Umor: B. FONTENELLE

Scriitorul centenar francez Bernard Fontenelle* (1657-1757) a fost întrebat pe cînd era grav bolnav:
- Cum o duci?
- Nu o duc, spuse el, mă duc.

SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972.

NOTĂ M.T.
* Bernard Le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez. (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)

 ***, Scriitorul şi jurnalistul francez Gonzague Saint Bris a murit la vârsta de 69 de ani în urma unui accident de maşină, Adevărul, 8 august 2017

Radicalismul modernizării Indiei coloniale britanice (BROMFIELD 1933-7)

<
(...) Era conștient că Maiorul se îndepărtase de el. „Poate că această schimbare este dorită durerii și emoțiilor, cugetă Ransome. Poate că în ființa lui există trăsături de caracter indiene pe care europeanul din mine nu le va accepta și nu le va înțelege niciodată.” Bănuia că explicația o putea găsi în absurditățile mistice și în literatura ieftină a tuturor scriitorilor de calibrul lui Kipling*, care nu cunoscuse decât India cantonamentelor, a cluburilor, a ziarelor provinciale, și se rezuma la formula „Orientul tot Orient rămîne”.
- Ma-m gîndit la ceva, spuse Edwina. Aș vrea să mai las niște bani pentru ceva care ar putea să ajute la o înțelegere între Orient și Occident. Nu știu cum s-ar putea realiza asta. Poți tu să găsești vreo soluție? Eu n-am găsit-o și sunt prea obosită s-o mai caut.
- Nu este decît o cale, răspunse Ransome cu amărăciune. Să creezi un fond pentru a se cumpăra otravă de șobolani... absolut necesară pentru a se nimici ignoranța, prejudecățile, lăcomia, spiritul provincial. Nu va fi însă ușor să le stîrpești... Va trebui să mai stîrpești și oameni, cum ar fi de pildă ofițerii aceia cu concepții strîmte, bătrînul Dewan**, neguțătorii, indivizi de teapa lordului Heston, bancherii, preoții, creaturile de seama lui Pukka Lil și a lui Mrs. Simon și chiar pe bătrînul general.
Edwina zîmbi.
- S-ar putea face și asta, dacă s-ar lucra cu dibăcie. În ceea ce mă privește eu nu am avut niciodată prejudecăți. Cred că oamenii din clasa de mijloc numesc acest lucru depravare, dar eu ma credința că Dumnezeu ar socoti-o virtute.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, pref. M. Miroiu, ed. Univers, București, 1972, p. 637.

NOTE M. T.
* Joseph Rudyard Kipling (1865 Bombay/India - 1936) = Poet și prozator britanic. Educat în Marea Britanie. Laureat al Premiului Nobel în 1907. Cea mai celebră carte a sa a fost „Cărțile junglei”, apărută în 1894. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1907/kipling-bio.html)
** Dewan = Cuvânt persan care desemna un demnitar important în statele islamice medievale. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Scriitori vulgari versus Biblie în societatea engleză interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- L-am pus acolo pentru unchiul tău. Mi-a citit Călătoriile lui Gulliver*, Dinny. Scriitorul ăla era grosolan de tot, știi.
- Nu așa de grosolan ca Rabelais**, sau chiar ca Voltaire***.
- Tu citești cărți vulgare?
- Oh, mă rog, ăștia sînt clasici.
- Se spune că este o carte, Achilles (1) sau așa ceva; unchi-tău a cumpărat-o la Paris, dar i-au confiscat-o la graniță, la Dover****. Ai citit-o?
- Nu, zise Dinny.
- Eu am citit-o, interveni Clare.
- Din cîte mi-a povestit unchiu-tău, nu s-ar fi cuvenit s-o citești.
- O, în zilele noastre se citește orice, mătușico, nu are nici o importanță!
Lady Mont își mută privirea de la o nepoată la cealaltă.
- Mă rog, zise ea criptic, există și Biblia. (...)

(1) E vorba de Ulysses***** de James Joyce.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 248-249.

NOTE M.T.
* Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, Irlanda, 1726 - (http://www.cutezatorii.ro/index.php?id=53&act=C%C4%83l%C4%83toriile%20lui%20Gulliver)
** Francois Rabelais (1494-1553) = Scriitor și medic francez. Personalitate a Renașterii. (http://www.britannica.com/biography/Francois-Rabelais)
*** Francois Marie Arouet (Volatire) (1694-1778) = Filozof francez. Personalitate a Iluminismului. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/zece-lucruri-tiut-voltaire)
**** Dover = Port pe coasta sud-estică a Angliei. Cel mai apropiat punct de coasta franceză. (http://www.doverport.co.uk/about/history/)
***** James Joyce, Ulysses, Paris, 1922 = Roman reprezentativ al modernismului. (http://www.theguardian.com/books/2009/jun/16/jamesjoyce-classics)

„Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!” (DUMITRU 2015)

 Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!

(*26 iulie 1925 în Rosenau/Râșnov, România)

            Trăind de peste o jumătate de secol în Germania, împrejurări fericite au făcut ca, între oamenii de excepție pe care i-am întâlnit și prețuit în anii exilului și mai apoi, să am bucuria și onoarea de a-l cunoaște la München - în măsura circumstanțelor - pe Hans Bergel, omul vertical și de pilduitor caracter, scriitor german de talent și prestigiu, originar din România!

            Născut la 26 iulie 1925, la Râșnov (Rosenau), este primul dintre cei patru copii ai cuplului Katharina Bergel, născută Treuetsch (*1904; †2002) și Erich Bergel Sr. (*1899; †1971), căsătoriți din 1924. A avut ca soră pe Hildegard (*1927; †2007) și ca frați pe Erich Bergel Jr., viitor dirijor (*1 iunie 1930, în Râșnov (Rosenau); † 3 mai 1998 în Ruhpolding, Germania), și de Ortwin Bergel (*1937; †1952).

            Tatăl, învățător, profesor de muzică și revizor în școlile comunității germane din România, fiind - după necesități- transferat cu serviciul din loc în loc, pleacă în 1936 din Rosenau (Râșnov) la Reghin, apoi în 1939 din Reghin la Kronstadt (Brașov) iar în 1944 la Hermannstadt (Sibiu) împreună cu familia.

            Conform propriilor mărturii, Hans Bergel, sora și frații săi și-au trăit în Transivania o copilărie fără probleme, până în momentul ocupării acesteia de către Armata Roșie „eliberatoare“ (august 1944) și preluarea succesivă a puterii, mai întâi de către forțe politice vremelnic tolerate -infiltrate de criptocomuniști-, și apoi, după uzurparea totală a conducerii de către regimul stalinist, sub masca zisului „Partid Comunist Român“ care, în „România Mare“ nu număra nici o mie de membri, și dintre care numai o treime erau de origine română!

            În 1944, tatăl său, în vârstă de 45 de ani, este arestat și, îngrijirea familiei (Hans - 19 ani; Hildegard - 17 ani; Erich - 14 ani; Ortwin - 7 ani) rămân în grija mamei, Katharina Bergel, în vârstă de 40 de ani

            Un an mai târziu, în 1945, autoritățile, subordonate ocupanților sovietici decid, la cererea lui Stalin, deportarea în lagărele din U.R.S.S. a majorității cetățenilor români de origine germană, apți de muncă. În acest sens, în enclavele locuite de germani se alcătuiesc liste și se improvizează lagăre „de colectare“ în baza cărora sunt strânși și apoi transportați în U.R.S.S. Hans Bergel, în vârstă de 20 de ani, este și el „rechiziționat“ într-un astfel de lagăr, în vederea deportării. Reușește însă să fugă înainte de transport și trăiește pentru multă vreme ascuns.

            Între 1946-1947 împrejurările îi permit să activeaze o scurtă perioadă în învățământ. În 1947 fuge din România, via Ungaria. Este prins la Budapesta, predat autorităților române și condamnat. În 1948 evadează din închisoare și este din nou prins. Mai târziu este recrutat în armată (1949-1956), unde devine sportiv de performanță și membru în Echipa Națională de Ski a României. Cum accesul la cursurile de zi, în învățământul superior, îi era interzis, studiază fără frecvență Istoria Artelor și Filozofia, la Universitatea din București (1951-1954). Trei ani mai târziu (1957/1958), grație cunoștințelor și talentului, ajunge redactor în problemele de cultură ale ziarului de limbă germană „Volkszeitung“ - organ al Comitetului Regional al Partidului Comunist și al Sfatului Popular din regiunea Stalin ( Brașov/Kronstadt).

            În 1959 este arestat din nou, în așa zisul „Proces al Scriitorilor din Brașov“, înscenat de autoritățile comuniste împotriva unei grupe de scriitori de limbă germană din Kronstadt/Brașov (pe atunci Orașul Stalin), și condamnat la 15 ani de închisoare cu muncă silnică.

            În 1964 este eliberat, în cadrul amnestiei generale decretată pentru deținuții politici dar este urmărit în continuare de Securitate. Critică nerespectarea drepturilor omului în România comunistă!

            În sfârșit, în 1968, grație intervenției scriitorului german - laureat al premiului Nobel pentru literatură-, Günter Grass, i se permite emigrarea în R. F. Germania, unde, între 1968-1970, exersează diferite ocupații, implicit pe cea de colaborator extern la Bayerischen Rundfunks.

            Dar și în R.F.G. „mâna lungă“ a Securității din R.S.R. continuă să-l urmărească și tracaseze!

         În 1970-1989, ajunge redactor la „Siebenbürgischen Zeitung“, München, iar din 1991 și coeditor al prestigioasei publicatiei „Südostdeutschen Vierteljahresblätter“.

             Am aflat de prezența sa în Germania de la colegii de la Europa Liberă și frecventatorii Cenaclului literar-artistic, întrunit la domiciliu subsemnatului (23 martie 1969-martie 1973) și în continuare la Haus der Begegnung unde, la 4 ani de existență (23 martie 1973) a devenit - la sugestia lui G. Ciorănescu-, Cenaclul literar-artistic „Apoziția“. Urmărind inițial încropirea unui cenaclu româno-german, eram preocupați să invităm, în afară de români, și autorii, artiștii și intelectualii germani, cunoscători ai limbii române, prezenți în Bavaria și în R.F.G., intenție soldată multă vreme cu o adevărată dezamăgire! Cu mici excepții (Anneli Ute Gabanyi, Mathilde Klooss (Richter), Emil Siegmeth, mai apoi Johann Urwich și Friedrich Cloos -trecuți prin Gulagul sovietic de dincolo de Cercul Polar, prin Workuta și mai apoi și prin închisorile din România, și mai târziu istoricul Adolf Armbruster, și câțiva alții) eram ocoliți de mai toată lumea, inclusiv de către unii români. Târziu am înțeles dilema!  Întrunirile cenaclului -eterogen din toate punctele de vedere- erau publice, deschise tuturor, fără posibilitatea de a controla ceea ce se ascunde în dedesubtul fiecăruia. Deci, cu toată vigilența noastră, se înțelege că eram lejer și permanent supravegheați și de persoane inoportune! Un impediment a fost pentru multă vreme și adăugirea, la denumirea cenaclului, implicit a revistei, a cuvântului „Apoziția“, care a generat o adevărată derută printre cei ce ne-au pus la stâlpul infamiei, negăsind de cuvință să consulte mai întâi un dicționar, pentru a înțelege despre ce este vorba! Toate acestea au creat în jurul nostru un cerc de suspiciune - întreținut cu fervoare de diverse interese adverse- care i-a ținut departe pe mulți dintre intelectualii, scriitorii, artiștii și oamenii de cultură din exil și emigrație, atât români, dar în special germani din România, care, știindu-se urmăriți, preferau distanța. Parte dintre aceste impedimente le-am putut înlătura doar ulterior, grație postării cu orice risc a unora dintre noi, în mod deschis pe baricade, considerând că doar așa o cernere va avea loc de la sine și că numai prin exemplul nostru și prin cele ce le împlinim efectiv putem înlătura scepticismul și teamerile celor ce puteau fi afectați. Subliniez acestea pentru a se înțelege de ce ne-am bucurat enorm, când, succesiv, cercul nostru a început să fie abordat cu încredere de tot mai multe personalități de valoare, pe care am fi vrut să le avem dintru început lângă noi, și între care amintesc pe Hans Bergel și regretatul său amic și confrate de temniță și suferințe, pastorul și scriitorul Harald Siegmund.

            O primă cunoștință, fugară, cu Hans Bergel, am avut-o la o întrunire a Asociației Presei Libere, la München, în anturajul gazetarilor Vasile C. Dumitrescu (Münchn) și Pamfil Șeicaru, sosit de la Madrid și apoi, în 1979(?) la sesiune științifică, pe teme filozofice, organizată de Universitatea din München, și avându-l ca invitat pe Constantin Noica, care și-a prezentat atunci traducerile și exegeza sa  asupra operei lui Platon.

            La 25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din München,(25-27 octombrie 1979), organizată în cadrul Zilelor Culturale Româno-Germane, la Haus der Deutschen Ostens de Societatea Academică Română și de Südostdeutsche Kulturwerk, pe temele „Imaginea germanilor la români“ și „Imaginea românilor la germani“, Hans Bergel a prezentat conferința Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/Portretul românilor în lucrürile mele literare, urmărită cu căldură și interes de către noi. Un scurt rezumat al intervenției și referatului dl. Hans Bergel, a apărut în Revista Scriitorilor Români Nr. 17/1980, p.192 și 196, și ulterior, întregul text, în română: Contacte cu alții (în original: Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/ Portretul românilor în lucrürile mele literare), la rubrica „Negru pe alb“, Revista Scriitorilor Români nr. 22 (editată de Rumänische Akademische Gesellschaft), München 1985, p. 153-159, din care citez:

            „Atât în prima mea carte publicată în Republica Federală Germnă, cât și în cea din urmă, românul joacă un rol esențial ca dimensiune spirituală și istorică. Dar îl găsesc și în alte volume scrise de mine și tipărite între anii 1969, când a apărut monografia „România, portretul unei națiuni“ și 1977, când a apărut romanul „Dansul în lanțuri. Chiar și în scrierile mele încă nepublicate este prezentă imaginea Românului. Sigur că nu sunt profet, dar afirm totuși că el va apare și în viitoarele mele lucrări, oricât de mult m-am îndepărtat în timp și spațiu de țara mea de baștină, România, și deși - nu trebuie trecut sub tăcere - mă atrage prea puțin să mă înapoiez acolo. Îmi dau seama că noi suntem zilnic produsul trecutului nostru  și nu fac parte dintre aceia, care se leapădă de trecut ca de o pălărie sau de o încălțăminte.“./.../

            „Chiar la acest punct, dați-mi voie să constat inevitabilul înlănțuirii și a înrădăcinării imeginii românului în creația mea literară. Căci se pare că nu e vorba numai de o lege care ne obligă la o confruntare permanentă cu trecutul, ci de mai mult, că tot trecutul, ca viață trăită, numai atunci își capătă sensul și forța dinamică pentru viitor, când devine parte organică a eului nostru, în așa măsură încât îl putem purta în noi în fiecare moment ca prezent conștient, ca individualitate și personalitate, ca atitudine și comportament.“/.../

            „...Românul nu apare în cărțile mele doar ca un subiect de anatomie sau colorit, ca un actor sau figurant pentru a împestrița paleta, nici măcar numai ca o experiență istorică a vieții mele. Nu, el nu apare în nici un caz în acest sens, ci el este —să-mi fie permisă îndrăzneala afirmației — o parte din mine însumi fiind ca atare, prezent în lucrările mele. Cu nouă ani în urmă constatam în prefața cărții „România, portretul unei națiuni“, că eu ca german după origine, casă părintească, educație și școală, care am văzut lumina zilei în România, consider întâlnirea cu demersurile spirituale ale acestei țări, ca o îmbogățire a propriei mele existențe sufletești. Pentru mine nu există vreun motiv ca să văd astăzi lucrurile altfel. Este tocmai ceea ce am gândit când am spus: Românul este în lucrările mele literare mai mult decât un fragment, el este o parte a individualității mele.“/.../

            „Ceea ce remarc mai întâi este faptul că Românul este prezent nu numai în literatura mea beletristică —în nuvelă, povestire și roman—, dar deasemenea în monografia cultural-istorică și spiritual-istorică, în sensul filosofic, în studiul portretistic. Deci, el nu apare doar în prezentare socială, ci cel puțin tot atât de diferențiat în manifestarea lui spirituală. Imaginea lui o găsesc astfel prezentă în proza mea epică, de la cioban și țăran, trecând la ofițer, și la profesor universitar, de la plutaș la tehnician până la secretar de stat sau prinț. Am încercat —și aceasta mă stimulează și azi—să reproduc, să modelez această imagine; și pe lângă străduința de a prinde fenotipul mai este și aceea a elucidării genotipului. În special în monografia amintită am cercetat rădăcinile spiritualității acestui popor și specificul ei lăuntric. În alte lucrărin, m-am străduit să arunc o privire asupra minunatei inițiative a filozofului și poetului Lucian Blaga de a scoate la iveală —prin traducerea operei „Faust“ —o sinteză a spiritualității germane și române; sau am încercat într-o carte apărută recent să lămuresc fenomenul coloristic existent în opera pictorului Johannes Schreiber reflectat în copilăria lui trăită, nu întâmplător, în mediul românesc, ș.a.m.d. Mă preocupă așadar în lucrările mele, de la caz la caz, atât imaginea cât și componența ființei Românului.“/.../

            „Dacă examinez literatura scriitorilor germani, născuți ca și mine în Transilvania, aparținând generațiilor mai vechi, constat că figura Românului apare doar sau —chiar dacă ocupă vizibil un loc central— ea este prezentată aproape numai în măsura în care se deosebește de cea a conlocuitorilor germani. Vreau să menționez hotărât că aceasta avea pe deplin rațiunea, deoarece așa erau pe atunci raporturile.

            Pentru generația mea însă s-a schimbat fundamental totul sau aproape totul din acest punct de vedere. Căci atunci când în acel stat multinațional România, noi toți la un loc — români, germani, unguri, evrei — am fost aruncați de către noul sistem totalitar, fără menajament, în același cazan, ne-au fost distruse și răpite și unora și altora odată cu libertatea și minunatele, vulnerabilele particularități create în epoci mari istorice, ce nu mai pot reveni. Așa se face că eu, german, spre deosebire de generația tatălui meu, am învățat să cunosc nu în primul rând pe Români, ci pe oamenii cu care mă aflam aruncat dintr-odată, împreună, în baia de oțel a aceluiași prăpăd, oameni buni și răi, puternici și slabi, distinși sau ticăloși, așa cum sunt și vor fi totdeauna oamenii pe pământ. Orbiți de ura formată în cursul istoriei, unii dintr-o parte sau alta au omis până azi să recunoască aceasta.

            Îngăduiți-mi să închei scurta expunere în felul urumător: nu trebuie să ne cunoaștem doar după felul diferit de a fi, ci să avem în vedere, în aceeași măsură și trăsăturile comune, acestea constituind o problemă vitală a existenței noastre istorice.

            Ca europeni, noi toți împreună, nu avem o altă alternativă.“  (Hans Bergel).

 

            În anii care au urmat, în afară de noile volume pe care le-a dat la lumină: (Siebenbürgen, Bilder einer europäischen Landschaft (1980); Gestalten und Gewalten, Essays, Aufsätze, Vorträge (1982); Der Tod des Hirten oder Die frühen Lehrmeister(1985); Das Venusherz (1987); … und Weihnacht ist überall (1988);  Das Motiv der Freiheit (1988), Hans Bergel a publicat sute de articole în diverse publicații, în special în cele ale germanilor originari din România, a susținut nenumărate referate, conferințe, prezentări de cărți ale unor terți autori și lecturi din propria operă, găzduite la Literatur Haus München, Haus der Deutschen Ostens, Haus der Begegnung sau de către o mulțime de alte centre de cultură și literare, asociații și librării din München, Bavaria, din alte zone ale Germaniei și Europei, etc.

            În ce ne privește, mărturisesc că odată cu interesul acordat comunității germane din România, a fost dintru început și alături de noi, românii, luați în ansamblu sau în particular, participând, după împrejurări, la manifestările artistice, literare, culturale și științifice, la întruniri și mese rotunde, în cadrul Zilelor Culturii Românești, organizate anual la München, începând cu cele din nov. 18-19 (1989) consacrate împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, și implicit din ian. 15-20, la ceremonia dezvelirii monumentului poetului în Schopenhauerstr, München (cu bustul executat de sculptorului Alexandru Pană), ș.a.m.d., și apoi necontenit, în atâtea și atâtea alte ocazii, pe care spațiul nu-mi permite să le evoc aici.

            După 1990, i s-au publicat succesiv, în Germania și în țară:  Dans în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), George Guţu, Braşov/ Kronstadt 1994; Zuwendung und Beunruhigung. Anmerkungen eines Unbequemen (1994); Prosa – Lyrik (1995); Erkundungen und Erkennungen. Notizen eines Neugierigen. Essays (1995); Dansul în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), Silvia Irimia, Cluj- Napoca/Klausenburg 1995; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus; acht Essays), Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 1995; Reîntălnirea cu o poezie. Radu Gyr şi melancolia Europei sudestice (Wiederbegegnung mit einem Gedicht. Radu Gyr und die heroische Melancholie Südosteuropas; Essay und Gedichte), Andrea Bujar, în: Gazeta Transilvaniei, 11/12 septembrie 1995, Braşov/Kronstadt 1995; Wenn die Adler kommen (Când vin vulturii), Roman (Trilogie) (1996), despre o familie din Transilvania; Bukowiner Spuren. Von Dichtern und bildenden Künstlern. Aachen: Rimbaud 2002.ISBN 3-89086-742-2; Mai multe popoare adunate sub mărul Gravensteiner ... (Das Gartenfest der vielen Völker unter dem Gravensteiner …; Romanfragment), George Guţu, in: Lettre Internationale, editia română/primăvara 1997, Bucureşti/Bukarest 1997; Când vin vulturii (Wenn die Adler kommen; Roman), George Guţu, Bucureşti/Bukarest 1998; Manfred Winkler (Manfred Winkler; Essay), Mariana V. Lăzărescu, in: Gazeta de Transilvania, 16/17 mai 1998, Braşov/ Kronstadt 1998. - Auch in: Astra. Revista Asociaţiunii Transilvane, 1/1998, Braşov/Kronstadt 1989; 2000, aprilie 16, Sala Senatului României: „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“ - Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“, Editura Universității din București; Recurs la romanitatea în opera unui neamţ (Gedanken über die Rumänität in den Texten eines Deutschen; Essay), George Guţu, in: Transilvania, Sibiu/Hermannstadt 2004.- Auch in: Hans Bergel - Minderheitendasein, Schriftstellerexistenz und politische Systeme. Von Elisabeth Martschini, Bucureşti/ Bukarest 2005; Foaie de suflet pentru un oraş transilvan (Gedenkblatt für eine Siebenbürgenstadt; neun Essays), Studentengruppe der Universität „Transilvania“ Kronstadt unter der Anleitung von Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 2005; Deşertul Namibiei, Sfinxul, Cântecul pustei, Memento (Namibische Wüste, Sphinx, Pußtalied, Memento; Gedichte), Nicholas Catanoy, in: Poesis, iunie/iulie 2005, Satu Mare/Sathmar 2005; Menuetul Reginei (Das Menuett der Königin; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2006 (S./p.76-90), München 2006; Die Wiederkehr der Wölfe. Langen-Müller, 2006.ISBN 978-3784430522; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus, Erzählung), Mariana Săsărman, in: Apoziţia 2007, München 2007; Reflecţii asupra teoriei culturii lui Friedrich Schiller (Versuch über Friedrich Schillers Theorie der Kultur; Studie), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Revista 22, 11/17 und 18/24 septembrie 2007, Bucureşti/Bukarest 2007; Absurdul ca. normalitate. Între brun şi roşu (Das Absurde als Normalität. Zwischen Braun und Rot; Vortrag), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Negru Vodă - Din „Scene din viața mea. Fragmente autobiografice“, povestire; (Der Schwarze Fürst, -Aus „Bilder meines Lebens. Autobiographische Fragmente.“; Erzählung),  bilingv, în română de Mariana Săsărman, în: Apoziţia 2008, (S./p. 66-83), München 2008; Ruptura istorică. Motivele emigrării populaţiei germane din România (Der historische Bruch. Gründe der Auswanderung der deutschen Bevölkerung aus Rumänien; Vortrag), Raluca Rădulescu, in: Şcoala Memoriei 2008, Bucureşti/Bukarest 2008; Lotul Scriitorilor Germani. Braşov 1959 (Die Deutsche Schriftstellergruppe. Kronstadt 1959; Vortrag), Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala Memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Wegkreuzungen. Dreizehn Lebensbilder. Bamberg: Johannis Reeg Verlag 2009. ISBN 978-3-937320-38-0; Etape ale unei încercäri de apropiere. Consideraţii cu privire la poezia Anei Blandiana (Stationen einer persönlichen Annäherung. Über die Lyrikerin Ana Blandiana; Studie), George Guţu, in: Convorbiri Literare, April 2009, Nr. 4, Bucureşti/ Bukarest 2009; Am Vorabend des Taifuns. Geschichten aus einem abenteuerlichen Leben. Berlin: Edition Noack & Block 2010. ISBN 978-3-86813-002-7; Trilogia despărţirii: Braşov, Divanul Răsăritului cu Apusul, Stepă la Marea Neagră (Trilogie des Abschieds: Kronstadt, Ost-West-Diwan, Steppe am Schwarzen Meer; Gedichtezyklus), bilingv; în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2009 (S./p. 80-87, München 2010; Violeta; povestire (Violeta; Erzählung), în română de Mariana Săsărman, München 2010; Der schwarze Tänzer. Ausgewählte Gedichte. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3-86813-008-9; Das Spiel und das Chaos. Essays und Vorträge. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3--86813-013-3, ș.a.

            Pentru activitatea sa ca om și ca scriitor i-au fost acordate succesiv diferite distincții, între care unele de mare prestigiu: Georg Dehio-Preis für Kultur- und Geisteswissenschaften, Esslingen (1972); Erzählerpreis des Ostdeutschen Kulturrats, Bonn (1972); Stipendiatenpreis der Goethe- Stiftung, Innsbruck/Basel (1972); Bundesverdinstkreuz am Bande (29. November 1986); Kulturpreis der Siebenbürger Sachsen, München (1987); Andreas Gryphius-Preis, Düsseldorf (1990); A.-Müller-Guttenbrunn-Kulturplakette, München (1995); Ehrenbürger von Brașov/Kronstadt/ Cetățean de onoare al orașului Brașov (Kronstadt); Ehrendoktorwürde der Universität Bukarest/ Dr. h. c. al Universității din București (16 aprilie 2000); Ehrenmitglied der Olimpischen Akademie Rumänien/ Membru de onoare al Academiei Olimpice a României; Ehrenbürger von Râșnov/Rosenau /Cetățean de onoare al orașului Râșnov (Rosenau); Andreas-Gryphius-Preis 2013.

               Societatea de Cultură Româno-Germană „Apoziția“, din München, ajunsă acum în al 46-lea an de existență, a avut și are deosebita cinste de a se bucura de sprijinul lui Hans Bergel, în calitatea sa de membru de onoare și colaborator de prestigiu.

               Desigur, despre Hans Bergel și opera sa se pot scrie nenumărate pagini. Mă rezerv însă la cele de față, îndemnându-vă să-i consultați îndeaproape scrierile și referințele ce i-au fost atribuite. Dar, mai înainte de a încheia, rețin, între altele, câteva sublinieri din discursul susținut la 16 aprilie 2000, în Sala Senatului, cu prilejul decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București, în care revine asupra temei „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“. Citez:

             „Magnificență, domnilor decani și profesori, dragi prieteni!

            Mulțumindu-vă din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordați, am sentimentul că nu este vorba doar de o chestiune de bună-cuviință, ci de o deosebită satisfacție spirituală, motivată prin multiple aspecte. Cel mai important mi se pare —dacă mi se îngăduie să fiu sentimental — legătura mea afectivă cu țara, pe care tocmai aceste simțăminte mă îndreptățesc să o consider, fără nici o șovăială, și ca propria mea țară.

            În ciuda a peste 30 de ani de absență și cu toate periplurile mele de decenii prin lumea largă; rădăcinile mele sunt și rămân înfipte în meleagurile de la nord și de la sud de Carpați, de la Dunăre, Marea Neagră și din Moldova. Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de amprenta culturală a acestor plaiuri. Vreau să precizez, că mi-am dat seama de acest lucru abia când eram deja departe de România și că, pe măsură ce înaintez în vârstă, devin tot mai conștient de aceasta.

            Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că, prin naștere, prin limba mea maternă, prin educația și cultura mea, sunt german. Am conștientizat de mult faptul că, în această privință, reprezint un caz aparte. Zi de zi mă confrunt cu dilema acestei duble apartenențe culturale și, în egală măsură, cu tensiunile creatoare, care derivă din aceasta. Cunosc totodată și starea de iritare pe care, de treizeci de ani încoace, o provoc, din exact aceleași motive, în anturajul meu apusean.“/.../

            „...Aveți o spiritualitate care, din punct de vedere filozofic, se află sub semnul unei constelații marcată de contradicția proprie dintre dorința de autoprotejare a elementului autohton, deznădejdea existențială și contemplarea egocentrică a lumii, fără să abandoneze de fel ideea umanității; o literatură care își extrage peren  impulsul cel mai vital de autocunoaștere din straturile unei poezii populare de o bogăție mitologică inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăște din peisajul natural și din istorie; modelându-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creștine răsăritene; în fine, o muzică, în ale cărei creații importante se combină arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale — toate acestea constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii românești.

            Ele pot fi ilustrate prin nume sonore —de la Eminescu și Tristan Țara la Culianu, de la Arghezi la Blaga, Cioran și Noica, de la Grigorescu, Andreescu și Brâncuși până la Enescu și alții.  Mulți dintre ei mi-au marcat conștiința în tinerețe, în anturajul firesc al unui Goethe și Kant, Bach și Beethoven, Nietzsche și Thomas Mann. Fundamentul central european, german, al formației mele a fost îmbogățit de aceste fascinante perspective, care mi-au lărgit orizontul în mod substanțial. Ba chiar consider că în felul acesta orientările vieții mele, crezul și concepțiile mele actuale despre literatură și artă au cunoscut o amplificare benefică. Universul acestei culturi naționale pendulează în vederea mea pe de o parte, între liniștea implacabilă a locuitorilor rurali, marcați de credința bizantină, introvertită, și, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit dus până la cinismul extrem al vitalelor sale componente intelectuale. O astfel de cultură nu putea decât să mă fascineze pe mine ca individ, care provenea dintr-o familie protestant-luterană, educat în spiritul unei ordini lucide și al imperativului categoric al datoriei, și care, desigur, venise încă din copilărie în contact cu geniile muzicale ale poporului meu.

            Cât de imensă este varietatea spiritualității europene, mi s-a relevat mie, saxonului transilvănean, pentru prima oară cunoscând interpretarea fenomenului „cultură“ a românilor latini. Cu alta cuvinte: Faptul că limbajul spiritual al continentului nostru este enorm de felurit, de la Grecia antică până astăzi, l-am intuit pentru prima dată în viață în momentul, în care eu, germanul, mi-am dat seama, cunoscându-i pe români, că există și alte ipostaze europene ale lui homo ludens. Vă rog să mă credeți, că niciodată nu am perceput ipostaza germană și cea română ca pe ceva contradictoriu, ci ca pe fațete diferite ale aceleiași voințe culturale: ca pe forme europene ale existenței noastre culturale comune, în care noi toți —Dumneavoastră ca români, eu ca german —suntem deopotrivă legați unii de ceilalți, la bine și la rău, astăzi mai mult ca niciodată“/.../

            „Într-un cuvânt: marcat fiind de propria mea origine, am înțeles de foarte timpuriu, că în drumul meu spre ceea ce numim cultura europeană, întâlnirea mea cu spiritualitatea română a reprezentat jalonul cel mai important.

            Am cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui Bacovia, Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui Slavici, portretele de femei ale lui Grigorescu sau viziunile cromatice ale lui Țuculescu, acordurile „Oratoriului Bizantin“ al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei Tănase, doinele și dansurile păstorești ale poporului român, „Miorița“ și „Meșterul Manole“.

            Dar nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă și viața pe care mi-am trăit-o aici. Căci aici am avut parte de durerea de a fi fost privat de libertate, alături de români, în anii de dictatură, în carcerele subterane ale fortului Jilava; de furia neputincioasă de a asista la încercarea distrugerii unei culturi naționale, misiune pe care și-o îndeplineau cu zel emisarii terorii impuse din exterior; de dezgustul provocat de trădători și delatori; dar și de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a rezistat în clipele de cea mai mare restriște și pe care nu le voi uita niciodată. După cum nu voi uita niciodată faptul că fratele meu, Erich Bergel, atins deja de aripa morții, a dirijat ultimul său concert al vieții lui în toamna anului 1997 aici, la București, sub minunata cupolă a Ateneului.

            Românii alături de care am crescut aici și care mă îmbrățișează ori de câte ori ne revedem, mă fac să resimt o fericire indescriptibilă, deoarece ei îmi dovedesc că după cele trei procese politice și detenții în celule și lagăre, după alungarea mea din această țară, pot să mă întorc și să retrăiesc sentimentul că am o patrie, așa cum o simțea Blaga în poezia „Orizont pierdut“, notând: „Când anul nu-ți este prielnic / te-ntorci să te-mpaci printre umbre. / Undeva în trecut te întâmpină pragul.“. Și-mi pun însumi întrebarea: Oare nu au trăit strămoșii mei pe aceste meleaguri? Mormintele lor nu se găsesc în țărâna acestor ținuturi?  Și cei trei copii ai mei oare nu s-au născut aici?

            Așadar nu m-a fascinat numai arta și literatura română cu chemarea ei spre o gândire ageră și cu eleganta ei formă latină. Căci o atracție magică o exercită asupra mea și climatele geopsihice ale acestui pământ —pe de o parte peisaje naturale de o inconfundabilă frumusețe, cum rare ori am văzut în numeroasele mele călătorii. Pe de altă parte priveliști care evocă permanent —după cum prea bine știți—istoria dramatică a acestor locuri și întâmplările nemaiauzite ale acesteia. Ele reprezintă părți integrante ale peisajelor europene, despre care germanul fascinat de lumea latină Ferdinand Gregorovius afirma odată că există peisaje care posedă magnetism istoric. În România, țara dintre Orient și Occident, se interferează influențele și curentele acestor două părți ale lumii noastre —o moștenire istorică străveche. România trebuie să-și dovedească în continuare capacitatea sa de sinteză, aceasta este formula ei de supraviețuire. Aici, la intersecția culturilor, trebuie să-și dovedească mai mult decât oricând vocația sa europeană, să-și păstreze controlul asupra forțelor centrifugale, care îi cauzează tensiuni interioare, care dintr-o bogăție pot deveni o amenințare. Aceasta este o sarcină imensă, titanică —și se prea poate ca eu, dinafară, dar cu rădăcinile adânc înfipte în aceste regiuni, să fiu mai conștient de acest lucru decât mulți dintre români. Vocația europeană a României face să-i simt și mai aproape pe oamenii și peisajele ei.“/.../ (Hans Bergel, Întâlnirea mea cu spiritualitatea română. Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“. Editura Universității din București, Bukarest 2005, p. 281-284).

             Ca atare, dragi prieteni, colegi și confrați de-o simțire, acesta este OMUL -de înaltă ținută și caracter, care și-a păstrat nealterate noblețea și generozitatea judecăților și sentimentelor, peste toate vicisitudine trăite; acesta este SCRIITORUL HANS BERGEL care ne-a dăruit succesiv, prin  ofrandele talentului și trudei exemplare prețioasele sale opere, OMUL și SCRIITORUL care, Duminică, 25 iulie a.c., serbează 9 decenii de viață și căruia, pe această cale, doresc să-i aduc personal și împreună cu dumneavoastră, acest modest OMAGIU, dorindu-i din toată inima

 

            ANI MULȚI ȘI FERICIȚI, SĂNĂTATE ȘI PUTERE DE MUNCĂ

CU TOATĂ BUCURIA IMPLINIRILOR DE PÂNĂ ACUM ȘI A CELOR VIITOARE!

                                                                                                                                                                                                                                                               Ion Dumitru, München

 https://vasilegogea.wordpress.com/2015/07/26/hans-bergel-90-o-laudatio-semnata-de-ion-dumitru-munchen/ 

O scrisoare a lui N. Iorga către I. Vulcan din 1904

<
Către
Iosif Vulcan
(1841-1907)

[București] 21 iulie 1904
Stimate domnule Vulcan,
Mulțămesc pentru gentila d-tale scrisoare. Peste cîteva zile îți voi trimite cîteva pagini (2) dintr-o carte la care lucrez (3). Al d-tale gata spre îndatorire, și adevărat stimător.
N. Iorga
Domnului Iosif Vulcan, redactor, Oradea Mare.

Vezi Viorel Faur în Familia, 5, nr. 10, oct. 1969, p. 11.

(1) Iosif Vulcan - scriitor și redactor la revista Familia, inițiatorul și președintele Societății pentru înființarea unui teatru românesc în Transilvania; membru activ (1891) al Academiei Române.
(2) Articolul Lupta de la Dumbrava Roșie publicat în Familia din 4/17 iulie 1904, nr. 27, p. 313-314.
(3) Istoria lui Ștefan cel Mare, povestită neamului românesc.
>

SURSA
Nicolae Iorga, Corespondență, volumul X.

Nou versus vechi în arta interbelică (PETRESCU 1933)

<
(...)
Azi, mobila cubistă s-a generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în Bucureşti decît extrem de puţine locuinţe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e îndreptăţită această preferinţă a mea... La o masă oficioasă, cînd eram la legaţia de la Paris, numaidecît după război, se discuta despre epoca noastră... Pe drept cuvînt, un invitat francez spunea că e  o epocă mare, căci are în ea războiul mondial cu întîmplările şi forţele manifestate în el. Un scriitor tînăr, de la secţia de propagandă a Ministerului de Externe francez, susţinea însă, dimpotrivă, că e o epocă de imitaţie şi crasă vulgaritate.
''O epocă fără stil - spunea el atunci, în 1919 - o epocă fără spirit de invenţie în artă. Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor? Resturi: Louis IV*, Louis XV**, Louis XVI***, Empire**** etc, cumpărate scump la licitaţie, ceea ce e o ruşine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, sunt degenerate din modelele vechi, casele imită tot arhitectura Renaşterii*****, a barocului******, a  rococoului*******''. ''În schimb - a întregit cineva ironic - avem revoluţia în artă: cubismul********'', şi toţi au început să rîdă. Mi se pare însă, dacă îmi este permis şi mie, un profan, să am păreri în această privinţă, că dacă acest cubism e poate caraghios cînd desenează capete din triunghiuri diferit colorate sau alte năzbîtii, nu se poate însă tăgădui că în arta decorativă (căci arta e singura artă care se schimbă de la o epocă la alta, pentru că Shakespeare********* şi Racine********** rămîn permanent valabili), adică în arhitectură şi mobilier, cubismul a creat ''stilul epocei'', cum se va zice probabil mai tîrziu, dîndu-ne semnul deosebirilor de alte timpuri, şi deci chiar titlul de nobleţe pe care îl cerea tînărul scriitor încă de la 1919.
Dacă o fi aşa, dacă n-o fi aşa, eu tot eram plin de bucurie.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucureşti, 1983, p. 257-258.

NOTE M.T.
*Louis IV = Stilul artistic baroc din timpul domniei regelui francez Louis (Ludovic) XIV (1643-1715). (http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-03-26/stilul-ludovic-xiv.html)
**Louis XV = Stilul artistic rococo din timpul domniei regelui francez Louis XV (Ludovic) XV (1715-1774). (http://www.agenda.ro/epoci-si-stiluri-de-mobilier-ludovic-al-xv-lea/40803)
***Louis XVI = Stilul artistic neoclasicist din timpul domniei regelui francez Louis (Ludovic) XVI (1774-1789). (http://www.crispedia.ro/Stilul_Louis_XVI)
****Empire = Stil artistic promovat în timpul domniei împăratului francez Napoleon I (1804-1814/1815). (http://www.igloo.ro/articole/stilul-empire/)
*****Renaştere = Epocă secolelor XIV-XVI din istoria Europei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/renasterea-istoria-unei-epoci)
******baroc = Stil artistic din 1600-1700 caracterizat prin iregularitate, ciudăţenieşi extravaganţă. (http://www.amosnews.ro/arhiva/dictionar-arta-stilul-baroc-07-11-2010)
*******rococo = Stil artistic din secolul XVIII caracterizat prin luminozitate, eleganţă şi forme curbe exuberante. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/506448/Rococo-style)
******** cubism= Stil artistic iniţiat la începutul secolului XX de pictorii P. Picasso şi G. Braque. (http://www.artcyclopedia.com/history/cubism.html)
*********Shakespeare (1564-1616) = Cel mai important dramaturg englez. (http://www.biography.com/people/william-shakespeare-9480323)
**********Racine(1639-1699) = Unul din clasicii dramaturgiei franceze. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/488151/Jean-Racine)

Biografia scriitorului american Washington Irving (1783-1859)

Washington Irving s-a nascut la 3 aprilie 1783, la New York, in familia emigrantilor scotieni William si Sarah Irwing, tatal sau fiind negustor.
La varsta de 16 ani incepe studiul dreptului, dar si sa-l citeasca pe marele romancier scotian (britanic) Walter Scott (1771-1832), fiind atras mai mult de literatura decat de jurisprudenta.
Debuteaza ca scriitor cu schite umoristice despre societatea si teatrul din New York, publicate in 1802-1803 in ziarul Morning Chronicle, condus de fratele sau Peter. Schitele au fost publicate in acelasi timp si in volum, cu titlul The Letters of Jonathan Oldstyle, Gent.
Deoarece are simptome de tuberculoza, calatoreste in anii 1804-1806 in Europa, vizitand Italia, Franta, Elvetia, Olanda si Anglia. La intoarcere este primit in baroul avocatilor din orasul natal.
Impreuna cu fratele William si prietenul James Paulding publica anonim in 1807-1808 eseuri umoristice de orientare politica federalista, cu titlul Salmagundi, or the Whim-Whams and Opinions of Launcelot Langstaff.
In anul urmator moare logodnica sa Matilda Hoffman, dar reuseste sa publice, sub pseudonimul Dietrich Knickerbocker, A History of New York, frim the Beginning of the World to the End of the Dutch Dinasty. El satirizeaza stilul pretentios al lucrarilor istorie si aspecte ale societatii contemporane, pseudonimul devenind atat de renumit, incat newyorkezii de origine olandeza si scoala literara constituita in deceniul doi in jurul sau il adopta. Prin extensie critica literara va denumi cu acest nume toata miscarea literara din metropola atlantica pana la izbucnirea razboiului civil in 1861.
Intra in afaceri cu fratii sai Peter si William in 1810 intr-o firma de import, stabilindu-se in acest scop in portul englez Liverpool, unde va reveni in 1815 pentru saptesprezece ani. Cum firma da faliment in 1818, deoarece isi petrecuse timpul calatorind prin Anglia si Scotia, este nevoit sa faca din scris un mijloc din care isi castiga existenta. Incepe sa publice in foileton in anul urmator, la New York si Londra, The Sketch Book, sub pseudonimul Geoffrey Crayon. In 1822 se stabileste la Dresda (Germania) si ii apare, tot la New York si Londra, volumul de schite Brcacebridge Hall or the Humorists. A Medley, a caror actiune se petrece in Anglia, Franta, Spania si America. In anul urmator colaboreaza la Paris cu John Payne la adaptari dramatice. In 1824 se intoarce la Londra si ii apare la Philadephia, New York, Londra si Paris volumul Tales of a Traveler, care subliniaza contributia sa la aparitia genului literar romantic al schitei. In anul urmator se muta la Paris si ii apare primul volum din colectia bibliofila The Atlantic Souvenir, in care vor fi publicati si alti autori americani ca: Bryant, Cooper, Paulding si Halleck. In perioada 1826-1829 calatoreste in Spania la invitatia unui prieten si i se tipareste la New York, Paris si Londra biografia in trei volume a lui Cristofor Columb, una din cele mai bune lucrari consacrate marelui explorator aparute in SUA. De asemenea, apare la Londra, Paris si Philadelphia A Chronicle of the Conquest of Granada, lucrare documentata cu elemente de umor, intriga si decor romantic. Activitatea sa literara este recompensata in Marea Britanie cu o medalie de Royal Society of Literature (1830) si cu grade onorifice de Universitatea Oxford.
In 1832, cand se intoarce la New York, ii apare la Philadelphia si Londra volumul de insemnari din Spania The Alhambra. Pasionat de teritoriile neexplorate de la vest de fluviul Mississippi, participa la o misiune guvernamentala care avea ca scop sa negocieze cu amerindienii din aceasta zona. Aceasta calatorie cu momente de suspans va fi evocata in volumul A Tour on the Prairies.
Dupa sapte ani publica la Paris, Londra si Philadephia volumul The Crayon Muscellany care include: A Tour on the Prairies, Abbotsford and Newstead Abbey si Legends of the Conquest of Spain.
Incepand cu anul 1836 creatiile sale au caracter biografic. Prima este Astoria, carte inspirata de viata din asezarea comerciala infiintata de John Astor la varsarea fluviului Columbia in Oceanul Pacific. In anul urmator apare la Philadelphia si Londra The Adventures of Captain Bonneville, volum bazat pe jurnalul unui conducator de expeditie in Vestul Salbatic. Continua cu The Biography of Margaret Davidson (Philadelphia, 1841), Mahomed and his Succesors, (New York si Londra, 1845-1850) si Oliver Goldsmith. Biography (1849).


In 1838 renunta la functia de primar al New Yorkului, dar revine in politica, indeplinind functia de ambasador in Spania in anii 1842-1846.

In 1849 se stabileste la Sunnsyde, pe fluviul Hudson, de-a lungul caruia calatorise inca din tinerete. Aici va redacta ultimele sale carti. Volumul Wolfert`s Roost and Misecellanes, cu 19 povestiri stil Knickerbocker, apare in 1855, fara sa provoace interesul criticii literare. Ultima opera antuma i se tipareste in perioada 1855-1859, in cele 5 volume ale biografiei istorice The Life of George Washington exprimandu-si pozitia fata de conducatorii Razboiului de Independenta al SUA (1774-1783), cu aprecieri pozitive fata de federalisti si negative fata de democrati.
Inceteaza din viata la 28 noiembrie 1859, la Sunnsyde, in uitarea generatiei tinere.

Dar criticul literar Charles Warner isi incepe in 1881 seria American Men of Letters cu biografia a lui Washington Irving, consacrandu-l astfel in istoriografia literara americana.

SURSA
Suzana Dumitrescu, Tabel Cronologic: Washington Irving, O diligenta medievala, trad. S.D., ed. Minerva / colectia Biblioteca pentru toti nr. 1346, Bucuresti, 1990, p. xxv- xxxix.

Tanar diplomat monden versus scriitor consacrat in Romania interbelica (PETRESCU 1933)

<
Luasem masa la restaurantul de pe strada Regala, in gradina, cu doi scriitori. Am mincat, tot timpul, enervat, feluri de mincare salcie, am baut apa calduta si lesioasa, vin cu gust de limonada. Toate acestea, pentru ca n-am avut curajul sa declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten dealtfel, ca eu nu pot sta la alta masa decit la aceea la care sunt obisnuit, ca nu ma pot intelege cu alt chelner decit cu cel care ma slujeste de obicei. Unii cred ca asta e un inceput de manie (cuim mi se spune), oricum, mi-a fost frica sa le spun celor doi ca nu-mi place sa schimb masa la restaurant, caci ar fi zimbit indulgent si zimbetul acesta indulgent mi-ar fi taiat toata pofta de mincare. Ei sunt doi scriitori cunoscuti tuturor acelor care calatoresc cu trenul si profesorilor de limba romana, au un fel de certitudine in calmul si in politetea lor indiferenta si comoda, care contrasteaza cu graba si excesul de zel pe care-l vadesc eu in fiecare gest cind vorbesc cu ei. Imi spun cu un ton departat si deferent: ``Diplomatule``, ``Aviatorule``. Stiu ca si ei sunt maguliti sa stea la masa cu mine, din cauza numelui sia a situatiei mele in Ministerul de Externe, dar e in asta ceva gratuit, asa cum cei care imbraca un frac inchiriat il dispretuiesc si il afiseaza totusi. La rindul meu, am pentru ei stima pe care o ai pentru lucurile pe care n-ai sa le poti face. Admiram pe cei care joaca tenis si cu destula truda am devenit campion regional de tenis, am tinut sa se vorbeasca, sa se amestece in convorbire fraze despre modul in care dansez, iar fetele ma anunta la telefon sa viu negresit la bal ``si sa dansez numai cu ele``. Fac box, am trei cai de curse, dintre care unul a luat premiul ``Solon``, premiu fara insemnatate baneasca prea mare, desigur, dar pe care il ambitioneaza toti proprietarii, din cauza ca a fost cucerit de cai ilustri in trecut. Cu atit mai mare e meritul meu ca l-am cucerit cu un grajd de trei cai numai. Am avut doua accidente de automobil despre care a vorbit toata presa si indeosebi Le Progres (1) in cronica mondena. Am incercat trei recorduri cu avionul, numai dupa doi ani de pilotaj, caci abia de atunci incoace m-am decis, cu toate ca as fi avut prilejul inca din timpul razboiului*, cind am fost cerut la un centru de aviatie, dar era tocmai in timpul unor lupte grele de cavalerie la Sticlarie, si cind colonelul mi-a aratat, zimbind cu dispret perfect ascuns, ordinul Marelui Cartier**, parca ar fi plouat cu cenuse pe mine, asa ma simteam de prost.
- Du-te, te mai odihneste la poarta Cartierului, ca de zburat nu prea se zboara acolo. Aci e greu... miine divizionul dumitale trebuie sa atace Cosna.
Am ramas la escadron, spre marele necaz al ordonantei care se vedea restabilit la oras, dar si spre bucuria rosiorilor*** mei, care ma iubeau ca pe un frate. Toate le-am facut in viata, si tot ce mi-a starnit amorul-propriu e trecut in activitatea mea ca intr-un memoriu de cariera. Numai scriitor stiu ca oricit as vrea, orice as face si oricit m-as stoarce, n-as putea deveni niciodata, si de aceea stau cu sfiala alaturi de cei doi prieteni, caci zimbetele lor ma umilesc putin, nu mult, asa cit s-ar apleca o trestie sub apasarea vintului.

(1) Le Progres, organ al partidului conservator, fondat in 1918 de A, Marghiloman.  In ultimii ani (1929-1932) a avut ca director pe A. Chiriacescu (n. ed.)
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 34-35.

NOTE M.T.
* Primul Razboi Mondial (1914-1918), la care Romania a participat din 1916.
** Marele Cartier General, structura de comanda suprema a armatei pe timp de razboi.
*** Rosiori, arma a cavaleriei romane.

Scriitor român interbelic versus fani (TEODOREANU 1935)

<
(...)
Regreta numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de a o cunoaște pe Luli primise și cîteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depășeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromițătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite de la bărbați - studenți, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, ingineri silvici - dovedeau, dacă nu altceva, măcar o evlavie pentru lectură și scriitor, care emoționa. Simțeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dîndu-le vis, gînduri, meditații, îndoieli, curaj, perspective și, uneori, tovărășia unor ființe care trăiau, deși nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăților provinciale: huruitul roților unei trăsuri fără client, șuierul unui sergent fără hoți, tusea vecinului care aprinde întîia țigară pe stomahul gol, sau muzica militară care cîntă la grădina publică Traviata*, în timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pîinii. Altele aveau acel patetic S.O.S.al tinerilor scriitori nepublicați, muritori de foame, uneori și cu plămînii șubrezi, care-și destăinuiesc ispita sinuciderii.
Dar femeile, fără excepție, vedeau în scriitor pe regele amanților. Mai toate acestea asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care știe să scrie despre dragoste, trebuie să și o facă la fel. Adresîndu-se scriitorului, doreau numai să cucerească bărbatul, să-l pipăie de la distanță prin autograf și fotografie. Iar dacă scriitorul avea și nenorocul să nu fie urît, să nu fie respingător - în fotografii retușate bineînțeles - numele literar căpăta pentru ele semnificația zornăitului de pinteni de pe vremea huzarilor** virili pe calul luptei și al dragostei.
Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducînd din franțuzește cu dicționarul. Altele delirau direct în românește cuvintele limbei țăranilor solemni pe culmi de munți, pe ogoare, în lanuri de grîu șila porțile orașelor, - căpătînd o trivială epilepsie erotică. Altele își dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghez”. Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu un „anti-burghez”. Altele scriau în franțuzește scriitorului român, dîndu-i a înțelege printre greșeli de ortografie că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. În sfârșit, altele-și expediau imnul versificat, socotind versul șchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dor” -, e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul față de tramvai.
Considerate în totalitatea lor, deveneau un murmur al mulțimii de subt balcon. Și, ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul prețuirii individuale și calitative.
Iată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de rău, simțindu-le totuși absența, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 203-204.

NOTE M.T.
* Traviata = Operă a compozitorului italian Giuseppe Verdi, pe baza romanului „Dama cu camelii” a scriitorului francez Alexandre Dumas-fiul, a cărei premieră a avut loc în 1853. (http://www.artline.ro/La_Traviata-16764-1-n.html)
** Husar = Soldat călare în armata medievală maghiară. (http://adevarul.ro/news/eveniment/secuii-readuc-viata-regimentul-husarilor-1_50acbedb7c42d5a6638963cd/index.html)

Familiile moldovenești tradiționale în România interbelică (TEODOREANU 1935)

<
(...) Căci și căminul soților Novleanu avea stigmatul calității familiilor moldovenești: o moleșitoare atmosferă intimă, care face prin contrast viața de afară prea aspră, dînd copilului care vede acest contrast dorința de a fi mereu mic și ocrotit în casa părintească, ferit de viața de afară, care-i apare ca o primejdie. Astfel, energia copiilor se sleiește treptat, ca piciorușele chinezoaicelor închircite în tradiția pantofului de lemn. De asta, nicăieri mai mult decît în Moldova, oamenii în genere, și scriitorii îndeosebi, nu vor manifesta o mai statornică nostalgie a copilăriei. De-atunci începe de viață, în loc să încolțească pofta ei.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 86-87.

Unicitatea scriitorului din perioada interbelică (TEODOREANU 1935)

<
(...)

Nathan însă era de altă părere. De la început devenise adversarul izolării, semnalînd stăruitor lui Catul Bogdan, primejdiile ei, mai ales pentru un scriitor.

- Un romancier, mai cu seamă la vrîsta ta, nu poate trăi numai din amintirea vieții de pînă acum. Asta înseamnă să te limitezi la copilărie și tinereță, pierzînd exeperiența contactului matur cu viața. Un poet ar putea să o facăș un romancier - nu. În fond, tu temi de viață...

Concluzia aceasta avea darul să-l irite pe Catul Bogdan, tocmai fiindcă se simțea vulnerabil din acest punct de vedere. Natural, invoca o serie de argumente și de teorii, devenind avocatul unei slăbiciuni, neacceptînd să fie judecătorul ei. Și el susținea că romancierul e condiționat în primul rînd de experiența vieții, de trăirea ei spontană, dezinteresată. Dar că intensitatea cea mai mare a trăirii o au copilăria și tinerețeaș atunci cînd nu te cunoști, cînd începi să te descoperi, prin mirări și comparație cu ceilalți în copilărie, prin elanuri și analize în tinereță. Dacă ești viu și sănătos, pînă la douăzeci și cinci de ani, ai acumulat suficentă experiență ca să te poți socoti demobilizat din viața combativă efectivă, trăită anonim în rîndurile celorlalți. De-atunci încolo poți începe ``marea vînătoare``: așa definea el genul lui de creațiune - fără să mai trăiești în actualitate cum ai trăit pînă atunci. Viața e în tine cu tot materialul ei brut, așteptînd descoperirea esențelor ei și transfigurarea lor prin chimia creațiunii literare. Dar între timp, cu toate că nu mai participi la viață ca pînă atunci, nu mori, nu te îndepărtezi de ea, n-o uiți. O trăiești numai marginal ca spectator. Pentru un om obișnuit, evident că o astfel de pasivitate contemplativă echivalează cu o renunțare la viață, cu o prăfuire și o ruginire. Dar scriitorul niciodată nu e un simplu spectator, chiar dacă nu participă direct la o acțiune. Văzînd-o numai, în treacăt, chiar o trăiește intutitiv, complectîndu-i imaginativ lacunele și hiatusurile, fără ca aceste interpretări și reconstituiri să aibă caracterul unui placaj arbitrar, pentru motivul că scriitorul deține toate esențele vieții, toate diversitățile ei. Unicitatea scriitorului conține toate mulțimile, picătura lui psihologică cuprinde tot spațiul astral, fiind prin aceasta magică și privilegiată față de a omului comun...

(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucure;ti, 1991, p. 132.

Viaţa versus romanul ''Război şi pace'' (IBRĂILEANU 1933)

<
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M...,  are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>

SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.

Problema școlarizării într-o familie de țărani din România anului 1888 (SADOVEANU 1924)

<
(...)
- D-apoi de vorbe-s sătul, mormăi Gheorghe. În loc să mai am un ajutor, cît de cît, acu cînd îmi țipă măseaua... Ce trebuie școală unui plod? izbucni el, lovind ciudos caii peste bot cu coada biciului, - dați-vă înapoi, hărămurilor! - ce-i trebuie lui școală? Se duce acolo să se zbănțuiască cu alți draci... Parcă învață ceva? Iese un obraznic ș-un rău.
- Alei, omul se tîngui femeia; cum poți vorbi dumneata așa? Astă-iarnăă îți rîdeau ochiicînd îți cetea în călindar. Doar ți-o spus și domnu profesor că băietu învață bine. Slavă Domnului! o trecut în glasu al treilea...
- De, boală! strigă iar omul, cu sălbăticie, cătră cai. Cînd ți-i lumea mai amară, atuncea le vine și lor a zburda! Da` faceți-l și doftor, despre mine... încheie el cu un gest de dispreț. Dă-te, măi Mitriță, și deschide poarta. Ce-ai rămas stîlp acolo și te uiți la frate-tău? Îți pare rău că nu te-am dat și pe tine la școală? ... ca să ieși scriitor la primărie!
- Ei, iaca, scriitor la primărie! țipă femei, decît să-l ardă soarele și să-l usture gerul și să muncească din greu! Așa mă fierbe, cumnate, se îndreptă ea cătră Androne, c-un glas plin de jale. Decît îmi vine să-mi iau lumea în cap! Și nici măcar nu-i poartă de grijă...
- D-apoi cămai sînt gospodari în sat și nu-și mai dau băieții la școală.... vorbi Gheorghe încăpățînat, fără să-i privească.
- Măi Gheorghe, zîmbi Androne, spune profesorul că la nemți și fetele învață carte... fetele de țărani...
- Eah! la nemți... mormăi Gheorghe biciuindu-și caii și pornind. Acestea-s povești, bădiță Androne...
- Oi face și eu ca Gheorghe, cumnate, grăi femeia rîzînd, cu mîna la gură. Eu nu cred una ca asta. Eu, dac-aș avea o fată, n-aș da-o, Doamne ferește, la școală. Ce-i trebuie unei fete carte?!
- Așa? se veseli Androne. Măi Todiriță, ea spune mîni-ta ce scrie la <<Cetirea>> ta de anul trecut, chiar la început?
Băiatul își înălță capul și răspunse cîntînd cu o voce nenaturală:
 - Cartea face omul om 
Și altoiul pe pomul pom!
- Vezi, Anică? urmă Androne grav: Cartea face pe omul om...
- Pe om da, cumnate; dar femeii ce-i trebuie? Așa c-or fi ele multe la nemți, că-s altă nație... Ei cu doftori, cu spitale, cu mașinării... Noi nu știm de-acestea. Da` eu m-am bucurat să-mi iasă băietul acolo măcar un slujbaș la primărie... Sî crape de ciudă Pînzărița și sluta ceea a lui Ciopraga!
(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret, ed. Eminescu / seria Romanul de dragoste nr. 230, București, 1990, p. 64-65.

Româniile frumoase (MACAROV 2007)

Lavinia Macarov, Belles Roumanies 2007, „Tomis”, Constanța, XLI/2007, februarie, p. 80.

Dacă aderarea la UE aduce Europa la noi, anul cultural 2007 ne trimite pe noi în Europa. Orașul Sibiu este capitala asociată  a culturii, alături de Marea Regiune (Saarland, Lorrena, Luxembourg, Renania, Walona, Comunitatea francofonă și cea germanofonă din Belgia). Cu această ocazie, Asociația Kulturfabrik organizează o serie de evenimente ce vizează prezentarea culturii românești publicului multinațional din Luxembourg. Literatura, arta cinematografică, muzic, teatrul, se reunesc anul acesta sub numle de Belles Rouamanies.

Primul bistro literar, consacrat prozei artistice, a avut loc în Esch sur Alzette pe 6 februarie și a fost moderat de către Ion Bogdan Lefter. Au fost invitați scriitorii Mircea Cărtărescu și Ștefan Agopian, care în 2006 au fost traduși, alături de alți zece scriitori români, pentru culegerea Les Belles Etrangeres. A fost prezent și scriitorul Pierre Oster, ca reprezentant al literaturii franceze. Evenimentul s-a desfășurat într-o ambianță muzicală asigurată de reprezentanți ai Conservatorului din Esch.
Agopian a citit pasaje din Fric (tradus Zadar pentru a evita omonimia cu cuvântul francez), iar Cărtărescu din De ce iubim femeile, pasaje care sunt traduse în limba franceză, după care publicul a avut posibilitatea să adreseze întrebări.
Următorul eveniment va avea loc pe 6 martie, când Ana Blandiana și Emil Brumaru vor reprezenta poezia românească.

Saga întoarcerii la origini
Întrucât de patru luni sunt „ruptă” de România, am învățat să apreciez ceea ce nu mai am. Și cred că același lucru s-a întâmplat cu majoritatea românilor care trăiesc peste hotare. Așa s-ar explica numărul mare al românilor care au participat la evenimentul de ieri. Ca procentaj, mai bine de 90% din cei prezenți. Aceasta este partea bună a lucrurilor. România și cultura noastră ne interesează. Partea proastă este că până acum nu ne-a interesat.
Totul a mers bine până în momentul în care ni s-a permis să punem întrebări. Majoritatea s-au referit la elemnete menționate de către autori în secțiunile anterioare. Întrebări de genul „Cum poate fi cineva și armean și turc?” și „Pentru cine ați scris De ce iubim femeile?” au predominat. „În ce măsură au fost traduse operele acestor scriitori într-o limbă de circulație internațională?” Acestea sunt cele mai puțin pertinente, având în vedere că noi nu le-am citit nici măcar în română.
Și aici m-am revolta cu toată ființa, m-am revoltat împotriva mea însămi, căci nici eu nu găseam o întrebare pertinentă, deoarece nu citisem decât foarte puțin din opera unuia dintre cei doi.
Am intrat automat în pământ, ca la un examen pentru care nu mă pregătisem. Am zburdat pe ușă afară cu Orbitor varianta kinder garden în franceză, achiziționată pe loc.  Căci acesta chiar a fost un examen. Ne vedem la toamnă!

Predicţiile lui Isaac Asimov pentru 2014, făcute cu 50 de ani în urmă, sunt în mare parte corecte

Adevărul 3 ianuarie 2014

''O întrebare'' (MINCULESCU 2005)

<
Putem vorbi de o posteritate Mircea Eliade*? Stricto sensu**, nu şi cauza principală căreia i se datorează fenomenul, e uşor de aflat. Ea ţine de schimbarea conjuncturii politice mondiale, cu corolarul ei, schimbarea spiritualităţii, numită, în mod obişnuit, spiritul epocii.
Marile personalităţi literare şi artistice au fost întotdeauna un fel de oglindă a epocilor şi oricâte exemple am cita, ele vor ilustra în mod deplin acest adevăr.
Scriitorul Mircea Eliade acreat cea mai mare parte a operei sale între cele două războaie mondiale***, iar posteritatea sa ar fi trebuit să existe în anii de după cel de-al doilea război mondial, dar fractura politică şi spirituală între aceste două epoci e atât de mare încât ne interzice încă de la început vreo speranţă. Nu ne referim  numai la ţara noastră unde se publicau, după război poeziile Mariei Banuş**** şi romanul Mitrea Cocor*****, ci la întreaga Europă şi la cele două Americi, unde se instalau operele unor Margueritte Duras******, Bertold Brecht*******, Samuel Becket********, Durrenmatt*********, F. G. Lorca**********. Suprarealismul confundându-se cu absurdul a înlocuit metafizicul şi transcendentul în artă, literatură, gândirea filozofică şi critică etc. Operele lui Mircea Eliade au fost timp de mai bine de douăzeci de ani interzise în România, iar un F. L. Celine sau un Ezra Pound existau la fondul secret, în biblioteci, asemenea operelor lui Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Radu Gyr şi alţii. Opera ştiinţifică a lui Mircea  Eliade n-a avut nici ea o soartă mai bună. Aşa cum etnografia, istoria, istoria religiilor au devenit marxiste, apoi au făcut salturi spre structuralism, sfârşind în fantezie pură, tot aşa opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade a scăzut în valoare relativă, fiind pusă sub semnul întrebării de către critici şi istoriografi. El a fost tolerat ca profesor al Universităţii din Chicago, tot aşa în aria culturii şi ştiinţei mondiale contemporane a fost marginalizat evitându-se comentariile sau determinările operei sale.
Am găsit Istoria religiilor la Paris, într-o librărie în secţia ştiinţifico-fantasică, tot aşa de nedrept cum admirabilele lucrări Pierre Corneille şi Poemes de Fresne ale lui Robert Brasillac, împuşcat după debarcarea aliaţilor în Franţa, nu mai figurează în dicţionarele literaturii franceze şi siturile internet.
Fără să fi fost un duşman al Noii Ordini Mondiale, pentru că nu avea cum să fie, Giovanni Papini nu există nici el în rafturile bibliotecilor şi librăriilor din Suedia şi, poate şi din alte ţări, după cum nu figurează nici pe siturile internet şi probabil că doar în Italia să mai fie încă citit şi publicat cu unele rezerve, fără îndoială.
Iată, deci, în ce context istoric punem azi problema posterităţii lui Mircea Eliade, cu precădere, bineînţeles, în ţara noastră.
Mai degrabă ar trebui să vorbim de o reînviere a operei sale în orizontul nostru spiritual, odată cu ultimii ani ai epocii Ceauşescu şi după aşa-zisa revoluţie din 1989.
Toţi cei care iubesc opera literară a lui Mircea Eliade şi-o pot procura acum din librării şi anticariate, o pot găsi în biblioteci şi îşi pot spune deschis părerea, cel mai adesea admirativă despre ea. Mulţi critici analizează acum această operă, apreciind-o sau exprimându-şi unele rezerve, chiar dacă faţă de ea părerile sunt, uneori, împărţite, valoarea operei ştiinţifice a marelui intelectual român nu poate fi negată. Aceasta este opinia unanimă şi justă.
Pentru a conchide, posteritatea lui Mircea Eliade va exista în măsura în care poporul nostru va fi înclinat şi de acum înainte spre metafizică şi fantastic. Emil Cioran a remarcat cu mare dreptate: ''Cultura română se află între două culturi majore, cea germană şi cea rusă'', amândouă caracterizate prin romantism, misticism şi fantastic, afirmăm noi, adăugând şi ideea că s-ar putea ca ele să exercite (cea germană în orice caz) o oarecare influenţă asupra ei.
Dar lui Goethe, Holderlin, Puşkin, Lermontov, trebuie să le adăugăm ascendenţa noastră dacică şi umbra marelui Ovidiu care se află veşnic lângă noi. Era el un metafizician? Fără îndoială, nu! Dar tristeţea este ea, oare, metafizică? Da! O spunem cu toată convingerea. Misterul operei lui Mircea Eliade şi al operelor marilor noştri scriitori, în general, provine şi din zbuciumata noastră experienţă de viaţă milenară. Literatura română va avea mereu o componentă mistică, iar Mircea Eliade va avea o posteritate, poate nu, imediat, dar, în viitor şi în eternitate, cu siguranţă.
>

SURSA
Ileana Minculescu, O întrebare, ''Origini'', Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 69-71.

NOTE M. T.
*Mircea Eliade (1907 Bucureşti - 1986 Chicago/SUA)
** Stricto sensu=în sens restrâns, propriu-zis; strict. (< lat. stricto sensu) (http://dexonline.ro/definitie/stricto%20sensu)
***Primul Război Mondial (1914-1918). Al Doilea Război Mondial (1939-1945).
****Maria Banuş (1914 Bucureşti -1999 Bucureşti) (http://www.romlit.ro/maria_banus)
*****Mitrea Cocor=Titlul romanului publicat în 1949 de către scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961)(http://www.napocanews.ro/2010/01/cine-a-scris-romanul-mitrea-cocor.html)
******Margueritte Duras (Donnadieu) (1914 Vietnam [Franţa] - 1996 Paris) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Marguerite_Duras)
*******Bertold Brecht (1898 Augsburg/Germania - 1956 Berlin/RDG) (http://www.gradesaver.com/author/bertolt-brecht/)
******** Samuel Becket (1906 Dublin/Irlanda [Marea Britanie] - 1989 Paris) (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1969/beckett-facts.html)
*********Friedrich Durrenmatt (1921 Elveţia-1990 Elveţia) (http://www.humanitas.ro/friedrich-durrenmatt)
********** Federico García Lorca (1898 Spania - 1936 Spania) (http://www.poets.org/poet.php/prmPID/163)

In memoriam
Simion Tavitian, personalitatea care a marcat cultura dobrogeană


Cuget Liber 14 noiembrie 2013