Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!
(*26 iulie 1925 în Rosenau/Râșnov,
România)
Trăind
de peste o jumătate de secol în Germania, împrejurări fericite au făcut ca,
între oamenii de excepție pe care i-am întâlnit și prețuit în anii exilului și
mai apoi, să am bucuria și onoarea de a-l cunoaște la München - în măsura
circumstanțelor - pe Hans Bergel, omul vertical și de pilduitor caracter,
scriitor german de talent și prestigiu, originar din România!
Născut
la 26 iulie 1925, la Râșnov (Rosenau), este primul dintre cei patru copii ai
cuplului Katharina Bergel, născută Treuetsch (*1904; †2002) și Erich Bergel Sr.
(*1899; †1971), căsătoriți din 1924. A avut ca soră pe Hildegard (*1927; †2007)
și ca frați pe Erich Bergel Jr., viitor dirijor (*1 iunie 1930, în Râșnov
(Rosenau); † 3 mai 1998 în Ruhpolding, Germania), și de Ortwin Bergel (*1937; †1952).
Tatăl,
învățător, profesor de muzică și revizor în școlile comunității germane din
România, fiind - după necesități- transferat cu serviciul din loc în loc,
pleacă în 1936 din Rosenau (Râșnov) la Reghin, apoi în 1939 din Reghin la
Kronstadt (Brașov) iar în 1944 la Hermannstadt (Sibiu) împreună cu familia.
Conform
propriilor mărturii, Hans Bergel, sora și frații săi și-au trăit în Transivania
o copilărie fără probleme, până în momentul ocupării acesteia de către Armata
Roșie „eliberatoare“ (august 1944) și preluarea succesivă a puterii, mai întâi
de către forțe politice vremelnic tolerate -infiltrate de criptocomuniști-, și
apoi, după uzurparea totală a conducerii de către regimul stalinist, sub masca
zisului „Partid Comunist Român“ care, în „România Mare“ nu număra nici o mie de
membri, și dintre care numai o treime erau de origine română!
În
1944, tatăl său, în vârstă de 45 de ani, este arestat și, îngrijirea familiei
(Hans - 19 ani; Hildegard - 17 ani; Erich - 14 ani; Ortwin - 7 ani) rămân în
grija mamei, Katharina Bergel, în vârstă de 40 de ani
Un
an mai târziu, în 1945, autoritățile, subordonate ocupanților sovietici decid,
la cererea lui Stalin, deportarea în lagărele din U.R.S.S. a majorității
cetățenilor români de origine germană, apți de muncă. În acest sens, în
enclavele locuite de germani se alcătuiesc liste și se improvizează lagăre „de
colectare“ în baza cărora sunt strânși și apoi transportați în U.R.S.S. Hans
Bergel, în vârstă de 20 de ani, este și el „rechiziționat“ într-un astfel de
lagăr, în vederea deportării. Reușește însă să fugă înainte de transport și
trăiește pentru multă vreme ascuns.
Între
1946-1947 împrejurările îi permit să activeaze o scurtă perioadă în învățământ.
În 1947 fuge din România, via Ungaria. Este prins la Budapesta, predat
autorităților române și condamnat. În 1948 evadează din închisoare și este din
nou prins. Mai târziu este recrutat în armată (1949-1956), unde devine sportiv
de performanță și membru în Echipa Națională de Ski a României. Cum accesul la
cursurile de zi, în învățământul superior, îi era interzis, studiază fără
frecvență Istoria Artelor și Filozofia, la Universitatea din București
(1951-1954). Trei ani mai târziu (1957/1958), grație cunoștințelor și
talentului, ajunge redactor în problemele de cultură ale ziarului de limbă
germană „Volkszeitung“ - organ al Comitetului Regional al Partidului Comunist
și al Sfatului Popular din regiunea Stalin ( Brașov/Kronstadt).
În
1959 este arestat din nou, în așa zisul „Proces al Scriitorilor din Brașov“,
înscenat de autoritățile comuniste împotriva unei grupe de scriitori de limbă
germană din Kronstadt/Brașov (pe atunci Orașul Stalin), și condamnat la 15 ani
de închisoare cu muncă silnică.
În
1964 este eliberat, în cadrul amnestiei generale decretată pentru deținuții
politici dar este urmărit în continuare de Securitate. Critică nerespectarea
drepturilor omului în România comunistă!
În
sfârșit, în 1968, grație intervenției scriitorului german - laureat al
premiului Nobel pentru literatură-, Günter Grass, i se permite emigrarea în R.
F. Germania, unde, între 1968-1970, exersează diferite ocupații, implicit pe
cea de colaborator extern la Bayerischen Rundfunks.
Dar
și în R.F.G. „mâna lungă“ a Securității din R.S.R. continuă să-l urmărească și
tracaseze!
În 1970-1989,
ajunge redactor la „Siebenbürgischen Zeitung“, München, iar din 1991 și
coeditor al prestigioasei publicatiei „Südostdeutschen Vierteljahresblätter“.
O
primă cunoștință, fugară, cu Hans Bergel, am avut-o la o întrunire a Asociației
Presei Libere, la München, în anturajul gazetarilor Vasile C. Dumitrescu
(Münchn) și Pamfil Șeicaru, sosit de la Madrid și apoi, în 1979(?) la sesiune
științifică, pe teme filozofice, organizată de Universitatea din München, și
avându-l ca invitat pe Constantin Noica, care și-a prezentat atunci traducerile
și exegeza sa asupra operei lui Platon.
La
25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din München,(25-27
octombrie 1979), organizată în cadrul Zilelor Culturale Româno-Germane, la Haus
der Deutschen Ostens de Societatea Academică Română și de Südostdeutsche
Kulturwerk, pe temele „Imaginea germanilor la români“ și „Imaginea românilor la
germani“, Hans Bergel a prezentat conferința Das
Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/Portretul românilor în
lucrürile mele literare, urmărită cu căldură și interes de către noi. Un scurt
rezumat al intervenției și referatului dl. Hans Bergel, a apărut în Revista
Scriitorilor Români Nr. 17/1980, p.192 și 196, și ulterior, întregul text, în română: Contacte
cu alții (în original: Das Bild der Rumänen in meinen
literarischen Arbeiten/ Portretul românilor în lucrürile mele
literare), la rubrica „Negru pe alb“, Revista Scriitorilor Români nr. 22
(editată de Rumänische Akademische Gesellschaft), München 1985, p. 153-159, din
care citez:
„Atât
în prima mea carte publicată în Republica Federală Germnă, cât și în cea din
urmă, românul joacă un rol esențial ca dimensiune spirituală și istorică. Dar
îl găsesc și în alte volume scrise de mine și tipărite între anii 1969, când a
apărut monografia „România, portretul unei națiuni“ și 1977, când a apărut
romanul „Dansul în lanțuri. Chiar și în scrierile mele încă nepublicate este
prezentă imaginea Românului. Sigur că nu sunt profet, dar afirm totuși că el va
apare și în viitoarele mele lucrări, oricât de mult m-am îndepărtat în timp și spațiu de țara mea de baștină, România, și deși - nu
trebuie trecut sub tăcere - mă atrage prea puțin să mă înapoiez acolo. Îmi dau
seama că noi suntem zilnic produsul trecutului nostru și nu fac parte dintre aceia, care se leapădă
de trecut ca de o pălărie sau de o încălțăminte.“./.../
„Chiar
la acest punct, dați-mi voie să constat inevitabilul înlănțuirii și a
înrădăcinării imeginii românului în creația mea literară. Căci se pare că nu e
vorba numai de o lege care ne obligă la o confruntare permanentă cu trecutul,
ci de mai mult, că tot trecutul, ca viață trăită, numai atunci își capătă
sensul și forța dinamică pentru viitor, când devine parte organică a eului
nostru, în așa măsură încât îl putem purta în noi în fiecare moment ca prezent
conștient, ca individualitate și personalitate, ca atitudine și
comportament.“/.../
„...Românul
nu apare în cărțile mele doar ca un subiect de anatomie sau colorit, ca un
actor sau figurant pentru a împestrița paleta, nici măcar numai ca o experiență
istorică a vieții mele. Nu, el nu apare în nici un caz în acest sens, ci el
este —să-mi fie permisă îndrăzneala afirmației — o parte din mine însumi fiind
ca atare, prezent în lucrările mele. Cu nouă ani în urmă constatam în prefața
cărții „România, portretul unei națiuni“, că eu ca german după origine, casă
părintească, educație și școală, care am văzut lumina zilei în România,
consider întâlnirea cu demersurile spirituale ale acestei țări, ca o îmbogățire
a propriei mele existențe sufletești. Pentru mine nu există vreun motiv ca să
