Emancipare femeii în România interbelică (TEODOREANU 1935)

<
(...)
Alteori, Gabriela, care pînă atunci înclina mai mult spre discuţiile literare, se amesteca în politică, devenind vehementă şi peremptorie, amabalîndu-se ca un adevărat militant.
- Te interesează? o întrebase Catul Bogdan privind-o calm dar curios.
Gabriela se încurcase la început, dar îndată devenise teoreticiană agresivă, cu obraji de şcolăriţă pe care ai prins-o copiind-o la teză. Dar roşeaţa obrajilor putea fi socotită expresia noviciatului într-un gen nou de entuziasm. Sigur că-o interesa politica. Femeia contemporană nu se mai putea limita numai la dragoste şi literatură. Avea însă obligaţia şi chemarea de-a împodobi viaţa, dar trebuia s-o şi priceapă subt toate aspectele ei. Într-o vreme de prefaceri sociale ca aceasta, politica era ca un dig înaintat de pe care simţeai mai bine vînturile din larg ale vieţii.
O vedea gata să-l combată. Apologia polticei, socotită dig în viaţă şi far revelator, era de fapt o răzvrătire împotriva omului apolitic din faţa ei; şi faptul că exprima această recalcitranţă tocmai în faţa lui nu era deloc conform cu docilitatea prudentă a Gabrielei de pînă atunci. O ştia pe Gabriela ca pe acei căţeluşi care nu latră cu pretenţii de ferocitate decît dacă au îndărăt prezenţa ocrotitoare a stăpînului, care-i ia în braţe la nevoie, sau gardul inviolabil după care se pot refugia. Alt sens nu putea să aibă emanciparea Gabrielei.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 262-263.

Viaţa versus romanul ''Război şi pace'' (IBRĂILEANU 1933)

<
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M...,  are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>

SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.

Om și pitecantrop (IBRĂILEANU 1933)

<
(...)
Într-un album antropologic am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului* pe cale de a deveni om. Ieşită dintr-o peşteră cu un silex în gheară, bestia în două picioare aşteaptă, gravă, să-i cadă prada.
Aceeaşi atenţie crudă o are bărbatul cînd a pus ochii pe o femeie. Scena se poate observa într-un bal, într-o grădină publică, într-o sală de teatru. Cînd nu are nimic din cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un emasculat. Şi femeile îl tratează în consecinţă.
Pînda de a acapara o femeie, consimţirea ori refuzul ei, nesiguranţa dacă-ţi dă sau îţi ia viaţa, ţipătul de bucurie cînd ţi-o dă, şi mai cu seamă de durere cînd ţi-o refuză... aceasta, şi nu altceva, constituie poezia amorului - cînd contribuie şi omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cîndva din pitecantrop.
(...)
>

SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 139-140.

NOTĂ M.T.
* Pitecantrop - Reprezentant al lui Homo erectus, descoperit în insula Java, cu caractere intermediare între maimuțele antropoide și omul primitiv. – Din fr. pithécanthrope. (http://dexonline.ro/definitie/pitecantrop/paradigma)