Tânăr intelectual autodidact versus burghezie în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
- Știi, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe vremea cînd eram exact ceea ce sînt și astăzi, nimeni dintre cei situați în afara clasei mele sociale nu părea să-mi dea vreo atenție. În vremea cînd cărțile mele erau scrise, nici unul dintre cei  care le-au citit în manuscris nu mi-a părut că le acordă vreo importanță. Ba, mai mult decît atît, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam considerația lor pentru mine scădea și mai mult. Scriind acele lucruri se părea că făptuisem niște acte cel puțin reprobabile. „Caută-ți o slujbă!” - asta îmi spuneau toți.
Ruth schiță un gest care voia să spună că nu e așa.
- Da, da, întări Martin; excepție ai făcut numai tu... Tu mi-ai cerut să-mi găsesc o „situație”. Un cuvînt atît de
nevinovat cum este cuvîntul slujbă, ca de altminteri multe dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest cuvînt pe vremea cînd toți cunoscuții îmi recomandau să-mi caut slujbă, așa cum unei făpturi certate cu morala i se recomandă buna-purtare. Dar să revenim. Publicarea lucrurilor pe care le-am scris și consacrarea publică pe care am primit-o au reușit să producă o transformare în esența dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau toate lucru împlinit nu erai dispusă să te căsătorești. Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică ca să-ți dea putința de a-l accepta ca soț. Astăzi însă, dragostea ta e destul de puternică și mi-e cu neputință să ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea manuscriselor și din succesul pe care l-au avut. În cazul tău nu pomenesc despre drepturile de autor, deși sînt sigur că că nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul tatălui și mamei tale. E de la sine înțeles că toate acestea nu au darul de a mă încînta. Dar lucrul cel mai dureros dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de dragoste, de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea un lucru atît de netrebnic încît trebuie hrănit cu laurii consacrării publice? Așa s-ar părea. (...)
- (...) Ştiu c-am fost slabă atunci cînd m-am supus voinţei mamei. (...) Am mers pe un drum greşit. Iartă-mă.
- (...) Nimic din ce-ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult decît atît. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că nu mi-am căutat o slujbă.
- Dar eu nu ţi-am vrut binele, protestă Ruth. (...)
- E adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecţiile. Mi-ai fi distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. Realismul este marea a spiritului meu, iar spiritul burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să mă facă din mine un om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, meschină, ale cărei valori sînt înşelătoare, false şi vulgare. Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească sînt de acord - stă la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi prejudecăţile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc eu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de-abia s-a tîrît în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de vulgaritate.
(...) Rămaseră multă vreme tăcuţi, ea gîndind cu înfrigurare, iar el cercetîndu-şi cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că nu o iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însăşi, înflăcăratul şi luminosul spirit care plutea în poemele lui dragoste. Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de păcatele burgheziei şi cu mintea încleştată în toate idioatele tipare ale burgheziei, n-o iubise niciodată.
(...)
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 485-.488.

"Gardianul bun" de la Gherla. Vasile Boereanu, cel care l-a ajutat pe Nicolae Steinhardt în anii grei de închisoare

Digi 24 9 ianuarie 2014

Week-end de gală la Constanţa. Ce spectacole încheie Festivalul Internaţional al Muzicii şi Dansului


Cuget Liber 23 noiembrie 2013

Aceste 5 descoperiri incredibile au schimbat istoria. Știai despre ele? 

FII CURIOS! 15 iunie 2012

„Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală” (ASTALOȘ 1999)

 A treia întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume

George Astaloș, Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală, Revista Asociațiunii Transilvania ASTRA, 1999

(190)Recent, la inițiativa Academiei Române, a avut loc o dezbatere asupra viabilității literaturii noastre din anii hegemoniei roșii - reuniune la care au fost luate în discuție toate genurile literare și cu deosebire romanul. Este știut: o literatură nu se recomandă prin poezia ei, cum lăsau să se înțeleagă analiștii de ocazie din anii șaizeci, nici prin dramaturgia ei, teatrul fiind, prin excelență, genul cel mai perisabil dintre toate expresiile creației literare. O literatură se recomandă prin proza ei - „proză” neînsemnând neapărat roman, ci „nuvelistică”, în sensul larg al noțiunii. Vezi semnificația inițialelor PEN Clubul „Poezie, Estetică și Nuvelistică”. Printre cei care cauționau dezbaterile asupra trecutului imediat făceau parte academicienii Gabriel Țepelea și Eugen Simion - ultimul având o remarcabilă inițiativă în acest sens încă din toamna anului 1996, când a oferit paginile „Caietelor Critice” ale Academie unei ample anchete asupra subiectului evocat, la care au răspuns circa patruzeci de scriitori, poeți, critici și universitari angajați direct în procesul creației literare.

Recenta confruntare a fost actul doi al inițiativei lui E. S., al cărei succes putem spune că a fost covârșitor atât prin calitatea semnatarilor acelor considerații, cât și prin diversitatea contribuțiilor publicate. „Selon les bruits qui courent”, în curând vom asista la cel de-al treilea act al decorticării retrospective a creației literare românești din perioada derutei cenzoriale - act ce se va juca tot în dispozitivul „Caietelor Critice”. Este vorba de o anchetă întreprinsă în profunzime asupra romanului nostru din cea de a doua jumătate a secolului douăzeci.

Majoritatea protagoniștilor anchetei din 1996 au scos în evidență condiționarea literaturii de către factorul politic, al cărui absolutism doctrinar le-a impus oamenilor de litere o stare de manifestare subalternă. Or, este de notorietate deontologică: practica literaturii își are proiecția împlinirii ei tocmai în cultivarea unei absolute libertăți de expresie. În ce privește concluziile recentei confruntări, tinerii scriitori prezenți la dezbateri au avansat ireversibila idee potrivit căreia nimic din ceea ce s-a scris între 1948 și 1989 nu va rezista exigențelor unei istorii literare științific întocmite. Așteptăm parametrii estimativi ai literaților incluși în sumarul anchetei despre roman. În așteptarea acestor parametri analitici, preocuparea creatorilor pare să își aibă vectorul îndreptat către literatura viitorului, ceea ce ni se pare mult mai remarcabil și în orice caz mai pasionant, tocmai pentru că scrutarea viitorului invită la investigarea unui trecut ce anunță potențialitatea, dar și virtualitatea noii generații.

S-a bătut monedă pe ideea existenței sau inexistenței unui „sertar” fermecat al literaturii noastre, din care, după 1989, ar fi putut țâșni capodoperele unei literaturi oprimate de cerberii totalitarismului. Concluzia: nu a existat nici un „sertar” cu opere prohibite - adevăratul sertar al literaturii române din anii incriminați fiind în realitate creația literară, poetică și lingvistică a exilului.

Nici nu putea fi altfel: în țară, libertatea de expresie nu a avut drept de cetate timp de peste patruzeci de ani. Dacă însă a existat un sertar (și sertarul a existat într-adevăr), atunci el se află în arhivele securității! În Biblioteca Națională a Franței există o scrisoare a lui Blaga, adresată în anii cincizeci lui Bazil Munteanu la Paris, în care clasicul nostru îi scrie prietenului din exil: „Am manuscrisele a douăsprezece cărți, gata de predat editorilor”. Unde sunt aceste manuscrise și când vom vedea cărțile anunțate de Blaga în galantarele librăriilor și în rafturile bibliotecilor? Poate niciodată. Vom afla însă cu siguranță mai mult despre aceste „sertare” ferecate de poliția politică a comunismului atunci când Ecaterina Țarălungă, terminându-și cercetarea în care s-a angajat, va scoate pe piața literară monografia „Bazil Munteanu”.

Până atunci, însă, rămâne pe rol sertarul exilului - sertar ale cărui piese au dat strălucire universală literelor românești. Ancheta revistei „Luceafărul”, de la începutul anului 1988, lăsa să se înțeleagă că sertarele scriitorilor noștri din țară ar fi fost doldora de manuscrise „nepublicate” în timpul regimului trecut. Și pe bună dreptate propaganda incomunicabilă a fostului ordin politic interzicea publicarea textelor ce contraveneau dogmelor (...).

„Concursul literar Panait Cerna 1996” („TOMIS” 1996)

 Inspectoratul pentru Cultură Tulcea și Centrul Județean al Creației Populare organizează în zilele de 19-20 iulie 1996 ediția a XXI a Concursului literar „Panait Cerna”, Tulcea, 1996. Autorii, care nu au împlinit 32 de ani, vor trimite 10 poezii sau 1-2 eseuri în două exemplare până la 1 iulie  pe adresa inspectoratului: str. Isaccei, nr. 20, cod 8800, tel 040/51.60,72. Un juriu format din membri ai Uniunii Scriitorilor din România, critici literari și reprezentanți ai organizatorilor, vor acorda numeroase premii. Manuscrisele vor fi semnate cu un motto; adresa și datele personale ale autorilor vor fi expediate într-un plic separat, purtând același motto.

Cartea la sfârșitul mileniului II („TOMIS” 1995)

Redacția Tomis, Cartea, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 1, 15

În numele adevărurilor sau minciunilor cuibărite în acest straniu obiect folositor, cu un ușor iz de lux, s-au purtat războaie, s-au pacificat teritorii uriașe, au fost scoase din beznă popoare, au fost uciși oameni nevinovați, au fost puse pe roate ori distruse civilizații înfloritoare. Lumea întreagă, se spune, a început și se va sfârși într-o carte. Și atunci, cum ne mai mirăm de fascinația pe care ea o are asupra născocitorilor ei, acești oameni de hârtie al căror țel suprem este să-și verse gândurile, obsesiile, fantezia într-un șuvoi de cerneală în stare să păteze un pic mințile-sugativă ale semenilor. Scriitorul fără manuscrisul lui (cu sau fără voia cuiva, manuscrisul nu are decât o singură năzuință: lumina tiparului) nu există. Secolele au trecut și nimic nu s-a schimbat în această privință. În ciuda atât de previzibilelor fluctuații, scriitorii, de la primul încoace, nu au dat nici un semn că ar dori să aleagă alte arme decât propriile cărți pentru a se opune, mereu în avangardă, scurgerii nepăsătoare  a timpului, goanei zănatice a vieții care, aparent, nu duce nicăieri.
Cei care prevestesc dezvoltarea tehnologiei într-un asemenea hal încât cartea va deveni inutilă  și va rămâne un obiect de muzeu, rolul ei fiind preluat în totalitate de imagini, ori de cu totul alte forme  de ratare a paradisului terestru, uită un lucru esențial: scriitorii lucrează cu vorbe, nu cu altceva. Cu zeama de cuvinte pe care o tot pregătește el, se pot vindeca bolile spiritului, inclusiv cea mai gravă: frica de moarte. Cuvântul este esența omului, iar scriitorul este cel sortit să combine parfumurile acestei esențe.
Cartea pare să fie, în ziua de azi, o citadelă de dimensiuni colosale. Conține miliarde de cuvinte mișunând de așteptări. Și dacă, prin absurd, în mileniul următor, din cine știe ce rațiuni practice, economice ori apocaliptice, toate filele omenirii s-ar transforma în scrum, peste o vale de cenușă, într-o zi, tot va ploua. Acolo va răsări o plantă firavă, adică sămânța unei cărți. Și dacă nu va mai ploua? Vor apărea, desigur, cărțile de nisip. Să evolueze pe ruinele tuturor lucrurilor, e chiar menirea scriitorului.
Din păcate, puterea de persuasiune, nu lipsită de argumente, a celor ce prevestesc dispariția definitivă a cărții, este considerabilă. Noi ținem să le reamintim doar unul dintre numeroasele avertismente înscrise cândva pe exemplarele Cazaniei lui Varlaam, care, după cum se vede, au avut efect, de vreme ce volumele cu pricina au rezistat atâtea sute de ani: „Cine se va afla să ia această carte, să-i fie capul de piatră și piatra de cap”. Pericolul e oricum minim, pentru că veșnica materie există dinainte operei demiurgice, care o formează și dă naștere ideilor, ființelor, lucrurilor. CARTEA a apărut înainte ca noi toți să știm ce suntem, vrând-nevrând, înscrisă cu litere răbdătoare în ea. Există oare un mai limpede izvor de speranță?

„Bursa manuscriselor” („TOMIS” 1995)

 ***, Bursa manuscriselor, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

Uniunea Scriitorilor din România aduce la cunoștință tuturor celor interesați proiectul „Bursa manuscriselor”, menit să realizeze o inventariere bibliografică a producțiilor literare, nevalorificate încă editorial, din toate genurile beletristice, inclusiv traduceri. Banca de date care se va la dispoziția oricărui editor sau cercetător preocupat de soarta literaturii române contemporane presupune obligația autorilor înșiși de a-și prezenta, printr-un scurt referat, creația propusă editării. Pornind de la datele statistice aflate la dispoziția noastră, cele peste 2.000 de edituri înregistrate în țară, alături de aproximativ același număr de scriitori „omologați”, creează o premisă tentantă, dacă nu chiar favorabilă (un scriitor pe cap de editor sau invers!) de colaborare fructuoasă.

Așteptăm semnalele scriitorilor interesați, fie la filialele zonale ale Uniunii, fie la Secretariatul USR, Calea Victoriei nr. 115, București.

„Concursul revistei „Observator” - Munchen” („TOMIS” 1994)

 ***, Concursul revistei „Observator” - Munchen, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

Pentru cea de a treia ediție a concursului cu premii pentru poezie, proză, eseu, reportaj bazată pe recent deschiselor arhive, epigramă etc, redacția OBSERVATOR invită pe eventualii candidați să-și expedieze manuscrisele - nu mai ample de 15 pagini pe două rânduri - la adresa Gorzerstrasse 105 A, 815549 Munchen, Deutschland, Radu Bărbulescu, până la data de 5 martie 1995. Rezultatele concursului și premierea vor fi anunțate și apoi susținute la Constanța în cursul lunii mai, la o dată ce va fi comunicată în timp util. Condițiile de prezentare a manuscriselor sunt cele obișnuite.

„Concurs de debut editorial” („TOMIS” 1994)

 ***, Concurs de debut editorial „Lucian Blaga”, „Tomis”, Constanța, octombrie 1994

Editura „Muntenia” din Constanța în colaborare cu revista „Tomis” organizează, în întâmpinarea aniversării centenarului nașterii lui Lucian Blaga, un concurs de manuscrise de poezie. Detalii în mass-media centrală și locală începând cu luna ianuarie 1995.

Interviu cu Alexandru Piru (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. -Cînd l-ați cunoscut pe Călinescu?

A. P. -Din primul an de facultate. Era profesor la Iași. Pe vremea aceea mentorii mei erau alții – Ibrăileanu, Lovinescu. Dar, curînd, Călinescu a devenit pentru mine un model, model incomparabil.

-(...) Manifestările sale bubuitoare cred că erau mai mult pentru a-i impresiona pe ceilalți.(...) Îi plăcea să joace teatru.(...) Am fost la un moment dat secretarul lui literar. (...)

-În această calitate de secretar ați copiat ISTORIA LITERATURII ROMÂNE...

-Și încă nu o singură dată. C. nu avea încred. în mașina de scris. Își dactilografia numai scrisorile.

-În cîteva luni. Lucram de dimineața pînă seara. Sînt în total 3.500 de pagini dactilografiate. Scrisul meu seamănă cu al lui C. Din pricina aceasta s-au făcut unele confuzii în Biobliografia întocmită de Ion Bălu a apărut un manuscris în facsimil ca aparținînd lui C. (Iubita lui Bălcescu). E scris de mîna mea. Mai gravă a fost includ. unui studiu al meu în volumul lui C. Scriitori străini. Mi l-am restituit în volumul meu Reflexe și interferențe.

G. A. -(...) De ce aproape de fiecare dată interveniți atunci cînd cineva încearcă să descifreze opera și personalitatea lui C.?

A. P: - Intervin pentru că în ultimul timp s-au ivit detractori ai lui C.

G. A. -Ați fost pus în mai multe rînduri „pe două coloane”, arătîndu-se asemănări dintre textul dvs. și cel al altor istorici literari. (...)

A. P. - Nu numai eu am fost acuzat de plagiat, ci și Maiorescu, L., C. Viața lui Mihai Eminescu a fost socotită de unii un asemenea plagiat. Toți cei care m-au acuzat că am transcris rînduri din alte lucrări se referă la date și informații. Niciodată o interpretare a mea nu a fost aliniată cu altă interpretări. Literatura română veche, cartea mea, este o lucrare de 600 pagini. Exagerez dacă spun că 60 de rînduri pot fi apropiate de alte lucrări.

-Nu cred că e mai original în știință N. Cartojan decît N. Iorga sau D. Popovici față de același Iorga.

G. A. -Nu pot să uit modul în care ne țineați în facultate prelegeri. Întotdeauna căutați partea amuzantă a lucrării, cea capabilă să fie ironizată.

A. P. -Ironia este instrumentul meu critic principal. (...) O distanță necesară față de obiect.

-Apropierea prea mare, mai ales în critică, este contraindicată. Bine se vede numai de departe.

G. A. -Dar nu prea clar, totuși.

A. P. -(...) În Poezia românească contemporană m-am ocupat de 190 de autori. Puteam să-i aleg pe cei mai  importanți și să scriu numai de bine. Așa procedează E. Simion, pe care îl prețuiesc foarte mult. Eu mi-am asumat riscurile de a scrie și despre ceilalți. Puteam să fac acest lucru fără ironie?

-(...) Aș aminti tratamentul sever aplicat generației din care fac parte N. Stănescu, M. Sorescu, I. Gheorghe.

-(...) Să luăm cazul lui M. S. El a beneficiat de o prezentarea elogioasă a lui C., făcută la rugămintea unei personalități. Era un articol de complezență, în care se apreciază  o poezie ca Trebuiau să poarte un nume, pe care personalitățile o socotesc fără valoare artistică. Majoritatea criticilor au fost influențați de articol.

-(...) Vreau să-ți spun că S. e un poet bun care însă de la volumul Tușiți a început să excedeze. Îți închipui că un mare poet și-ar fi intitulat volumul Tușiți? Ar fi făcut asta Philippide?

-S. a devenit la un moment dat autor de poezie frivolă, pe placul unui anumit public. (...) Excesul de spiritualitate în poezie duce la parodie.

-Cred că în literatura română există 2 epoci mari: Junimea și perioada dintre cele două războaie.

G. A. -Dar cea de azi?

A. P. -E o continuare a celei dintre războaiele mondiale.

G. A. -Nu a apărut nimic nou?

A. P. -Mulți scriitori: M. Preda, E. Barbu, F. Neagu, M. Beniuc, Geo Dumitescu etc. (..) Căci nu toți scriitorii se străduiesc să se ridice de la general la particular. Eminescu nu a făcut niciun poem despre Războiul de Indepenedență. A ilustrat în schimb genial ideea de independență în Scrisoarea  a III a. Literatura înseamnă transgresiunea istoriei. Adevărata literatură nu este istorică, ci transistorică.

-Aceasta înseamnă a trăi prezentul din perspectiva viitorului. A. Păunescu este un astfel de exemplu. Succesul poezie sale stă în contemplarea gravă a problemei prezentei și în viziunea unei lumi noi din care suferința și nedreptatea au fost înlăturate. P. e un apărător al demnității umane, al capacității omului de a schimba lumea, de a o face mai bună. De aceea poeziile sale au ecou la mase. (...)

- Mărturia mea este a unuia care, la chemarea partidului și a secretarului general, tov. N. Ceaușescu, am pus, după puterile mele, umărul la edificarea societății socialiste în drumul spre comunism. (...) Istoria trebuie asumată, subordonată creației.

G. A. - Sînteți învinovățit, mai mult sau mai puțin deschis, că din pricina dvs. nu apărut cea de a 2 a ediție a Istoriei literaturi române a lui C.

A. P. -După 2 ani de la moartea lui am pus la punct ediția a 2 a, operă finită, în mare parte (95%) publicată de autor. Am depus manuscrisul pe masa editurii Minerva acum 10 ani. (...) Sînt oameni care nu cunosc ediția a 2 a și care propun să se fotografieze textul din 1941 și să se dea la sfârșit adaosurile lui C. Cred că ar fi cea mai gravă eroare.

G. A. -Unii susțin că povestiți poeziile.

-Cred că e o glumă pusă în circulație de marele eseist Ion Lotreanu. După cum tot glumă (a temutului critic. Al. Dobrescu) e afirmația că scriu mai bine despre poeții „de al doilea raft” decît despre cei importanți.

Interviu cu Mircea Sântimbreanu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - În 1969, prin reorganizarea Editurii Tineretului a luat ființă Editura Albatros. De atunci și pînă acum – cu o întrerupere de 4 ani – v-ați aflat la conducerea ei. (...)

M. S. - Avem un profil enciclopedic: beletristrici, bibliografi și informaționali. Dispunem de 3 redacții: proză–poezie, informație și colecție școlară. (...) În domeniul beletristic – o parte din resurse e preluată de colecția de tineret: umor, aventură, romane de capă și spadă, SF. (...) La 17-20 de ani ești implicat de realitate și însetat de tot. La această vîrstă se poate citi foarte bine Dostoievski, poate nici nu mai este timp după aceea.

- Destul de greu. Astăzi sînt mai mulți scriitori decît  în 1969. Numai în Uniunea Scriitorilor sînt peste 1.400. Intră la socoteală longevitatea scriitorilor care a crescut, dar și precocitatea lor. (...) S-a mărit și numărul cititorilor. Tirajul mediu cerut pentru o carte de literatură contemporană atinge 30.000 exemplare, de 4-5 ori mai mult decît acum 10 ani...

-(...) Publicabilitatea a devenit un concept-capcană în măsura în care dislocuiește valorile autentice. `Epigonul gravid își naște fără durere maestrul`, spunea A. E. Baconsky. (...) Lectorul trebuie să citească, dar nu numai manuscrisul lui, ci și cărțile importante ale epocii. Aici e provincialismul, felcerismul unor lectori, care seduși de bruma de vrajă a unor manuscrise, nu pot face referințe capitale, coboară căutarea în zona publicabilului, adică a lese-valorii.

- Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Lucian Hanu, Constadina Paligora, Ion Acsan... De fapt, e o echipă  deoarece într-un lectorat nu se mai poate munci pe bucăți, fără o comunitate de atelier.

- Da, există, în lipsa unei Legi a Culturii, prea multe reglementări, peste 1.000, cred, desigur obligatorii, unele caduce, datînd din 1952! Autoconducerea încă nu este clar definită, deși desființarea cenzurii a fost o benefică premisă în acest sens. (...) Un fel de birocrație anarhică, blocată între propriile reglementări și impractibilitatea lor.

- Planul rămîne `deschis`, dar includerea unei lucrări valoroase e un calvar, metodologia aprobării tirajului, alinierea automată și deci nefirească a nașterii unei cărți la industrie și indicatorul producției industriale.

- Cînd ești gratificat pentru că nu publici și pierzi gratificația pentru că ai depășit planul.

G. A. - Cam cîte cărți tipăriți pe an?

M. S. - Media este 140. Dorința noastră s-ar ridica la 150.

G. A. - Cum arată un editor ideal?

M. S.- Editorul ideal ar fi cel care amînă cel mai mult (pînă la dispariție) apariția unei cărți slabe, cel care ar putea fi surd la țipetele acesteia. (...) S-ar putea face un decalog al bunului editor. Aș începe cu prima lege a profilaxiei: principiis obsta, opune-te de la început, nu te alia cu cadavre. (...) Nu–ți rezolva prin tipărire liniștea ci neliniștea. (...) Un manuscris este și nu este o petiție. Înțelege bine că a tipări o petiție este aberant.

- Eu țin la ele. Prin concursul de debut se creează un spațiu intangibil rezervat pentru 3 poeți și 3 prozatori debutanți. Ținînd cont de faptul că 8 edituri au acest concurs, înseamnă că anual apar 50 de autori necunoscuți.

- (...) Avem un juriu prestigios. Pilele reciproce se anulează, astfel încît desfășurarea evenimentului are loc în condiții obiective.

- (...) Există însă o lume scriitoricească, autori care au avut o anumită valoare și au pierdut-o. Sau alții care vor să publice din motive extraliterare: au o carte și le trebuie cea de a doua pentru ca să devină membri ai Uniunii Scriitorilor. Sau le trebuie ca să li se mărească pensia.(...) Însă unii reclamă, presează, fac gălăgie, ne răpesc timp și energie. Fenomenul este agravat de precedentul minor. Care ar mai fi publicat și alte cărți la fel sau chiar și mai rele.

G. A. - Există un curaj al editorului?

M. S. - Pornesc de la maxima latină: Non quia difficillia sunt non audemus sed difficillia sunt quia non audemus. Dificil este ceea ce abordezi cu lașitate. (...) În definiția literaturii nu este decît incomoditate, prin aceasta incită, nu prin capacitatea atît de răspîndită a bel-canto-ului literar.

G. A. - V-am descoperit numele indicat ca lector al cărții lui Ion Lăncrăjan, FIUL SECETEI.

M. S. - Eu am găsit în conștiința mea treze, vii, toate tezele acestei cărți. (...) Nu trebuie luată cu amănuntul, dealtfel dintr-o carte nu rămîne decît sunetul ei fundamental.

- Vom publica un roman al lui C. Turturică, Filozof de închiriat. Autorul a făcut Facultatea de filosofie, a intrat într-o slujbă. La un moment a rupt cu mediul și s-a încadrat macaragiu pe un șantier. Și a scris o carte eroică. O obiecție care se poate aduce cărții este că una din principalele pîrghii de acționare a oamenilor este amorul propriu și nu conștiința. Cînd le este pusă la îndoială priceperea sînt în stare de performanțe nemaipomenite. Orgoliul devine puterea de a mișca oamenii.(...)

- Cînd te gîndești că din cărțile ultimului deceniu – cîteva mii de titluri – n-au rămas în raza atenției publicului decît cîteva zeci, te apucă amețeala. A crescut capacitatea de a mima actul creației. Nu este un epigonism inocent, ci unul artizanal. (...) Cred că un test eficace ar fi acesta dacă ei s-ar putea întreba: aș mai reedita această lucrare peste 3 ani?

G. A. - De foarte mulți ani numele dvs. este întîlnit pe cărți adresate copiilor, adolescenților....

M. S. - Sînt un leneș condamnat la hărnicie. (...) Eu cred că am descoperit vocea fratelui mai mare, înțelept și zburdalnic, iertător, dar și sever la nevoie.

- Dorm foarte puțin, 4-5 ore.  Citesc zilnic 200-300 pagini. Nu mă duc la spectacole, nu deschid televizorul. Îmi trece prin sondare, pe sub ochi, aproape întreaga producție editorială din țară. Parcurg toate publicațiile importante de la noi. Scriu de la 3 la 7 dimineața. Țin și un jurnal din care am circa 100 de carnete.

„Propuneri pentru un mic dicționar” („TOMIS” 1981)

 ?, Propuneri pentru un mic dicționar, „Tomis”, Constanța, decembrie 1981 

Editura Militară e una dintre cele mai productive în ultimul deceniu, și cultura românească are de ce să-i mulțumească. Ea a descoperit, a recuperat, a lansat, a valorificat opere și autori. În acest an a publicat o carte necesară și bună. Căci, „Prezențe militare în știința și cultura românească” (autori Florian Gheorghe, Mihai Popescu, Ion Rotaru) este, mai ales cum e concepută, ca „Mic dicționar”, o carte bună.

Gândindu-ne la caracterul acestui gen de carte, propunem, în rândurile care urmează, unele modeste îmbunătățiri pe care le credem utile:

-în legătură cu căpitanul poet Alexandru Hrisoverghi, amintim prima și cea mai importantă monografie asupra vieții și operei lui. Este vorba de M. Kogălniceanu, Poezii de... Vieața lui A. Hrisoverghi, ediție completă, Iași, la cantora Foaiei sătești, 1843, XXXI+83 p.

-Poetul Ioan Nenițescu a fost, în ultimii ani ai secolului XIX, prefect al județului Tulcea, în care calitate a întocmit Situațiunea județului Tulcea pe anul 1819 [189?]. E o  operă de mare valoare, cu urmări practice importante, mai ales pentru viața culturală a județului. Poetul avea o concepție înaintată în legătură cu legarea învățământului de practică, înființarea unor școli profesionale care să răspundă necesităților locale. Acorda importanță învățământului intuitiv, înființării unor laboratoare și muzee.

-Pentru cei doi Schiletti, maiorul, pianistul și compozitorul Gheorghe și colonelul poet Nicolae, mai multe date se pot găsi în Bibliografia istorică a României, tom 5, secolul XIX, București, