„Recunoașteți vinovăția” (GROSSU 2001)

 Sergiu Grossu, „Recunoașteți vinovăția", „Areopagul Luminii”, nr. 3/ iulie-septembrie 2001

- Gânduri stârnite de o scrisoare din ţară -

Un prieten profesor din Craiova, căruia i-am trimis în luna martie un exemplar al revistei „Areopagul Luminii", a intervenit pe lângă nişte înalte feţe bisericeşti din mitropolia Olteniei, responsabile cu domeniul cultural, spre a studia publicaţia de mai sus şi a aproba difuzarea ei în bisericile Craiovei şi ale zonei Oltenia. Părintele responsabil cu cultura 1-a informat - după o îndelungată aşteptare - că înalte feţe bisericeşti s-au aplicat asupra revistei „Areopagul Luminii", au apreciat calitatea materialelor prezentate, însă nu pot fi de acord cu difuzarea ei în bisericile Olteniei. Şi vreţi să cunoaşteţi motivul acestui refuz? Revista mea aduce pe alocuri critici la adresa B.O.R. în privinţa influenţei ca şi inexistente asupra celor ce se declară ortodocşi în scripte şi, mai mult decât atât - i s-a explicat profesorului - „din lecturarea materialelor transpare voalat colaborarea unor slujitori ai Bisericii ortodoxe române cu Securitatea, în epoca dictaturii ceauşiste ", ceea ce înseamnă că revista „este scrisă cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă a ultimilor 50 de ani în România... "

Ori de câte ori apar asemenea probleme ecleziastice, îmi vine mereu în minte uitatul, prăfuitul „Cuvânt pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler, mănăstiri şi toţi binecredincioşii creştini români", în care se recunoaşte nevoalat colaborarea unor slujitori ai B.O.R. cu regimul comunist, deci cu Securitatea, precum şi compromisurile clerului ortodox în perioada dictaturii comuniste. Citez: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim mai întâi pentru a ne lepăda de tot ceea ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii. în aceste momente, redescoperim libertatea de a mărturisi greşelile noastre, dar şi suferinţele şi umilirile noastre. (...) Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii, precum şi pentru felul în care am fost obligaţi să-1 lăudăm pe dictator. (...) Renaşterea noastră spirituală, iubiţii noştri, trece de acum prin pocăinţă, prin regretul că am fi putut face mai mult sau mai bine şi nu am făcut..."

Atunci, cum poate fi învinuită revista ”Areopagul Luminii" că este scrisă „cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă", când însuşi Sfântul Sinod al B.O.R. dădea în vileag realitatea acestor compromisuri detestabile, cerând iertare nu numai lui Dumnezeu, ci şi nouă, puţinilor binecredincioşi creştini români, care, fără a avea darul Duhului Sfânt al preoţiei, n-am acceptat nici compromisurile, nici ruşinea genuflexiunii în faţa duşmanilor lui Dumnezeu, condamnând, prin viaţa şi atitudinea noastră spirituală, cultul idolatru al personalităţii dictatorului comunist şi suferind, din cauza acestui comportament creştin, ani grei de puşcărie? 

Biblia, de altfel, îndeamnă şi îi sileşte, chiar, pe prelaţii aflaţi în fruntea Bisericii, care au greşit prin cuvintele şi faptele lor timp de aproape 50 de ani de regim comunist: „Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini..." (IEREMIA, 3. 13).

„Cuvântul pastoral" citit în toate bisericile în luna ianuarie 1990, şi pe baza căruia am învinovăţit şi-mi permit să învinovăţesc, încă, ierarhia ortodoxă pentru „greşelile" şi „umilirile" declaraţiilor din trecut, repet, acest „Cuvânt pastoral" ne dă dreptul la orice „reproş", fie el oricât de dur şi de insuportabil, deoarece astăzi, vinovaţii de ieri nu-şi mai recunosc nelegiuirile abaterilor „de la Domnul Dumnezeu" lor şi al desfrânării „cu dumnezeii străini" ai marxism-leninismului.

Când şi cum s-au lepădat ierarhii ortodocşi de „ tot ceea ce a fost fals şi rău " în cuvintele şi faptele lor din anii dictaturii? Să ne amintim că patriarhul Teoctist, de pildă, a vorbit o oră, în cadrul unei emisiuni „Credo", despre viaţa şi realizările „marelui său înaintaş Justinian Marina, fără să dezvăluie telespectatorilor „cea ce a fost fals şi rău" în „cuvintele şi faptele" sale. Respectiv: într-o scrisoare pastorală, patriarhul Marina, proclama sus şi tare că „Biserica ortodoxă fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care cred în progres şi în instaurarea apropiată a fericirii socialiste", că pentru a nu face să întârzie această „fericire socialistă", clerul se cuvenea a fi curăţat de spiritul trecutului, tinerii seminarişti educaţi într-un spirit ştiinţific şi politic, cărţile religioase revizuite şi editate în lumina dialecticii marxiste, iar controlul activităţilor monastice, întărit.

N-a fost, oare ,fals şi rău" că programul promarxist al noului ierarh, numit de RC.R. şi nu ales de Duhul Sfânt, a permis organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare ale căror obiectiv era să inculce preoţilor „o orientare nouă, în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor populare"? N-a fost ,fals şi rău" că s-a desfiinţat, la ordinul P. C.R., Biserica greco-catolică, prin încorporarea sa forţată în comunitatea ortodoxă? N-a fost ,fals şi rău" că Sfântul Sinod a acceptat, fără cea mai mică obiecţiune, Statutul din 23 februarie 1949, cu ajutorul căruia guvernul comunist reducea numărul diocezelor şi al membrilor Adunării şi ai Consiliului central ecleziastic, notifica numirea preoţilor în posturile importante din administraţia Bisericii şi-i obliga să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de Republica Populară România, iar cei care se opuneau reformelor lui Justinian Marina - considerându-le favorabile mai de grabă puterii comuniste decât Bisericii - au făcut obiectul unor mustrări şi sancţiuni severe?

N-a fost "fals şi rău" că patriarhul Justinian Marina a împins clerul să ia parte, cu multă ardoare, la campania lansată de către Moscova, în favoarea Păcii? Iar în ceea ce priveşte cele trei institute teologice, care au înlocuit fostele facultăţi de teologie, studenţii nu mai aveau posibilitatea să înveţe cum să se apere împotriva atacurilor viclene ale ideologiei marxiste în vigoare, dar fiind că două din materiile necesare formării spirituale ale viitorilor slujitori ai altarului - Apologetica şi Mistica - au fost scoase din învăţământul teologic, cu neîndoielnicul consimţământ al patriarhului? N-a fost "fals şi rău" că „prelaţi ai poporului" şi teologi fără scrupule, câştigaţi cu uşurinţă la cauza proletariatului, s-au aventurat în grabă „să caute în Revelaţia divină bazele acestei teologii a cooperării Bisericii la eforturile făcute pentru fericirea poporului", pledând pentru „angajarea totală a Bisericii în lupta pentru Pace şi Progres", gata să „răspundă imperativelor vremii" conform hotărârii preafericitului patriarh „renovator" al ortodoxiei româneşti: „Deoarece lumea se înnoieşte, să înnoim şi noi Biserica. Nu vom rămâne în urmă. Nu vom deveni anacronici. Trebuie să mergem în pas cu noua societate şi chiar mai mult: să ajutăm şi noi, prin mijloacele noastre, la înnoirea societăţii. Cerem chiar dreptul de a contribui la această înnoire".

N-a fost "fals şi rău" avortarea unei teologii servile care să fie port-drapelul noilor idei sociale create de dictatura comunistă? Mai bine zis o teologie a abandonării poruncilor Evangheliei lui Hristos, pentru că era nerăbdătoare să servească la „stabilirea unei noi ordini sociale", bazată pe lupta de clasă şi bolşevizarea ţării, pe educaţia ateistă a tineretului şi pe întărirea concepţiei materialiste. N-a fost "fals şi rău" - o, cât de rău şi de ruşinos! - că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a devenit membru al Frontului Unităţii Socialiste, al cărui preşedinte era comunistul Nicolae Ceauşescu?

N-a fost "fals şi rău" că, la cea de-a 26 Conferinţă teologică interconfesională, care a avut loc la Cluj-Napoca în ziua de 4 iunie 1975, celebrul ierarh Antonie Plămădeală (pe atunci episcop şi vicar patriarhal) a ţinut să discute despre „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", cu concluzia marxistă: „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind totodată o societate nedreaptă?"

N-a fost "fals şi rău" că patriarhia nu s-a opus faimosului Decret nr. 410 din 19 noiembrie 1959, care va permite să se abată năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe? Căci la ordinul unor prelaţi servili, nenumărate lăcaşuri sfinte au fost închise, iar aproximativ 2000-3000 de călugări şi călugăriţe (că­lugării până la vârsta de 55 ani şi călugăriţele sub 50 ani) se văzură constrânşi să revină în lume.

Tare aş dori să ştiu dacă patriarhul actual se consideră vinovat de tot ceea ce a fost "fals şi rău în cuvintele şi faptele" sale din anii dictaturii, când căuta să se arate mai comunist decât poetul comunist Adrian Păunescu, glorificatorul lui Ceauşescu - „eroul ţării", „cârmaciul şi conducătorul de oaste" - cu ocazia Congre­sului al XH-lea al P.C.R. Iată-1, în calitatea de mitropolit al Moldovei, nu numai copleşind de elogii „realegerea fiului cel mai iubit al poporului, Dl. Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al R.S. România", ci exprimându-şi „recunoştinţa sinceră pentru libertatea religioasă acordată Bisericii Ortodoxe Româneşti şi altor culte" din România, dar mai ales, dar mai presus de toate exprimându-şi - ceea ce Adrian Păunescu n-a făcut în poezia sa - „angajamentul ferm de a sprijini grandioasele acţiuni consacrate dezvoltării scumpei noastre patrii".

Odată redescoperită libertatea „de a mărturisi greşelile, în ce fel a cerut iertare poporului român ierarhia ortodoxă din anii dictaturii comuniste, şi care i-a fost „pocăinţa ", indispensabilă propriei sale renaşteri spirituale? A auzit cineva pe patriarhul Teoctist Arăpaşu, pe mitropolitul Antonie Plămădeală sau pe răposatul mi­tropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, să strige ţării şi poporului (retraşi, în chip de pocăinţă izbăvitoare, în vreuna din mănăstirile presărate de-a lungul şi de-a latul pământului românesc): „Iertaţi-ne, fraţilor, pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa noastră, în activitatea noastră sub comunism, iertaţi-ne pentru slugarnica noastră tăcere în legătură cu problemele credinţei şi pentru descalificabila proslăvire a unor conducători care duşmăneau şi pe Dumnezeu şi Biserica!" A scrie, în Cuvântul pastoral în discuţie, doar atât: „Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii", fără a se menţiona toate (dar absolut toate) „greşelile" săvârşite, este egal cu zero.

Mă întreb - şi te întreb, cititorule - dacă este suficient să spui duhovnicului tău, spovedindu-te: „Iertare, părinte, am greşit... Iertare pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa mea..." Sau trebuie să-i înşiri fărădelegile pe care le-ai comis de la ultima spovedanie, pocăindu-te cu adevărat, deoarece numai „regretul" că ai fi putut face „mai mult sau mai bine" şi nu ai făcut, nu duce la nimic, la nici o iertare din partea lui Dumnezeu...

La ce foloseşte „libertatea1''' de care se bucură acum ierarhia ortodoxă din România, dacă îi lipseşte libertatea interioară a unei penitenţe autentice, care să-i ajute pe ierarhii vinovaţi să rostească aceleaşi cuvinte ca Ezra: „Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9. 6). Sau să aibă curajul mărturisirii lui Iov, strigând ca şi el: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă"(IOV, 42. 6).

De ce să nu-şi recunoască public ierarhii noştri ortodocşi imensele lor greşeli şi păcate săvârşite sub sângeroasa dictatură dejisto-ceauşistă, adică „tot ceea ce a fost fals şi rău" în slugarnica lor supuşenie, luând ca exemplu pe sfântul apostol Pavel, care nu se ruşina să-şi recunoască „purtarea lui de altădată", când -mărturiseşte el - „prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam" (GALATENI, 1. 13); care nu se mulţumea să-şi redescopere doar „libertatea de a mărturisi" greşelile şi umilirile, fără ca să le arate pe toate, în toată murdăria şi josnicia lor. în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli citim: „Pe mulţi dintre sfinţi i-am închis în temniţe (...), iar când erau daţi la moarte, mi-am dat şi eu încuviinţarea. Şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi, mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile de din afară..." (FAPTE, 26. 10-11). Sau: „Eu am prigonit până la moarte această Cale, legând şi dând la închisoare şi bărbaţi şi femei. Precum mărturiseşte pentru mine şi arhiereul şi tot sfatul bătrânilor, de la care primind scrisori către fraţi, mergeam la Damasc ca să-i aduc legaţi la Ierusalim şi pe cei ce erau acolo, spre a fi pedepsiţi" (FAPTE, 22. 4-5).

Da, de ce să nu recunoască ierarhii noştri ortodocşi în faţa întregii ţări că n-au fost „slujitori vrednici" ai lui Dumnezeu şi „împreună lucrători cu El", în toată perioada de subjugare comunista, ci s-au comportat ca nişte „apostoli mincinoşi", ca nişte „lucrători vicleni care iau chip de apostoli ai lui Hristos" (2 CORINTENI, 11. 13), câtă vreme Pavel, acest inegalabil atlet al lui Hristos, nu se sfiieşte să recunoască, înaintea Bisericii din Corint: „Căc-i eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeul" (1 CORINTENI, 15. 9).

Sugerez înaltelor foruri bisericeşti cam cum ar trebui să se producă (după umila mea părere de creştin ortodox, care îmi iubesc Biserica) începutul pocăinţei lor salutare: printr-o dispoziţie (dată editurii patriarhale ortodoxe din Bucureşti, în vederea publicării ediţiei a doua a cărţii mele „Calvarul României creştine". Fiindcă, în această lucrare n-am făcut nimic altceva decât să prezinţi, pe bază de documente, ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea ierarhiei ortodoxe în anii dictaturii comuniste. Fiindcă, abia prin gestul acesta, uluitor de spiritual, s-ar vedea că prelaţii în refuză şi-au „redescoperit libertatea" mărturisirii greşelilor şi nu refuză adevărul. Adevărul care, în lumina Evangheliei (IOAN, 8. 31]), ne poate face cu adevărat liberi...