<
(...) Numai ce se supără însă țarul Rusiei, care-i era prieten, că nu s-a însurat cu o rusoică și încep a-i sprijini pe engleji, dușmanii noștri, care totdeauna Napoleon voia să le facă o vizită în dugheana lor ca să le spună două vorbe. Trebuia să sfîrșească o dată și cu poveștile astea. Lu Napoleon îi sare țandăra și ne spune:
- Ostași!, ați cucerit toate capitalele Europei; a mai rămas Moscova, care s-a înhăitat cu Anglia. Da ca să cucerim Londra și Indiile, care sînt ale ei, negreșit trebuie să pornim spre Moscova*.
Și uite-așa, adună el armata cea mai mare care și-a tîrît vreodată tălpile pe glob și nemaipomenit de bine aliniată încît într-o zi trece în revistă un milion de oameni.
- Ura! strigă rușii.
Și iată Rusia întreagă, niște namile de cazaci care o iau la sănătoasa. Lupta o țară contra alteia, o peturbație generală, de care nu știai cum să te ferești. Așa-i spuse și Omu roșu lu Napoleon:
- Asia contra Europei!
- Înțeleg, a răspuns el, o să am eu grijă.
Și-acum să fi văzut că toți regii Europe veneau să lingă mîna lu Napoleon! Austria, Prusia, Bavaria, Saxonia, Polonia, Italia, toate țin cu noi, ne lingușesc, ce frumos era! Niciodată vulturii n-au gungurit așa de dulce ca în parăzile alea, cînd erau pe toate drapele din Europa. Polonezii nu mai puteau sta locului, pentru că împăratu se gîndea să-i ridice; spuneau că Polonia și Franța s-au avut totdeauna ca frații. În sfîrșit:
- A noastră-i Rusia! strigă armata.
Intrăm noi bine echipați; mărșăluim, mărșăluim: nici țipenie de rus. În sfîrșit, dăm de ei, cantonați pe Moscova. Acolo am luat crucea (1) și pot să spun că a fost o luptă afurisită! Împăratu era îngrijorat, îl întîlnise pe Om roșu care-i spusese:
- Fiule, înaintezi prea repede, vei duce lipsă de oameni și prietenii te vor trăda.
Și-a cerut pacea. Da înainte de a o semna:
- Să le tragem o chelfăneală rușilor! ne spune.
- S-a făcut! strigă armata.
- Înainte! ne ordonă sergenții.
Cizmele mele erau uzate, efectele descusute de cît mai trudisem pe drumurile alea, care sînt ca vai de ele! Da totuna-i!
- Fiindcă e sfîrșitu scurtăturii, îmi zic, vreau să mănînc pe saturate!
Eram în fața rîpei celei mari: ocupam primele locuri! Se dă semnalu, șapte sute de guri de foc încep o conversație de ziceai că-ți iese tot sîngele pe urechi. Fiindcă veni vorba, să fim drepți cu inamicii noștri: rușii se jertfeau la fel ca francezii, fără a da îndărăt și noi nu înaintam.
- Înainte, ni se ordonă, iată împăratu!
Era adevărat: îl văd trecînd în galop, făcîndu-ne semn că e important să luăm reduta. Ne îmbărbătează, noi alergăm, ajung cel dintîi la marginea rîpei. A! Dumnezeule! locotenenții cad, coloneii, soldații! Totuna-i! Cei desculți își fac rost de cizme și intriganții care învățaseră să citească își fac rost de epoleți... Victorie! strigă toată linia. N-o să credeți, da pe pămînt zăceau douăzeci și cinci de mii de francezi. Numai atît! Era ca un ogor secerat: numai că, în loc de spice, erau oameni! ne dezmeticisem în fine. Omu apare, toți se adună în juru-i. Și uite-așa, ne alintă, că era drăgălaș cînd voia, de ne putea face să nemulțumim cu o coajă de cartof cînd eram flămînzi ca niște lupi. Atunci, drăgălașu, împarte cu mîna lui crucile de război, salută pe cei căzuți; pe urmă zice:
- La Moscova!
- Fie! zice oștirea.
Și luăm Moscova. Da nu ziceți că rușii dau foc orașului? A ars ca un foc de paie de două leghe și vîlvătaia nu s-a stins două zile. Casele se prăbușeau ca nimica toată! Parcă ploua de sus cu fier și cu plumb topit care erau spăimîntătoare la vedere: și, vouă pot să vă spun, parcă ne lumina nenorocirea noastră. Împăratu zice:
- Ajunge, că-mi rămîn aici toți soldații!
Ne distrăm noi răcorindu-ne un pic, ne mai hrănim leșu că eram cu adevărat istoviți ca niciodată. Luăm cu noi o cruce de aur care era pe Kremlin și fiecare soldat avea o mică avere. Da la întoarcere, iarna venise cu o lună mai devreme, lucru pe care savanții, care sînt niște nătărăi, nu l-au lămurit deplin și frigu ne pișcă. Nu mai eram armată, auziți? nici generali, nici măcar sergenți! Și uite-așa a început domnia mizeriei și foamei, domnie sub care eram cu toții în adevăr egali! Nu ne mai gîndeam decît să revedem Franța, nu ne mai aplecam să ridicăm de jos nici pușca, nici banii; și fiecare mergea drept înainte, cu arma după voie, fără să-i pese de glorie. Nu vă mai spun că vremea era atît de rea încît împăratu nu-și mai vedea steaua. Se ivise o neînțelegere între cer și dînsu. Bietu om, se îmbolnăvise văzîndu-și șoimii cum se depărtează de victorie! Și nu-i venea deloc la socoteală, ce mai! Ajungem la Berezina. Aici, fraților, pot să mă jur pe ce am mai sfînt, pe onoare, că, de cînd sînt oameni pe lumea asta, niciodată, auziți voi? niciodată nu s-a mai văzut asemenea învălmășeală dearmate, de trăsuri, de artilerie, în zăpadă atît de mare și pe-o vreme atît de nenorocită. Țeava armei îți ardea mîna dacă o atingeai, atît era de rece. Acolo pontonierii au salvat armata, care au stat ei neclintiți la posturile lor și acolo a luptat ca un erou Gondrin, singuru care mai trăiește dintre încăpățînații care s-au vîrît în apă ca să construiască poduri peste care atrecut armata ca să se salveze de ruși, care mai aveau încă respect pentru mare armată, știind și ei cîte victorii avusese.Să știți - zise el, arătînd către Grondin, care-l privea cu atenția proprie surzilor, - să știți că Gondrin e un ostaș de nădejde, un ostaș de onoare car emerită toată iubirea noastră.
L-am văzut pe împărat, lîngă pod, în picioare, nemișcat; și nu-i era frig. E firesc lucru?
privea cu jale cum i se duce de rîpă averea, cum își pierde prietenii, veteranii săi din Egipt**. Vai! toate se treceau, femeile, furgoanele, artileria, toate se distrugeau, se mîncau, se ruinau. Cei mai curajoși făceau garda vulturilor (1) fiindcă vulturii, vedeți voi, erau Franța, erau voi toți, cei de-acasă, era onoarea și a civilului și a militarilor, pe care trebuia s-o păstrăm curată și să nu ne plecăm grumajii de ger. Nu ne încălzeam decît în preajma împăratului, fiindcă, atunci cînd era în primejdie, dam fuga, înghețați cum eram, noi care nu ne opream să dăm o mînă de ajutor unui camarad. Am auzit că, nopțile, își plîngea nefericita familie de ostași. Numai el și francezii erau în strîmtoarea aceea și am scăpat din ea, da cu pierderi, cu pierderi mari de tot, să știți! Aliații ne mîncaseră proviziile. Norocu începuse a-l părăsi, așa cum îi prezisese Omu roșu. Palavragii de la Paris, care amuțiseră de cînd cu garda imperială, îl cred mort și uneltesc, împreună cu prefectu poliției, să-l detroneze. Da el prinde de veste, își face sînge rău și ne spune cînd pleacă:
- La revedere, băieți, rămîneți la posturile voastre, că mă-ntorc.
(1) Crucea de război.
(1) Adică a drapelelor.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G.Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 180-18 .
NOTĂ M:T.
* Campania eșuată din Rusia a reprezentat începutul decăderii împărtului Napoleon I, care a culminat cu invazia Franței de coaliția europeană și prima sa abdicare sa în aprilie 1814. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia
** În 1798-1799 generalul republican N. Bonaparte a condus o campanie în Egipt, care a continuat pînă în 1802 și după întoarcerea sa în Franța. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu