George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982
G. A. -Cînd l-ați
cunoscut pe Călinescu?
A. P. -Din primul an de facultate. Era profesor la Iași. Pe vremea aceea
mentorii mei erau alții – Ibrăileanu, Lovinescu. Dar, curînd, Călinescu a devenit pentru mine un model,
model incomparabil.
-(...) Manifestările sale bubuitoare cred că erau mai mult pentru a-i impresiona pe ceilalți.(...) Îi plăcea să joace teatru.(...) Am fost la un
moment dat secretarul lui literar. (...)
-În această calitate de secretar ați copiat ISTORIA LITERATURII ROMÂNE...
-Și încă nu o singură dată. C. nu avea încred. în mașina de scris. Își dactilografia numai scrisorile.
-În cîteva luni. Lucram de dimineața pînă seara. Sînt în total 3.500 de pagini dactilografiate. Scrisul meu seamănă cu al lui C. Din pricina aceasta
s-au făcut unele confuzii în Biobliografia întocmită de Ion Bălu a apărut un manuscris în facsimil ca
aparținînd lui C. (Iubita
lui Bălcescu). E scris de mîna mea. Mai gravă a fost includ. unui studiu al meu în volumul lui C. Scriitori
străini. Mi l-am restituit în volumul meu Reflexe și interferențe.
G. A. -(...) De ce
aproape de fiecare dată interveniți atunci cînd cineva încearcă să descifreze
opera și personalitatea lui C.?
A. P: - Intervin pentru că în ultimul timp s-au ivit detractori ai lui C.
G. A. -Ați fost pus în mai multe rînduri „pe două coloane”, arătîndu-se asemănări dintre textul dvs. și cel al altor istorici literari. (...)
A. P. - Nu numai eu am fost acuzat de plagiat, ci și Maiorescu, L., C. Viața
lui Mihai Eminescu a fost socotită de unii un asemenea plagiat. Toți cei
care m-au acuzat că am transcris rînduri din alte lucrări se referă la date și
informații. Niciodată o interpretare a mea nu a fost aliniată cu altă interpretări. Literatura
română veche, cartea mea, este o lucrare de 600 pagini. Exagerez dacă spun
că 60 de rînduri pot fi apropiate de alte lucrări.
-Nu cred că e mai original în știință N. Cartojan decît N. Iorga
sau D. Popovici față de același Iorga.
G. A. -Nu pot să uit
modul în care ne țineați în facultate prelegeri. Întotdeauna căutați partea amuzantă a lucrării,
cea capabilă să fie ironizată.
A. P. -Ironia este instrumentul meu critic principal. (...) O distanță necesară față de obiect.
-Apropierea prea mare, mai ales în critică, este
contraindicată. Bine se vede numai de departe.
G. A. -Dar nu prea clar,
totuși.
A. P. -(...) În Poezia românească contemporană m-am
ocupat de 190 de autori. Puteam să-i aleg pe cei mai importanți și să scriu numai de bine. Așa
procedează E. Simion, pe care îl
prețuiesc foarte mult. Eu mi-am asumat riscurile de a scrie și despre
ceilalți. Puteam să fac acest lucru fără ironie?
-(...) Aș aminti tratamentul sever aplicat generației din care fac
parte N. Stănescu, M. Sorescu, I. Gheorghe.
-(...) Să luăm cazul lui M. S. El a beneficiat de o prezentarea elogioasă a lui C., făcută la rugămintea unei personalități. Era un
articol de complezență, în care se apreciază o
poezie ca Trebuiau să poarte un nume, pe care personalitățile o socotesc fără valoare artistică. Majoritatea criticilor au fost influențați de articol.
-(...) Vreau să-ți spun că S. e un poet bun care însă de la volumul Tușiți a început să
excedeze. Îți închipui că un mare poet și-ar fi intitulat volumul Tușiți?
Ar fi făcut asta Philippide?
-S. a devenit
la un moment dat autor de poezie frivolă, pe placul unui anumit public. (...)
Excesul de spiritualitate în poezie duce la parodie.
-Cred că în literatura română există 2 epoci mari: Junimea și perioada dintre cele două războaie.
G. A. -Dar cea de
azi?
A. P. -E o continuare a celei dintre războaiele mondiale.
G. A. -Nu a apărut
nimic nou?
A. P. -Mulți scriitori: M.
Preda, E. Barbu, F. Neagu, M. Beniuc, Geo Dumitescu etc. (..) Căci nu toți
scriitorii se străduiesc să se ridice de la general la particular. Eminescu nu a făcut niciun poem despre Războiul de Indepenedență. A ilustrat în schimb genial ideea de independență în Scrisoarea a III a. Literatura înseamnă transgresiunea istoriei. Adevărata literatură nu este istorică, ci transistorică.
-Aceasta înseamnă a trăi prezentul din perspectiva viitorului. A. Păunescu este un astfel de exemplu. Succesul poezie sale stă în contemplarea gravă a problemei prezentei și în viziunea unei lumi noi din
care suferința și nedreptatea au fost înlăturate. P. e un apărător al demnității umane, al
capacității omului de a schimba lumea, de a o face mai bună. De aceea poeziile sale
au ecou la mase. (...)
- Mărturia mea este a unuia care, la chemarea partidului și a secretarului general, tov. N. Ceaușescu, am pus, după puterile mele, umărul la edificarea societății socialiste în drumul spre comunism. (...) Istoria trebuie
asumată, subordonată creației.
G. A. - Sînteți
învinovățit, mai mult sau mai puțin deschis, că din pricina dvs. nu apărut cea de
a 2 a ediție a Istoriei literaturi române
a lui C.
A. P. -După 2 ani de la moartea lui am pus la punct ediția a 2 a, operă finită, în mare parte (95%) publicată de autor. Am depus manuscrisul pe masa editurii Minerva acum 10 ani. (...) Sînt
oameni care nu cunosc ediția a 2 a și care propun să se fotografieze textul din 1941 și să se dea la sfârșit adaosurile lui
C. Cred că ar fi cea mai gravă
eroare.
G. A. -Unii susțin că
povestiți poeziile.
-Cred că e o glumă pusă în circulație de marele eseist Ion Lotreanu. După cum tot glumă
(a temutului critic. Al. Dobrescu) e
afirmația că scriu mai bine despre poeții „de al doilea raft” decît despre cei
importanți.