văd astăzi lucrurile altfel. Este tocmai ceea ce am gândit când am spus:
Românul este în lucrările mele literare mai mult decât un fragment, el este o
parte a individualității mele.“/.../
„Ceea
ce remarc mai întâi este faptul că Românul este prezent nu numai în literatura
mea beletristică —în nuvelă, povestire și roman—, dar deasemenea în monografia
cultural-istorică și spiritual-istorică, în sensul filosofic, în studiul
portretistic. Deci, el nu apare doar în prezentare socială, ci cel puțin tot
atât de diferențiat în manifestarea lui spirituală. Imaginea lui o găsesc
astfel prezentă în proza mea epică, de la cioban și țăran, trecând la ofițer,
și la profesor universitar, de la plutaș la tehnician până la secretar de stat
sau prinț. Am încercat —și aceasta mă stimulează și azi—să reproduc, să modelez
această imagine; și pe lângă străduința de a prinde fenotipul mai este și aceea
a elucidării genotipului. În special în monografia amintită am cercetat
rădăcinile spiritualității acestui popor și specificul ei lăuntric. În alte
lucrărin, m-am străduit să arunc o privire asupra minunatei inițiative a
filozofului și poetului Lucian Blaga de a scoate la iveală —prin traducerea
operei „Faust“ —o sinteză a spiritualității germane și române; sau am încercat
într-o carte apărută recent să lămuresc fenomenul coloristic existent în opera
pictorului Johannes Schreiber reflectat în copilăria lui trăită, nu
întâmplător, în mediul românesc, ș.a.m.d. Mă preocupă așadar în lucrările mele,
de la caz la caz, atât imaginea cât și componența ființei Românului.“/.../
„Dacă
examinez literatura scriitorilor germani, născuți ca și mine în Transilvania,
aparținând generațiilor mai vechi, constat că figura Românului apare doar sau
—chiar dacă ocupă vizibil un loc central— ea este prezentată aproape numai în
măsura în care se deosebește de cea a conlocuitorilor germani. Vreau să
menționez hotărât că aceasta avea pe deplin rațiunea, deoarece așa erau pe
atunci raporturile.
Pentru
generația mea însă s-a schimbat fundamental totul sau aproape totul din acest
punct de vedere. Căci atunci când în acel stat multinațional România, noi toți
la un loc — români, germani, unguri, evrei — am fost aruncați de către noul
sistem totalitar, fără menajament, în același cazan, ne-au fost distruse
și răpite și unora și altora odată cu libertatea și minunatele, vulnerabilele
particularități create în epoci mari istorice, ce nu mai pot reveni. Așa se
face că eu, german, spre deosebire de generația tatălui meu, am învățat să
cunosc nu în primul rând pe Români, ci pe oamenii cu care mă aflam aruncat dintr-odată, împreună, în baia de oțel a
aceluiași prăpăd, oameni buni și răi, puternici și slabi, distinși sau
ticăloși, așa cum sunt și vor fi totdeauna oamenii pe pământ. Orbiți de ura
formată în cursul istoriei, unii dintr-o parte sau alta au omis până azi să
recunoască aceasta.
Îngăduiți-mi
să închei scurta expunere în felul urumător: nu trebuie să ne cunoaștem doar
după felul diferit de a fi, ci să avem în vedere, în aceeași măsură și
trăsăturile comune, acestea constituind o problemă vitală a existenței noastre
istorice.
Ca
europeni, noi toți împreună, nu avem o altă alternativă.“ (Hans Bergel).
În
anii care au urmat, în afară de noile volume pe care le-a dat la lumină: (Siebenbürgen, Bilder einer europäischen Landschaft (1980); Gestalten und Gewalten,
Essays, Aufsätze, Vorträge (1982); Der Tod des Hirten oder
Die frühen Lehrmeister(1985); Das Venusherz (1987); …
und Weihnacht ist überall (1988);
Das Motiv der Freiheit (1988), Hans Bergel a publicat sute
de articole în diverse publicații, în special în cele ale germanilor originari
din România, a susținut nenumărate referate, conferințe, prezentări de cărți
ale unor terți autori și lecturi din propria operă, găzduite la Literatur
Haus München, Haus der Deutschen Ostens, Haus der Begegnung sau de
către o mulțime de alte centre de cultură și literare, asociații și librării
din München, Bavaria, din alte zone ale Germaniei și Europei, etc.
În
ce ne privește, mărturisesc că odată cu interesul acordat comunității germane
din România, a fost dintru început și alături de noi, românii, luați în ansamblu
sau în particular, participând, după împrejurări, la manifestările artistice,
literare, culturale și științifice, la întruniri și mese rotunde, în cadrul
Zilelor Culturii Românești, organizate anual la München, începând cu cele din
nov. 18-19 (1989) consacrate împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Mihai
Eminescu, și implicit din ian. 15-20, la ceremonia dezvelirii monumentului
poetului în Schopenhauerstr, München (cu bustul executat de sculptorului
Alexandru Pană), ș.a.m.d., și apoi necontenit, în atâtea și atâtea alte ocazii,
pe care spațiul nu-mi permite să le evoc aici.
După
1990, i s-au publicat succesiv, în Germania și în țară: Dans în lanţuri (Der Tanz in
Ketten; Roman), George Guţu, Braşov/ Kronstadt 1994; Zuwendung und
Beunruhigung. Anmerkungen eines Unbequemen (1994); Prosa – Lyrik
(1995); Erkundungen und Erkennungen. Notizen eines Neugierigen.
Essays (1995); Dansul în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman),
Silvia Irimia, Cluj- Napoca/Klausenburg 1995; Întoarcerea lui Ulise
(Die Rückkehr des Odysseus; acht Essays), Mariana V. Lăzărescu,
Braşov/Kronstadt 1995; Reîntălnirea cu o poezie. Radu Gyr şi melancolia
Europei sudestice (Wiederbegegnung mit einem Gedicht. Radu Gyr und die
heroische Melancholie Südosteuropas; Essay und Gedichte), Andrea Bujar, în:
Gazeta Transilvaniei, 11/12 septembrie 1995, Braşov/Kronstadt 1995; Wenn
die Adler kommen (Când vin vulturii), Roman (Trilogie) (1996),
despre o familie din Transilvania; Bukowiner Spuren. Von Dichtern und
bildenden Künstlern. Aachen: Rimbaud 2002.ISBN 3-89086-742-2; Mai
multe popoare adunate sub mărul Gravensteiner ... (Das
Gartenfest der vielen Völker unter dem Gravensteiner …; Romanfragment), George
Guţu, in: Lettre Internationale, editia română/primăvara 1997,
Bucureşti/Bukarest 1997; Când vin vulturii (Wenn die Adler
kommen; Roman), George Guţu, Bucureşti/Bukarest 1998; Manfred Winkler
(Manfred Winkler; Essay), Mariana V. Lăzărescu, in: Gazeta de Transilvania,
16/17 mai 1998, Braşov/ Kronstadt 1998. - Auch in: Astra. Revista Asociaţiunii
Transilvane, 1/1998, Braşov/Kronstadt 1989; 2000, aprilie 16, Sala Senatului
României: „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“ - Discurs cu
ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din
București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne
marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În
: George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien
(II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“, Editura Universității din
București; Recurs la romanitatea în opera unui neamţ (Gedanken
über die Rumänität in den Texten eines Deutschen; Essay), George Guţu, in:
Transilvania, Sibiu/Hermannstadt 2004.- Auch in: Hans Bergel -
Minderheitendasein, Schriftstellerexistenz und politische Systeme. Von
Elisabeth Martschini, Bucureşti/ Bukarest 2005; Foaie de suflet pentru un
oraş transilvan (Gedenkblatt für eine Siebenbürgenstadt; neun Essays),
Studentengruppe der Universität „Transilvania“ Kronstadt unter der Anleitung
von Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 2005; Deşertul Namibiei,
Sfinxul, Cântecul pustei, Memento (Namibische Wüste, Sphinx, Pußtalied,
Memento; Gedichte), Nicholas Catanoy, in: Poesis, iunie/iulie 2005, Satu
Mare/Sathmar 2005; Menuetul Reginei (Das Menuett der
Königin; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2006
(S./p.76-90), München 2006; Die Wiederkehr der Wölfe.
