe (...), iar când erau daţi la moarte, mi-am dat şi eu încuviinţarea. Şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi, mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile de din afară..." (FAPTE, 26. 10-11). Sau: „Eu am prigonit până la moarte această Cale, legând şi dând la închisoare şi bărbaţi şi femei. Precum mărturiseşte pentru mine şi arhiereul şi tot sfatul bătrânilor, de la care primind scrisori către fraţi, mergeam la Damasc ca să-i aduc legaţi la Ierusalim şi pe cei ce erau acolo, spre a fi pedepsiţi" (FAPTE, 22. 4-5).

Da, de ce să nu recunoască ierarhii noştri ortodocşi în faţa întregii ţări că n-au fost „slujitori vrednici" ai lui Dumnezeu şi „împreună lucrători cu El", în toată perioada de subjugare comunista, ci s-au comportat ca nişte „apostoli mincinoşi", ca nişte „lucrători vicleni care iau chip de apostoli ai lui Hristos" (2 CORINTENI, 11. 13), câtă vreme Pavel, acest inegalabil atlet al lui Hristos, nu se sfiieşte să recunoască, înaintea Bisericii din Corint: „Căc-i eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeul" (1 CORINTENI, 15. 9).

Sugerez înaltelor foruri bisericeşti cam cum ar trebui să se producă (după umila mea părere de creştin ortodox, care îmi iubesc Biserica) începutul pocăinţei lor salutare: printr-o dispoziţie (dată editurii patriarhale ortodoxe din Bucureşti, în vederea publicării ediţiei a doua a cărţii mele „Calvarul României creştine". Fiindcă, în această lucrare n-am făcut nimic altceva decât să prezinţi, pe bază de documente, ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea ierarhiei ortodoxe în anii dictaturii comuniste. Fiindcă, abia prin gestul acesta, uluitor de spiritual, s-ar vedea că prelaţii în refuză şi-au „redescoperit libertatea" mărturisirii greşelilor şi nu refuză adevărul. Adevărul care, în lumina Evangheliei (IOAN, 8. 31]), ne poate face cu adevărat liberi...

 

 

 

„Expoziția I. Țuculescu” („TOMIS” 1997)

 Fl. C., Expoziția I. Țuculescu, „Tomis”, Constanța, mai 1997

În expoziția Ion Țuculescu, organizată acum când se împlinesc 35 de ani de la trecerea lui în neființă, de către prestigioasele muzee de artă din Craiova și Constanța, deținătoare poate ale celor mai valoroase opere, prin diversitate și, paradoxal, prin continuitatea lor, publicul întâlnește una dintre cele mai edificator-instructive expoziții dedicată marelui artist. Căci ea se pune în relevanță evoluția creației artistului, expunând pasteluri și acuarele necunoscute, alături de riguros-demonstrativa selecție de lucrări de pictură.

Țuculescu apare astfel și în ipostaza începuturilor, parțial, totuși: căci dacă expoziției i s-ar fi adăugat și cele câteva din patrimoniului Muzeului de Artă Tulcea, din perioadă „se pregătea” să devină mare maestru, înțelegerea „fenomenului” Țuculescu ar fi fost deplină. Dar chiar și fără acestea, se poate vedea că I. Ț. a aparținut familiei de artiști români din perioada interbelică. Lucrările sale de început, portrete, naturi statice cu flori, femei în interior, executate în pastel, semnalează trăsături tradiționale, evidente în epocă; unele calități, precum fugozitatea imaginilor în pastel, și nu numai, ne conduc cu gândul la Francisc Șirato. De fapt, a fost ades menționat în presa timpului ca făcând parte din familia Patina, Istrati, Lucian Grigorescu.

Acuarelele expuse în sala alăturată, inspirate cu precădere de coasta Mării Negre, Balcic și Mangalia, sunt dominate de același aer nostalgic ce se regăsește în multe din reprezentările - de același gen - ale școlii românești de artă din perioada dată, cu aluzii melancolice la timpul estival petrecut acolo. Și totuși vom constata la Ț. ceva în plus: un fel de eliberarea de detalii - clădiri, copaci, minarete etc - pentru a se ocupa intens de atmosfera învăluitoare, de haloul ce definește și singularizează acuarelele sale din această perioadă.

Impunerea în public a lui I. Ț., a acestui medic, dotat de timpuriu pentru pictură îl va detașa treptat, prin expozițiile ulterioare, de filonul tradițional al limbajului pictural - (fie el figurativ, expresionist, cubist) autohton, după călătoria în 1937 în Franța și Elveția, după ce cunoaște ceea ce se întâmpla atunci în arta Europei; dar el se va simți atras cu precădere de arta Fauvilor ca și de descendența expresionistă a lui van Gogh, a cărui operă o admiră la Expoziția internațională a acelui an, la Paris. Confirmarea a venit imediat; lucrările expuse în 1938 erau profund marcate de experiențele enunțate, dar cu interpretări proprii: Noaptea salcâmilor (Muzeul de Artă Craiova), Peisaje din Techirghiol, Peisaj cu casă (Muzeul de Artă Constanța), cu ecou expresionist și fauve totodată, demonstrează cele mai sus afirmate, dar subliniază viziunea originală, proprie a artistului român.

Anilor următori i se înscriu interioarele țărănești (Muzeul de Artă Craiova) cu abundență de piese textile, în execuție oarecum figurativă; ele anunță perioada în care valul, marea, pietrele, florile de câmp sau ciulinii Mangaliei (pentru că artistul fiind legat de studiile privind compoziția și virtuțile curative ale lacului Techirghiol, devenise un mare iubitor al Dobrogei), toate acestea sunt, în pictura sa, elemente de covor oltenesc. Una dintre numeroasele mărturii scrise ale pictorului confirmă trecerea sa spre această etapă: „Am vrut să pictez  scoarțe oltenești, dar a ieșit o lume ciudată de existențe simplificate... Rațiunea a dirijat o pictură senină ca scoarțele oltenești, pictorul secret din mine (însă) a visat la altceva, la misterul cosmic...”.

Splendida suită de peisaje de inspirație folclorică va fi urmată de opere care pun în fața noastră, în bună măsură, o lume a pictorului medic biolog-cercetător care era combinată cu visurile și închipuirile sale. „Țuculescu - scria Ion Frunzeti în 1948 - adaugă muzicii specifice picturii românești sonoritatea gravă, de gong, a certitudinilor sale superbe, cu rădăcinile în folclorul românesc, cu altoiul tehnicii din Franța fauves-ilor și cu îngrășământul unui weltanschauung asemănător celor al celui marilor peisaje olandeze”.

O expoziție de excepție, elegant prezentată și prin catalogul editat de către Muzeul din Constanța, trebuie nu numai semnalată, ci văzută, revăzută.