Viaţa versus romanul ''Război şi pace'' (IBRĂILEANU 1933)

<
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M...,  are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>

SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.

Interviu cu Alexandru Piru (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. -Cînd l-ați cunoscut pe Călinescu?

A. P. -Din primul an de facultate. Era profesor la Iași. Pe vremea aceea mentorii mei erau alții – Ibrăileanu, Lovinescu. Dar, curînd, Călinescu a devenit pentru mine un model, model incomparabil.

-(...) Manifestările sale bubuitoare cred că erau mai mult pentru a-i impresiona pe ceilalți.(...) Îi plăcea să joace teatru.(...) Am fost la un moment dat secretarul lui literar. (...)

-În această calitate de secretar ați copiat ISTORIA LITERATURII ROMÂNE...

-Și încă nu o singură dată. C. nu avea încred. în mașina de scris. Își dactilografia numai scrisorile.

-În cîteva luni. Lucram de dimineața pînă seara. Sînt în total 3.500 de pagini dactilografiate. Scrisul meu seamănă cu al lui C. Din pricina aceasta s-au făcut unele confuzii în Biobliografia întocmită de Ion Bălu a apărut un manuscris în facsimil ca aparținînd lui C. (Iubita lui Bălcescu). E scris de mîna mea. Mai gravă a fost includ. unui studiu al meu în volumul lui C. Scriitori străini. Mi l-am restituit în volumul meu Reflexe și interferențe.

G. A. -(...) De ce aproape de fiecare dată interveniți atunci cînd cineva încearcă să descifreze opera și personalitatea lui C.?

A. P: - Intervin pentru că în ultimul timp s-au ivit detractori ai lui C.

G. A. -Ați fost pus în mai multe rînduri „pe două coloane”, arătîndu-se asemănări dintre textul dvs. și cel al altor istorici literari. (...)

A. P. - Nu numai eu am fost acuzat de plagiat, ci și Maiorescu, L., C. Viața lui Mihai Eminescu a fost socotită de unii un asemenea plagiat. Toți cei care m-au acuzat că am transcris rînduri din alte lucrări se referă la date și informații. Niciodată o interpretare a mea nu a fost aliniată cu altă interpretări. Literatura română veche, cartea mea, este o lucrare de 600 pagini. Exagerez dacă spun că 60 de rînduri pot fi apropiate de alte lucrări.

-Nu cred că e mai original în știință N. Cartojan decît N. Iorga sau D. Popovici față de același Iorga.

G. A. -Nu pot să uit modul în care ne țineați în facultate prelegeri. Întotdeauna căutați partea amuzantă a lucrării, cea capabilă să fie ironizată.

A. P. -Ironia este instrumentul meu critic principal. (...) O distanță necesară față de obiect.

-Apropierea prea mare, mai ales în critică, este contraindicată. Bine se vede numai de departe.

G. A. -Dar nu prea clar, totuși.

A. P. -(...) În Poezia românească contemporană m-am ocupat de 190 de autori. Puteam să-i aleg pe cei mai  importanți și să scriu numai de bine. Așa procedează E. Simion, pe care îl prețuiesc foarte mult. Eu mi-am asumat riscurile de a scrie și despre ceilalți. Puteam să fac acest lucru fără ironie?

-(...) Aș aminti tratamentul sever aplicat generației din care fac parte N. Stănescu, M. Sorescu, I. Gheorghe.

-(...) Să luăm cazul lui M. S. El a beneficiat de o prezentarea elogioasă a lui C., făcută la rugămintea unei personalități. Era un articol de complezență, în care se apreciază  o poezie ca Trebuiau să poarte un nume, pe care personalitățile o socotesc fără valoare artistică. Majoritatea criticilor au fost influențați de articol.

-(...) Vreau să-ți spun că S. e un poet bun care însă de la volumul Tușiți a început să excedeze. Îți închipui că un mare poet și-ar fi intitulat volumul Tușiți? Ar fi făcut asta Philippide?

-S. a devenit la un moment dat autor de poezie frivolă, pe placul unui anumit public. (...) Excesul de spiritualitate în poezie duce la parodie.

-Cred că în literatura română există 2 epoci mari: Junimea și perioada dintre cele două războaie.

G. A. -Dar cea de azi?

A. P. -E o continuare a celei dintre războaiele mondiale.

G. A. -Nu a apărut nimic nou?

A. P. -Mulți scriitori: M. Preda, E. Barbu, F. Neagu, M. Beniuc, Geo Dumitescu etc. (..) Căci nu toți scriitorii se străduiesc să se ridice de la general la particular. Eminescu nu a făcut niciun poem despre Războiul de Indepenedență. A ilustrat în schimb genial ideea de independență în Scrisoarea  a III a. Literatura înseamnă transgresiunea istoriei. Adevărata literatură nu este istorică, ci transistorică.

-Aceasta înseamnă a trăi prezentul din perspectiva viitorului. A. Păunescu este un astfel de exemplu. Succesul poezie sale stă în contemplarea gravă a problemei prezentei și în viziunea unei lumi noi din care suferința și nedreptatea au fost înlăturate. P. e un apărător al demnității umane, al capacității omului de a schimba lumea, de a o face mai bună. De aceea poeziile sale au ecou la mase. (...)

- Mărturia mea este a unuia care, la chemarea partidului și a secretarului general, tov. N. Ceaușescu, am pus, după puterile mele, umărul la edificarea societății socialiste în drumul spre comunism. (...) Istoria trebuie asumată, subordonată creației.

G. A. - Sînteți învinovățit, mai mult sau mai puțin deschis, că din pricina dvs. nu apărut cea de a 2 a ediție a Istoriei literaturi române a lui C.

A. P. -După 2 ani de la moartea lui am pus la punct ediția a 2 a, operă finită, în mare parte (95%) publicată de autor. Am depus manuscrisul pe masa editurii Minerva acum 10 ani. (...) Sînt oameni care nu cunosc ediția a 2 a și care propun să se fotografieze textul din 1941 și să se dea la sfârșit adaosurile lui C. Cred că ar fi cea mai gravă eroare.

G. A. -Unii susțin că povestiți poeziile.

-Cred că e o glumă pusă în circulație de marele eseist Ion Lotreanu. După cum tot glumă (a temutului critic. Al. Dobrescu) e afirmația că scriu mai bine despre poeții „de al doilea raft” decît despre cei importanți.