Langen-Müller, 2006.ISBN 978-3784430522; Întoarcerea lui Ulise
(Die Rückkehr des Odysseus, Erzählung), Mariana Săsărman, in: Apoziţia 2007,
München 2007; Reflecţii asupra teoriei culturii lui Friedrich Schiller
(Versuch über Friedrich Schillers Theorie der Kultur; Studie), în română de
Mariana V. Lăzărescu, in: Revista 22, 11/17 und 18/24 septembrie 2007,
Bucureşti/Bukarest 2007; Absurdul ca. normalitate. Între brun şi roşu
(Das Absurde als Normalität. Zwischen Braun und Rot; Vortrag), în română de
Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Negru
Vodă - Din „Scene din viața mea. Fragmente autobiografice“,
povestire; (Der Schwarze Fürst, -Aus „Bilder meines Lebens.
Autobiographische Fragmente.“; Erzählung),
bilingv, în română de Mariana Săsărman, în: Apoziţia 2008, (S./p.
66-83), München 2008; Ruptura istorică. Motivele emigrării populaţiei
germane din România (Der historische Bruch. Gründe der Auswanderung der
deutschen Bevölkerung aus Rumänien; Vortrag), Raluca Rădulescu, in: Şcoala
Memoriei 2008, Bucureşti/Bukarest 2008; Lotul Scriitorilor Germani.
Braşov 1959 (Die Deutsche Schriftstellergruppe. Kronstadt 1959;
Vortrag), Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala Memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest
2008; Wegkreuzungen. Dreizehn Lebensbilder. Bamberg: Johannis
Reeg Verlag 2009. ISBN 978-3-937320-38-0; Etape ale unei încercäri de
apropiere. Consideraţii cu privire la poezia Anei Blandiana (Stationen
einer persönlichen Annäherung. Über die Lyrikerin Ana Blandiana; Studie),
George Guţu, in: Convorbiri Literare, April 2009, Nr. 4, Bucureşti/ Bukarest
2009; Am Vorabend des Taifuns. Geschichten aus einem
abenteuerlichen Leben. Berlin: Edition Noack & Block 2010. ISBN
978-3-86813-002-7; Trilogia despărţirii: Braşov, Divanul
Răsăritului cu Apusul, Stepă la Marea Neagră (Trilogie des Abschieds:
Kronstadt, Ost-West-Diwan, Steppe am Schwarzen Meer; Gedichtezyklus), bilingv;
în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2009 (S./p. 80-87, München 2010; Violeta;
povestire (Violeta; Erzählung), în română de Mariana
Săsărman, München 2010; Der schwarze Tänzer. Ausgewählte
Gedichte. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3-86813-008-9; Das
Spiel und das Chaos. Essays und Vorträge. Berlin: Edition Noack &
Block 2012. ISBN 978-3--86813-013-3, ș.a.
Pentru
activitatea sa ca om și ca scriitor i-au fost acordate succesiv diferite
distincții, între care unele de mare prestigiu: Georg Dehio-Preis für Kultur-
und Geisteswissenschaften, Esslingen (1972); Erzählerpreis
des Ostdeutschen Kulturrats, Bonn (1972); Stipendiatenpreis der Goethe-
Stiftung, Innsbruck/Basel (1972); Bundesverdinstkreuz am Bande (29. November
1986); Kulturpreis der Siebenbürger Sachsen,
München (1987); Andreas Gryphius-Preis, Düsseldorf (1990);
A.-Müller-Guttenbrunn-Kulturplakette, München (1995); Ehrenbürger von
Brașov/Kronstadt/ Cetățean de onoare al orașului Brașov (Kronstadt);
Ehrendoktorwürde der Universität Bukarest/ Dr. h. c. al Universității din
București (16 aprilie 2000); Ehrenmitglied der Olimpischen Akademie Rumänien/
Membru de onoare al Academiei Olimpice a României; Ehrenbürger von
Râșnov/Rosenau /Cetățean de onoare al orașului Râșnov (Rosenau);
Andreas-Gryphius-Preis 2013.
Societatea de Cultură
Româno-Germană „Apoziția“, din München, ajunsă acum în al 46-lea an de
existență, a avut și are deosebita cinste de a se bucura de sprijinul lui Hans
Bergel, în calitatea sa de membru de onoare și colaborator de prestigiu.
Desigur, despre Hans Bergel și
opera sa se pot scrie nenumărate pagini. Mă rezerv însă la cele de față,
îndemnându-vă să-i consultați îndeaproape scrierile și referințele ce i-au fost
atribuite. Dar, mai înainte de a încheia, rețin, între altele, câteva sublinieri
din discursul susținut la 16 aprilie 2000, în Sala Senatului, cu prilejul
decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din
București, în care revine asupra temei „Întâlnirea mea cu spiritualitatea
română“. Citez:
Mulțumindu-vă
din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordați, am sentimentul că nu este
vorba doar de o chestiune de bună-cuviință, ci de o deosebită satisfacție
spirituală, motivată prin multiple aspecte. Cel mai important mi se pare —dacă mi se îngăduie să fiu sentimental — legătura mea afectivă cu țara, pe care
tocmai aceste simțăminte mă îndreptățesc să o consider, fără nici o șovăială,
și ca propria mea țară.
În
ciuda a peste 30 de ani de absență și cu toate periplurile mele de decenii prin
lumea largă; rădăcinile mele sunt și rămân înfipte în meleagurile de la nord și
de la sud de Carpați, de la Dunăre, Marea Neagră și din Moldova. Personalitatea
mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de amprenta
culturală a acestor plaiuri. Vreau să precizez, că mi-am dat seama de acest
lucru abia când eram deja departe de România și că, pe măsură ce înaintez în
vârstă, devin tot mai conștient de aceasta.
Ceea
ce nu schimbă cu nimic faptul că, prin naștere, prin limba mea maternă, prin
educația și cultura mea, sunt german. Am conștientizat de mult faptul că, în
această privință, reprezint un caz aparte. Zi de zi mă confrunt cu dilema
acestei duble apartenențe culturale și, în egală măsură, cu tensiunile
creatoare, care derivă din aceasta. Cunosc totodată și starea de iritare pe
care, de treizeci de ani încoace, o provoc, din exact aceleași motive, în
anturajul meu apusean.“/.../
„...Aveți
o spiritualitate care, din punct de vedere filozofic, se află sub semnul unei
constelații marcată de contradicția proprie dintre dorința de autoprotejare a
elementului autohton, deznădejdea existențială și contemplarea egocentrică a
lumii, fără să abandoneze de fel ideea umanității; o literatură care își
extrage peren impulsul cel mai vital de
autocunoaștere din straturile unei poezii populare de o bogăție mitologică
inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăște din peisajul natural și din
istorie; modelându-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creștine
răsăritene; în fine, o muzică, în ale cărei creații importante se combină
arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale — toate
acestea constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii românești.
Ele
pot fi ilustrate prin nume sonore —de la Eminescu și Tristan Țara la Culianu,
de la Arghezi la Blaga, Cioran și Noica, de la Grigorescu, Andreescu și
Brâncuși până la Enescu și alții. Mulți
dintre ei mi-au marcat conștiința în tinerețe, în anturajul firesc al unui
Goethe și Kant, Bach și Beethoven, Nietzsche și Thomas Mann. Fundamentul
central european, german, al formației mele a fost îmbogățit de aceste
fascinante perspective, care mi-au lărgit orizontul în mod substanțial. Ba
chiar consider că în felul acesta orientările vieții mele, crezul și
concepțiile mele actuale despre literatură și artă au cunoscut o amplificare
benefică. Universul acestei culturi naționale pendulează în vederea mea pe de o
parte, între liniștea implacabilă a locuitorilor rurali, marcați de credința
bizantină, introvertită, și, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit dus
până la cinismul extrem al vitalelor sale componente intelectuale. O astfel de
cultură nu putea decât să mă fascineze pe mine ca individ, care provenea dintr-o
familie protestant-luterană, educat în spiritul unei ordini lucide și al
imperativului categoric al datoriei, și care, desigur, venise încă din
copilărie în contact cu geniile muzicale ale poporului meu.
Cât
de imensă este varietatea spiritualității europene, mi s-a relevat mie,
saxonului transilvănean, pentru prima oară cunoscând interpretarea fenomenului
„cultură“ a românilor latini. Cu alta cuvinte: Faptul că limbajul spiritual al
continentului nostru este enorm de felurit, de la Grecia antică până astăzi,
l-am intuit pentru prima dată în viață în momentul, în care eu, germanul, mi-am
dat seama, cunoscându-i pe români, că există și alte ipostaze europene ale lui homo
ludens. Vă rog să mă credeți, că niciodată nu am perceput ipostaza germană
și cea română ca pe ceva contradictoriu, ci ca pe fațete diferite ale aceleiași
voințe culturale: ca pe forme europene ale existenței noastre culturale comune,
în care noi toți —Dumneavoastră ca români, eu ca german —suntem deopotrivă
legați unii de ceilalți, la bine și la rău, astăzi mai mult ca niciodată“/.../
„Într-un
cuvânt: marcat fiind de propria mea origine, am înțeles de foarte timpuriu, că
în drumul meu spre ceea ce numim cultura europeană, întâlnirea mea cu
spiritualitatea română a reprezentat jalonul cel mai important.
Am
cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui Bacovia,
Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui Slavici, portretele de
femei ale lui Grigorescu sau viziunile cromatice ale lui Țuculescu, acordurile
„Oratoriului Bizantin“ al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei
Tănase, doinele și dansurile păstorești ale poporului român, „Miorița“ și
„Meșterul Manole“.
Dar
nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă și viața pe care mi-am
trăit-o aici. Căci aici am avut parte de durerea de a fi fost privat de
libertate, alături de români, în anii de dictatură, în carcerele subterane ale
fortului Jilava; de furia neputincioasă de a asista la încercarea distrugerii
unei culturi naționale, misiune pe care și-o îndeplineau cu zel emisarii
terorii impuse din exterior; de dezgustul provocat de trădători și delatori;
dar și de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a rezistat în
clipele de cea mai mare restriște și pe care nu le voi uita niciodată. După cum
nu voi uita niciodată faptul că fratele meu, Erich Bergel, atins deja de aripa
morții, a dirijat ultimul său concert al vieții lui în toamna anului 1997 aici,
la București, sub minunata cupolă a Ateneului.
Românii
alături de care am crescut aici și care mă îmbrățișează ori de câte ori ne
revedem, mă fac să resimt o fericire indescriptibilă, deoarece ei îmi dovedesc
că după cele trei procese politice și detenții în celule și lagăre, după
alungarea mea din această țară, pot să mă întorc și să retrăiesc sentimentul că
am o patrie, așa cum o simțea Blaga în poezia „Orizont pierdut“, notând: „Când
anul nu-ți este prielnic / te-ntorci să te-mpaci printre umbre. / Undeva în
trecut te întâmpină pragul.“. Și-mi pun însumi întrebarea: Oare nu au trăit
strămoșii mei pe aceste meleaguri? Mormintele lor nu se găsesc în țărâna
acestor ținuturi? Și cei trei copii ai
mei oare nu s-au născut aici?
Așadar
nu m-a fascinat numai arta și literatura română cu chemarea ei spre o gândire
ageră și cu eleganta ei formă latină. Căci o atracție magică o exercită asupra
mea și climatele geopsihice ale acestui pământ —pe de o parte peisaje naturale
de o inconfundabilă frumusețe, cum rare ori am văzut în numeroasele mele
călătorii. Pe de altă parte priveliști care evocă permanent —după cum prea bine
știți—istoria dramatică a acestor locuri și întâmplările nemaiauzite ale
acesteia. Ele reprezintă părți integrante ale peisajelor europene, despre care
germanul fascinat de lumea latină Ferdinand Gregorovius afirma odată că există
peisaje care posedă magnetism istoric. În România, țara dintre Orient și
Occident, se interferează influențele și curentele acestor două părți ale lumii
noastre —o moștenire istorică străveche. România trebuie să-și dovedească în
continuare capacitatea sa de sinteză, aceasta este formula ei de
supraviețuire. Aici, la intersecția culturilor, trebuie să-și dovedească mai
mult decât oricând vocația sa europeană, să-și păstreze controlul asupra
forțelor centrifugale, care îi cauzează tensiuni interioare, care dintr-o
bogăție pot deveni o amenințare. Aceasta este o sarcină imensă, titanică —și se
prea poate ca eu, dinafară, dar cu rădăcinile adânc înfipte în aceste regiuni,
să fiu mai conștient de acest lucru decât mulți dintre români. Vocația
europeană a României face să-i simt și mai aproape pe oamenii și peisajele
ei.“/.../ (Hans Bergel, Întâlnirea mea cu spiritualitatea română.
Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității
din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne
marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În :
George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien
(II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“. Editura Universității din
București, Bukarest 2005, p. 281-284).
ANI MULȚI ȘI FERICIȚI, SĂNĂTATE ȘI
PUTERE DE MUNCĂ
CU TOATĂ BUCURIA
IMPLINIRILOR DE PÂNĂ ACUM ȘI A CELOR VIITOARE!
Ion
Dumitru, München
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu