Interviu cu Alexandru Piru (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. -Cînd l-ați cunoscut pe Călinescu?

A. P. -Din primul an de facultate. Era profesor la Iași. Pe vremea aceea mentorii mei erau alții – Ibrăileanu, Lovinescu. Dar, curînd, Călinescu a devenit pentru mine un model, model incomparabil.

-(...) Manifestările sale bubuitoare cred că erau mai mult pentru a-i impresiona pe ceilalți.(...) Îi plăcea să joace teatru.(...) Am fost la un moment dat secretarul lui literar. (...)

-În această calitate de secretar ați copiat ISTORIA LITERATURII ROMÂNE...

-Și încă nu o singură dată. C. nu avea încred. în mașina de scris. Își dactilografia numai scrisorile.

-În cîteva luni. Lucram de dimineața pînă seara. Sînt în total 3.500 de pagini dactilografiate. Scrisul meu seamănă cu al lui C. Din pricina aceasta s-au făcut unele confuzii în Biobliografia întocmită de Ion Bălu a apărut un manuscris în facsimil ca aparținînd lui C. (Iubita lui Bălcescu). E scris de mîna mea. Mai gravă a fost includ. unui studiu al meu în volumul lui C. Scriitori străini. Mi l-am restituit în volumul meu Reflexe și interferențe.

G. A. -(...) De ce aproape de fiecare dată interveniți atunci cînd cineva încearcă să descifreze opera și personalitatea lui C.?

A. P: - Intervin pentru că în ultimul timp s-au ivit detractori ai lui C.

G. A. -Ați fost pus în mai multe rînduri „pe două coloane”, arătîndu-se asemănări dintre textul dvs. și cel al altor istorici literari. (...)

A. P. - Nu numai eu am fost acuzat de plagiat, ci și Maiorescu, L., C. Viața lui Mihai Eminescu a fost socotită de unii un asemenea plagiat. Toți cei care m-au acuzat că am transcris rînduri din alte lucrări se referă la date și informații. Niciodată o interpretare a mea nu a fost aliniată cu altă interpretări. Literatura română veche, cartea mea, este o lucrare de 600 pagini. Exagerez dacă spun că 60 de rînduri pot fi apropiate de alte lucrări.

-Nu cred că e mai original în știință N. Cartojan decît N. Iorga sau D. Popovici față de același Iorga.

G. A. -Nu pot să uit modul în care ne țineați în facultate prelegeri. Întotdeauna căutați partea amuzantă a lucrării, cea capabilă să fie ironizată.

A. P. -Ironia este instrumentul meu critic principal. (...) O distanță necesară față de obiect.

-Apropierea prea mare, mai ales în critică, este contraindicată. Bine se vede numai de departe.

G. A. -Dar nu prea clar, totuși.

A. P. -(...) În Poezia românească contemporană m-am ocupat de 190 de autori. Puteam să-i aleg pe cei mai  importanți și să scriu numai de bine. Așa procedează E. Simion, pe care îl prețuiesc foarte mult. Eu mi-am asumat riscurile de a scrie și despre ceilalți. Puteam să fac acest lucru fără ironie?

-(...) Aș aminti tratamentul sever aplicat generației din care fac parte N. Stănescu, M. Sorescu, I. Gheorghe.

-(...) Să luăm cazul lui M. S. El a beneficiat de o prezentarea elogioasă a lui C., făcută la rugămintea unei personalități. Era un articol de complezență, în care se apreciază  o poezie ca Trebuiau să poarte un nume, pe care personalitățile o socotesc fără valoare artistică. Majoritatea criticilor au fost influențați de articol.

-(...) Vreau să-ți spun că S. e un poet bun care însă de la volumul Tușiți a început să excedeze. Îți închipui că un mare poet și-ar fi intitulat volumul Tușiți? Ar fi făcut asta Philippide?

-S. a devenit la un moment dat autor de poezie frivolă, pe placul unui anumit public. (...) Excesul de spiritualitate în poezie duce la parodie.

-Cred că în literatura română există 2 epoci mari: Junimea și perioada dintre cele două războaie.

G. A. -Dar cea de azi?

A. P. -E o continuare a celei dintre războaiele mondiale.

G. A. -Nu a apărut nimic nou?

A. P. -Mulți scriitori: M. Preda, E. Barbu, F. Neagu, M. Beniuc, Geo Dumitescu etc. (..) Căci nu toți scriitorii se străduiesc să se ridice de la general la particular. Eminescu nu a făcut niciun poem despre Războiul de Indepenedență. A ilustrat în schimb genial ideea de independență în Scrisoarea  a III a. Literatura înseamnă transgresiunea istoriei. Adevărata literatură nu este istorică, ci transistorică.

-Aceasta înseamnă a trăi prezentul din perspectiva viitorului. A. Păunescu este un astfel de exemplu. Succesul poezie sale stă în contemplarea gravă a problemei prezentei și în viziunea unei lumi noi din care suferința și nedreptatea au fost înlăturate. P. e un apărător al demnității umane, al capacității omului de a schimba lumea, de a o face mai bună. De aceea poeziile sale au ecou la mase. (...)

- Mărturia mea este a unuia care, la chemarea partidului și a secretarului general, tov. N. Ceaușescu, am pus, după puterile mele, umărul la edificarea societății socialiste în drumul spre comunism. (...) Istoria trebuie asumată, subordonată creației.

G. A. - Sînteți învinovățit, mai mult sau mai puțin deschis, că din pricina dvs. nu apărut cea de a 2 a ediție a Istoriei literaturi române a lui C.

A. P. -După 2 ani de la moartea lui am pus la punct ediția a 2 a, operă finită, în mare parte (95%) publicată de autor. Am depus manuscrisul pe masa editurii Minerva acum 10 ani. (...) Sînt oameni care nu cunosc ediția a 2 a și care propun să se fotografieze textul din 1941 și să se dea la sfârșit adaosurile lui C. Cred că ar fi cea mai gravă eroare.

G. A. -Unii susțin că povestiți poeziile.

-Cred că e o glumă pusă în circulație de marele eseist Ion Lotreanu. După cum tot glumă (a temutului critic. Al. Dobrescu) e afirmația că scriu mai bine despre poeții „de al doilea raft” decît despre cei importanți.