Scriitori vulgari versus Biblie în societatea engleză interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- L-am pus acolo pentru unchiul tău. Mi-a citit Călătoriile lui Gulliver*, Dinny. Scriitorul ăla era grosolan de tot, știi.
- Nu așa de grosolan ca Rabelais**, sau chiar ca Voltaire***.
- Tu citești cărți vulgare?
- Oh, mă rog, ăștia sînt clasici.
- Se spune că este o carte, Achilles (1) sau așa ceva; unchi-tău a cumpărat-o la Paris, dar i-au confiscat-o la graniță, la Dover****. Ai citit-o?
- Nu, zise Dinny.
- Eu am citit-o, interveni Clare.
- Din cîte mi-a povestit unchiu-tău, nu s-ar fi cuvenit s-o citești.
- O, în zilele noastre se citește orice, mătușico, nu are nici o importanță!
Lady Mont își mută privirea de la o nepoată la cealaltă.
- Mă rog, zise ea criptic, există și Biblia. (...)

(1) E vorba de Ulysses***** de James Joyce.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 248-249.

NOTE M.T.
* Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, Irlanda, 1726 - (http://www.cutezatorii.ro/index.php?id=53&act=C%C4%83l%C4%83toriile%20lui%20Gulliver)
** Francois Rabelais (1494-1553) = Scriitor și medic francez. Personalitate a Renașterii. (http://www.britannica.com/biography/Francois-Rabelais)
*** Francois Marie Arouet (Volatire) (1694-1778) = Filozof francez. Personalitate a Iluminismului. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/zece-lucruri-tiut-voltaire)
**** Dover = Port pe coasta sud-estică a Angliei. Cel mai apropiat punct de coasta franceză. (http://www.doverport.co.uk/about/history/)
***** James Joyce, Ulysses, Paris, 1922 = Roman reprezentativ al modernismului. (http://www.theguardian.com/books/2009/jun/16/jamesjoyce-classics)

LEGENDĂ VERSUS ȘTIINȚĂ

De a lungul epocii vechi a omenirii, popoarele si-au faurit legende privind eroi, fapte si locuri din trecutul indepartat, povestiri care plecau de la evenimente reale, deformate si amplificate de-a lungul secolelor. Asupra lor s-a aplecat in ultimii ani ai vietii patriarhul arheologiei romanesti, prof. dr.doc. Vladimir Dumitrescu (1902-1991). Elev de marca al lui Vasile Parvan, V. Dumitrescu a sintetizat analiza stiintifica a catorva cunoscute legende biblice si ale antichitatii si anume: Potopul, Turnul Babel, Atlantida, Razboiul Troian si Aurul Micenei(1).

Ne vom opri asupra legendei biblice a Turnului Babel, o pilda asupra vanitatii omenesti: ”In vremea aceea era in tot pamantul o singura limba si un singur grai la toti. Purcezand de la rasarit, oamenii au gasit in tara Senaar un ses si au descalecat acolo. Apoi au zis unul catre altul: <Haidem sa facem caramizi si sa le ardem cu foc!>Si au folosit caramida in loc de piatra , iar smoala in loc de var. Si au zis iarasi:<Haidem sa ne facem un oras si un turn, al carui varf sa ajunga la cer si sa ne facem faima inainte de a ne imprastia pe fata a tot pamantul!> Atunci s-a pogorat Domnul sa vada cetatea si turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Si a zis Domnul: <Iata toti sunt un neam si o limba cu toti, si iata ce s-au apucat sa faca, si nu se vor opri de la ceea ce si-au pus in gand sa faca. Haidem dar sa ne pogoram si sa amestecam limbile lor, ca sa nu se mai inteleaga unul cu altul>. Si i-a imprastiat Domnul de acolo in tot pamantul si au incetat de a mai zidi cetatea si turnul. De acea s-a numit cetetea aceea Babilon, pentru ca acolo a amestecat Domnul limbile a tot pamantul si de acolo i-a imprastiat Domnul pe toata fata pamantului.” (2)

Legatura dintre legenda Vechiului Testament si ziguratul din Babilon (Mesopotamia, azi Irak) este data de captivitatea evreilor in Babilon, al carui rege Nabucodonosor II (605-562 i.H.) a distrus Ierusalimul in 587 i.H. Regele, un mare constructor, s-a remarcat si prin refacerea celebrului sanctuar si zigurat al zeului Marduk din Babilon. Pentru aceasta a folosit prizonieri de razboi din tarile cucerite, printre care si evrei. Numele ziguratului, in opinia unor istorici, este chiar numele Babilonului, numit de evrei Babel de la cuvantul semit Bab-ilu sau Bab-ilani (Poarta zeului sau Poarta zeilor) si transcris de greci Babilon.

Inca din 1921, cand a vazut primele reproduceri ale ziguratelor mesopotamiene, Dumitrescu s-a gandit ca legenda biblica se va fi inspirat din construirea acestor mari piramide terasate. Trebuie spus ca forma corecta ar fi ‘’ziqqurata’’ sau ‘’siqquratu’’, derivate din radacina “sqr” (a fi inalt), iar primul zigurat descoperit a fost cel de la Nimrud, in anii 1845 - 1851. Ipoteza lui Dumitrescu a fost confirmata ulterior de cercetatorii care s-au ocupat de subiect, pe care-i citeaza in lucrarea sa. Printre acestia se numara arheologul francez Andre Parrot (1901-1980), autor al unor studii despre Turnul Babel: La tour de Babel, Tour Babel et ziqqurats (1949)si Bible et Archeologie (Deluge et arche de Noe. La tour de Babel). In opinia lui Parrot, povestirea Turnului Babel a fost scrisa in secolele IX-VIII i.H., inspiratia sa babiloniana fiind evidenta.

Exista la Luvru o inscriptie cuneiforma datand din anul 229 i.H si redactata la Uruk (Mesopotamia), in care este descris ziguratul de la Babilon, cu o inaltime de 90 m, egala cu laturile bazei patrate. Toate ziguratele din Mesopotamia si Persia aveau baza si etajele platforma dreptunghiulare sau patrate, asemanandu-se mai mult cu piramidele sacre din America Centrala decat cu piramidele funerare din Egipt. Dar Dumitrescu neaga vreo legatura intre zigurate si America Centrala, avand in vedere distanta in timp dintre ele.

O alta descriere a unui zigurat o gasim la J. Deshayes, in Les Civilisations de L’Orient Ancien. Ziguratele existau in fiecare oras mesopotamian incepand cu a treia dinastie din Ur (2111-2103 i.H). In unele orase, un zigurat era comun mai multor temple, in altele mai multe temple erau alaturate unui zigurat.. Ziguratul din Ur, care avea numai trei etaje, avea un plan dreptunghiular care in mileniul II i.H s-a transformat in plan patrat, orientat de obicei spre cele patru puncte cardinale. Caile de acces erau diferite: la Asur (azi langa Mosul, Irak), era folosita o pasarela pentru a se ajunge de la templu la primul etaj al ziguratului, la Khorsabad (langa Mosul, Irak) exista o rampa ce urca in spirala pana la terasa superioara, iar langa Susa (Persia, Iran) scarile erau perpendiculare pe laturi , fiind taiate in flancul cladirii.La fel era variabil si numarul etajelor, numai cele de la Khorsabad, Borsippa (langa Babilon) si Babilon avand sapte etaje. Nici dimensiunile nu erau aceleasi, la Babilon inaltimea fiind egala cu latura bazei, in timp ce la alte zigurate inaltimea era doar jumatate din lungimea unei laturi.

La randul sau, prof. american S.N. Kramer (1897-1990), in volumul Cradle of Civilisations, considera Turnul Babel cea mai mare minune arhitectonica a lumii vechi. O vedea ca o piramida inalta de 300 de picioare (1 picior=,0,33 m) cu multe etaje, avand la ultimul etaj un templu al zeului Marduk. Laturile bazei de 300 de picioare se aflau intr-o incinta de un sfert de mila patrata (1mila =1609 m),inchisa de imobile cu etaje locuite de preoti. In opinia lui Kramer, Turnul Babel a fost distrus si construit de mai multe ori, originalul din Geneza fiind construit cu sute de ani inainte de Nabocodonosor II, care le –a cerut arhitectilor sa-l inalte atat de sus incat sa poata rivaliza cu cerul. Distrus de regele Xerxes al persilor (486-465i.H), turnul a intrat in atentia lui Alexandru cel Mare (336-323i.H), dar acesta a renuntat sa-l reconstruiasca dupa ce a aflat ca ii vor fi necesari 10.000 de lucratori timp de doua luni numai pentru a indeparta ruinele.

Cu toate acestea, Dumitrescu remarca faptul ca Turnul Babel a ramas in memoria colectiva a umanitatii, fiind reprezentat in evul mediu crestin in diverse picturi, ca: frescele Domului din Salerno (Italia, sec.XI) si din Monreale (Sicilia, sec. XII), mozaicurile bisericii San Marco din Venetia (sec. XIII), fresca lui Gozoli din Pisa (sec. XV), precum si in tablourile lui Pieter Breugel si Leonardo Bassano (sec. XVI si XVII). Intr-un tablou al celui dintai, aflat la Kunsthistoriches Museum din Viena, Turnul Babel este reprezentat relativ conic si retezat la varf, cu 7-8 etaje si cu rampa de acces sub forma unei spirale care se infasoara pe trunchiul de con.

(1) Vladimir Dumitrescu, Legende celebre in fata stiintei, Editura. Sport Turism, Bucuresti, 1988.

(2) Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1999, ‘’Facerea”, Cap.11, .p.20-21.

FOTO Nicula lui Bartolomeu Anania. Povestea casei unde fostul mitropolit a terminat de tradus Biblia

Adevărul 1 martie 2014

„Recunoașteți vinovăția” (GROSSU 2001)

 Sergiu Grossu, „Recunoașteți vinovăția", „Areopagul Luminii”, nr. 3/ iulie-septembrie 2001

- Gânduri stârnite de o scrisoare din ţară -

Un prieten profesor din Craiova, căruia i-am trimis în luna martie un exemplar al revistei „Areopagul Luminii", a intervenit pe lângă nişte înalte feţe bisericeşti din mitropolia Olteniei, responsabile cu domeniul cultural, spre a studia publicaţia de mai sus şi a aproba difuzarea ei în bisericile Craiovei şi ale zonei Oltenia. Părintele responsabil cu cultura 1-a informat - după o îndelungată aşteptare - că înalte feţe bisericeşti s-au aplicat asupra revistei „Areopagul Luminii", au apreciat calitatea materialelor prezentate, însă nu pot fi de acord cu difuzarea ei în bisericile Olteniei. Şi vreţi să cunoaşteţi motivul acestui refuz? Revista mea aduce pe alocuri critici la adresa B.O.R. în privinţa influenţei ca şi inexistente asupra celor ce se declară ortodocşi în scripte şi, mai mult decât atât - i s-a explicat profesorului - „din lecturarea materialelor transpare voalat colaborarea unor slujitori ai Bisericii ortodoxe române cu Securitatea, în epoca dictaturii ceauşiste ", ceea ce înseamnă că revista „este scrisă cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă a ultimilor 50 de ani în România... "

Ori de câte ori apar asemenea probleme ecleziastice, îmi vine mereu în minte uitatul, prăfuitul „Cuvânt pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler, mănăstiri şi toţi binecredincioşii creştini români", în care se recunoaşte nevoalat colaborarea unor slujitori ai B.O.R. cu regimul comunist, deci cu Securitatea, precum şi compromisurile clerului ortodox în perioada dictaturii comuniste. Citez: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim mai întâi pentru a ne lepăda de tot ceea ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii. în aceste momente, redescoperim libertatea de a mărturisi greşelile noastre, dar şi suferinţele şi umilirile noastre. (...) Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii, precum şi pentru felul în care am fost obligaţi să-1 lăudăm pe dictator. (...) Renaşterea noastră spirituală, iubiţii noştri, trece de acum prin pocăinţă, prin regretul că am fi putut face mai mult sau mai bine şi nu am făcut..."

Atunci, cum poate fi învinuită revista ”Areopagul Luminii" că este scrisă „cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă", când însuşi Sfântul Sinod al B.O.R. dădea în vileag realitatea acestor compromisuri detestabile, cerând iertare nu numai lui Dumnezeu, ci şi nouă, puţinilor binecredincioşi creştini români, care, fără a avea darul Duhului Sfânt al preoţiei, n-am acceptat nici compromisurile, nici ruşinea genuflexiunii în faţa duşmanilor lui Dumnezeu, condamnând, prin viaţa şi atitudinea noastră spirituală, cultul idolatru al personalităţii dictatorului comunist şi suferind, din cauza acestui comportament creştin, ani grei de puşcărie? 

Biblia, de altfel, îndeamnă şi îi sileşte, chiar, pe prelaţii aflaţi în fruntea Bisericii, care au greşit prin cuvintele şi faptele lor timp de aproape 50 de ani de regim comunist: „Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini..." (IEREMIA, 3. 13).

„Cuvântul pastoral" citit în toate bisericile în luna ianuarie 1990, şi pe baza căruia am învinovăţit şi-mi permit să învinovăţesc, încă, ierarhia ortodoxă pentru „greşelile" şi „umilirile" declaraţiilor din trecut, repet, acest „Cuvânt pastoral" ne dă dreptul la orice „reproş", fie el oricât de dur şi de insuportabil, deoarece astăzi, vinovaţii de ieri nu-şi mai recunosc nelegiuirile abaterilor „de la Domnul Dumnezeu" lor şi al desfrânării „cu dumnezeii străini" ai marxism-leninismului.

Când şi cum s-au lepădat ierarhii ortodocşi de „ tot ceea ce a fost fals şi rău " în cuvintele şi faptele lor din anii dictaturii? Să ne amintim că patriarhul Teoctist, de pildă, a vorbit o oră, în cadrul unei emisiuni „Credo", despre viaţa şi realizările „marelui său înaintaş Justinian Marina, fără să dezvăluie telespectatorilor „cea ce a fost fals şi rău" în „cuvintele şi faptele" sale. Respectiv: într-o scrisoare pastorală, patriarhul Marina, proclama sus şi tare că „Biserica ortodoxă fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care cred în progres şi în instaurarea apropiată a fericirii socialiste", că pentru a nu face să întârzie această „fericire socialistă", clerul se cuvenea a fi curăţat de spiritul trecutului, tinerii seminarişti educaţi într-un spirit ştiinţific şi politic, cărţile religioase revizuite şi editate în lumina dialecticii marxiste, iar controlul activităţilor monastice, întărit.

N-a fost, oare ,fals şi rău" că programul promarxist al noului ierarh, numit de RC.R. şi nu ales de Duhul Sfânt, a permis organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare ale căror obiectiv era să inculce preoţilor „o orientare nouă, în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor populare"? N-a fost ,fals şi rău" că s-a desfiinţat, la ordinul P. C.R., Biserica greco-catolică, prin încorporarea sa forţată în comunitatea ortodoxă? N-a fost ,fals şi rău" că Sfântul Sinod a acceptat, fără cea mai mică obiecţiune, Statutul din 23 februarie 1949, cu ajutorul căruia guvernul comunist reducea numărul diocezelor şi al membrilor Adunării şi ai Consiliului central ecleziastic, notifica numirea preoţilor în posturile importante din administraţia Bisericii şi-i obliga să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de Republica Populară România, iar cei care se opuneau reformelor lui Justinian Marina - considerându-le favorabile mai de grabă puterii comuniste decât Bisericii - au făcut obiectul unor mustrări şi sancţiuni severe?

N-a fost "fals şi rău" că patriarhul Justinian Marina a împins clerul să ia parte, cu multă ardoare, la campania lansată de către Moscova, în favoarea Păcii? Iar în ceea ce priveşte cele trei institute teologice, care au înlocuit fostele facultăţi de teologie, studenţii nu mai aveau posibilitatea să înveţe cum să se apere împotriva atacurilor viclene ale ideologiei marxiste în vigoare, dar fiind că două din materiile necesare formării spirituale ale viitorilor slujitori ai altarului - Apologetica şi Mistica - au fost scoase din învăţământul teologic, cu neîndoielnicul consimţământ al patriarhului? N-a fost "fals şi rău" că „prelaţi ai poporului" şi teologi fără scrupule, câştigaţi cu uşurinţă la cauza proletariatului, s-au aventurat în grabă „să caute în Revelaţia divină bazele acestei teologii a cooperării Bisericii la eforturile făcute pentru fericirea poporului", pledând pentru „angajarea totală a Bisericii în lupta pentru Pace şi Progres", gata să „răspundă imperativelor vremii" conform hotărârii preafericitului patriarh „renovator" al ortodoxiei româneşti: „Deoarece lumea se înnoieşte, să înnoim şi noi Biserica. Nu vom rămâne în urmă. Nu vom deveni anacronici. Trebuie să mergem în pas cu noua societate şi chiar mai mult: să ajutăm şi noi, prin mijloacele noastre, la înnoirea societăţii. Cerem chiar dreptul de a contribui la această înnoire".

N-a fost "fals şi rău" avortarea unei teologii servile care să fie port-drapelul noilor idei sociale create de dictatura comunistă? Mai bine zis o teologie a abandonării poruncilor Evangheliei lui Hristos, pentru că era nerăbdătoare să servească la „stabilirea unei noi ordini sociale", bazată pe lupta de clasă şi bolşevizarea ţării, pe educaţia ateistă a tineretului şi pe întărirea concepţiei materialiste. N-a fost "fals şi rău" - o, cât de rău şi de ruşinos! - că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a devenit membru al Frontului Unităţii Socialiste, al cărui preşedinte era comunistul Nicolae Ceauşescu?

N-a fost "fals şi rău" că, la cea de-a 26 Conferinţă teologică interconfesională, care a avut loc la Cluj-Napoca în ziua de 4 iunie 1975, celebrul ierarh Antonie Plămădeală (pe atunci episcop şi vicar patriarhal) a ţinut să discute despre „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", cu concluzia marxistă: „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind totodată o societate nedreaptă?"

N-a fost "fals şi rău" că patriarhia nu s-a opus faimosului Decret nr. 410 din 19 noiembrie 1959, care va permite să se abată năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe? Căci la ordinul unor prelaţi servili, nenumărate lăcaşuri sfinte au fost închise, iar aproximativ 2000-3000 de călugări şi călugăriţe (că­lugării până la vârsta de 55 ani şi călugăriţele sub 50 ani) se văzură constrânşi să revină în lume.

Tare aş dori să ştiu dacă patriarhul actual se consideră vinovat de tot ceea ce a fost "fals şi rău în cuvintele şi faptele" sale din anii dictaturii, când căuta să se arate mai comunist decât poetul comunist Adrian Păunescu, glorificatorul lui Ceauşescu - „eroul ţării", „cârmaciul şi conducătorul de oaste" - cu ocazia Congre­sului al XH-lea al P.C.R. Iată-1, în calitatea de mitropolit al Moldovei, nu numai copleşind de elogii „realegerea fiului cel mai iubit al poporului, Dl. Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al R.S. România", ci exprimându-şi „recunoştinţa sinceră pentru libertatea religioasă acordată Bisericii Ortodoxe Româneşti şi altor culte" din România, dar mai ales, dar mai presus de toate exprimându-şi - ceea ce Adrian Păunescu n-a făcut în poezia sa - „angajamentul ferm de a sprijini grandioasele acţiuni consacrate dezvoltării scumpei noastre patrii".

Odată redescoperită libertatea „de a mărturisi greşelile, în ce fel a cerut iertare poporului român ierarhia ortodoxă din anii dictaturii comuniste, şi care i-a fost „pocăinţa ", indispensabilă propriei sale renaşteri spirituale? A auzit cineva pe patriarhul Teoctist Arăpaşu, pe mitropolitul Antonie Plămădeală sau pe răposatul mi­tropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, să strige ţării şi poporului (retraşi, în chip de pocăinţă izbăvitoare, în vreuna din mănăstirile presărate de-a lungul şi de-a latul pământului românesc): „Iertaţi-ne, fraţilor, pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa noastră, în activitatea noastră sub comunism, iertaţi-ne pentru slugarnica noastră tăcere în legătură cu problemele credinţei şi pentru descalificabila proslăvire a unor conducători care duşmăneau şi pe Dumnezeu şi Biserica!" A scrie, în Cuvântul pastoral în discuţie, doar atât: „Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii", fără a se menţiona toate (dar absolut toate) „greşelile" săvârşite, este egal cu zero.

Mă întreb - şi te întreb, cititorule - dacă este suficient să spui duhovnicului tău, spovedindu-te: „Iertare, părinte, am greşit... Iertare pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa mea..." Sau trebuie să-i înşiri fărădelegile pe care le-ai comis de la ultima spovedanie, pocăindu-te cu adevărat, deoarece numai „regretul" că ai fi putut face „mai mult sau mai bine" şi nu ai făcut, nu duce la nimic, la nici o iertare din partea lui Dumnezeu...

La ce foloseşte „libertatea1''' de care se bucură acum ierarhia ortodoxă din România, dacă îi lipseşte libertatea interioară a unei penitenţe autentice, care să-i ajute pe ierarhii vinovaţi să rostească aceleaşi cuvinte ca Ezra: „Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9. 6). Sau să aibă curajul mărturisirii lui Iov, strigând ca şi el: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă"(IOV, 42. 6).

De ce să nu-şi recunoască public ierarhii noştri ortodocşi imensele lor greşeli şi păcate săvârşite sub sângeroasa dictatură dejisto-ceauşistă, adică „tot ceea ce a fost fals şi rău" în slugarnica lor supuşenie, luând ca exemplu pe sfântul apostol Pavel, care nu se ruşina să-şi recunoască „purtarea lui de altădată", când -mărturiseşte el - „prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam" (GALATENI, 1. 13); care nu se mulţumea să-şi redescopere doar „libertatea de a mărturisi" greşelile şi umilirile, fără ca să le arate pe toate, în toată murdăria şi josnicia lor. în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli citim: „Pe mulţi dintre sfinţi i-am închis în temniţe (...), iar când erau daţi la moarte, mi-am dat şi eu încuviinţarea. Şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi, mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile de din afară..." (FAPTE, 26. 10-11). Sau: „Eu am prigonit până la moarte această Cale, legând şi dând la închisoare şi bărbaţi şi femei. Precum mărturiseşte pentru mine şi arhiereul şi tot sfatul bătrânilor, de la care primind scrisori către fraţi, mergeam la Damasc ca să-i aduc legaţi la Ierusalim şi pe cei ce erau acolo, spre a fi pedepsiţi" (FAPTE, 22. 4-5).

Da, de ce să nu recunoască ierarhii noştri ortodocşi în faţa întregii ţări că n-au fost „slujitori vrednici" ai lui Dumnezeu şi „împreună lucrători cu El", în toată perioada de subjugare comunista, ci s-au comportat ca nişte „apostoli mincinoşi", ca nişte „lucrători vicleni care iau chip de apostoli ai lui Hristos" (2 CORINTENI, 11. 13), câtă vreme Pavel, acest inegalabil atlet al lui Hristos, nu se sfiieşte să recunoască, înaintea Bisericii din Corint: „Căc-i eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeul" (1 CORINTENI, 15. 9).

Sugerez înaltelor foruri bisericeşti cam cum ar trebui să se producă (după umila mea părere de creştin ortodox, care îmi iubesc Biserica) începutul pocăinţei lor salutare: printr-o dispoziţie (dată editurii patriarhale ortodoxe din Bucureşti, în vederea publicării ediţiei a doua a cărţii mele „Calvarul României creştine". Fiindcă, în această lucrare n-am făcut nimic altceva decât să prezinţi, pe bază de documente, ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea ierarhiei ortodoxe în anii dictaturii comuniste. Fiindcă, abia prin gestul acesta, uluitor de spiritual, s-ar vedea că prelaţii în refuză şi-au „redescoperit libertatea" mărturisirii greşelilor şi nu refuză adevărul. Adevărul care, în lumina Evangheliei (IOAN, 8. 31]), ne poate face cu adevărat liberi...

 

 

 

„Istoria petrolului” (SEDILLOT 1974)

Rene Sedillot, Istoria petrolului, trad. S. Stanciu (orig. fr. 1974), pref. B. Almășan, Editura Politică, București, 1979, 383 p.

5 Bujor Almășan, Prefață

24 Cuvînt înainte

Prolog:Vremea petrolului „bun la toate” 
Petrolul se naște din materiile organice 
Definiții și varietăți
Petrolul în fabulația religioasă : la perși
Locul țițeiului în religii: ce spune Biblia
Petrolul în geografia lumii antice
Pentru a construi, pentru a lumina
Pentru a îngriji, pentru a tămădui
Pentru a lupta, pentru a învinge
Apariția focului grecesc
Triumful declinul focului grecesc
Zăcăminte vechi, zăcăminte noi: de la Baku la Modena
Din Languedoc în Alsacia
Bun la cîte ceva. Bun la toate

Prima parte (înainte de 1900) Vremea lămpii cu gaz
56 1.Petrolul, izvor de lumină
Scurtă istorie a iluminatului
Din România în Boemia
Din Burgundia pînă în Canada
61 2.America intră în scenă
Uleiul indienilor Seneca
Samuel Kier
Pennsylvania Rock Oil Co
Edwin Drake
Drake la Titusville
Drake trece la acțiune
Gloria lui Edwin Drake
Titusville urcă pe culmile gloriei
Oil Creek și Oil City
Febra se extinde
Istoria unui puț de petrol
85 3.Ascensiunea lui Rockefeller
Consumul
producția
Rafinarea
Transportarea
Evacuarea
exportul
John D. Rockefeller
John întîlnește petrolul
John rafinează
Standard Oil
Petrolul și căile ferate
Căile ferate sau conductele?
Regele petrolului
Portretul unui magnat
La asalt împotriva trustului Standard Oil
111 4.Riposta Caucazului
Altundeva decît în America
Acolo unde ne reîntîlnim cu Baku
Gulbenkian pîndește
Rafinare și poluare
Frații Nobel
Nobel împotriva lui Rockefeller

Partea a doua (1900-1914) Ascensiunea motorului cu petrol
125 5.Petrolul, izvor de energie
Un nou capitol
Pe apă
Pe drumuri
Motorul cu explozie
Primele victorii ale automobilului
Petrolul în prag de război
Noile tehnologii
Cincizeci de milioane de tone pe an
141 6.Standard își vede temeliile zdruncinate
Rockefeller la zenit
Ascensiunea independenților
Dezmembrarea devine realitate
Noii veniți: statul Texas și compania Shell
De-a curmezișul Americii
De-a curmezișul Lumii vechi
155 7.Sub cerul Orientului
Goana după profituri se abate asupra Turciei
În Persia: d Arcy și Anglo-Persian Oil Company 
În arhipeleagul indonezian: Royal Dutch
Deterding și Shell
Gulbenkian și tainicele lui manevre
Royal Dutch Shell împotriva lui Standard Oil
În ajunul bătăliei

Partea a treia (1914-1045) Petrolul și războaiele
173 8.Primul conflict (1914-1918)
Întrucît e vinovat petrolul
De la taximetre la carul de asalt
De la submarin la avion
Armatele în căutarea carburanților
Clemenceau lansează un SOS
Statul preia controlul petrolului
Să producem pentru a învinge
Noul echilibru al lumii
190 9.De la un război la altul (1919-1939)
Sechelele conflictului: în Rusia Sovietică
Sechelele conflictului: în Irak
La Kirkuk țîșnește petrolul
Pe țărmurile Golfului Persic
În Arabia Saudită
Anglia își păstrează Persia
În America
Din Indonezia pînă în Europa
„Cei Mari”
Război și pace între magnații petrolului
Mexicul naționalizează
Tehnica progresează
Extinderea piețelor de desfacere
La orizont: războiul
Amurgul zeilor
227 10.Al doilea conflict (1939-1945)
Datele inițiale
Baku trebuie atacat?
Franța ocupată
Asaltul Crimeii
La asalt pentru petrolul rus
Irak, Iran
Confruntări între aliați
Operațiunea „Valul nimicitor” asupra Ploieștiului
Războiul submarin
Al doilea front
Germania la strîmtoare
Germania sub bombe
Japonezi și americani
Războiul din Pacific
Bilanțul unui conflict

Partea a patra (după 1945)
263 11.Consumatori și producători
Avatarurile păcii
Nevoile sînt altele
Se forează în mare
Rezervoare și conducte
Petroliere și stații service
Geografia producției
Petrolul american: speranțe în Alaska
Din Canada pînă în Venezuela: descoperiri fericite
Petrol socialist: la minus 40 de grade
Petrol iranian: cutezanța lui Mossadegh
Orientul Mijlociu: un burete îmbibat cu petrol
Petrolul Saharei: cocoșul galic scurmă și pierde
Din Libia pînă în Nigeria
Petrol european: în Marea Nordului
299 12.Pe cînd petrolul se vindea pe o nimica toată (1943-1970)
Șapte plus unu
Rivali și complici
Aventuri în comun
Pentru și împotriva marilor stăpîni ai petrolului
Mattei față în față cu cei „mari”
Societățile de stat
Islamul în ascensiune
Preludiu la naționalizări
Afacerea Suezului
Revoluția Suezului
Formarea prețurilor de bază
Formarea prețurilor de vînzare
Curba prețurilor
334 13.Vremea petrolului scump 
Frontul comun al producătorilor
Cotitura din 1970
OPEC trece la ofensivă
OPEC pretinde, dar negociază
Noii îmbogățiți
Peste nisipuri plouă cu dolari
După războiul Kippurului: explozie
Producătorii trag sforile
Platoșa are fisuri
Spaimele Occidentului
Companiile în vîltoare
362 14.Bătălia pentru energie
Un apel la unitatea consumatorilor
Riposte la termen
Alte surse de energie
Poluarea în stadiul producției
Poluarea în stadiul transportului
Poluarea în stadiul consumului
Problema rezervelor
Sfîrșitul petrolului?
Cînd petrolul nu va mai fi atotputernic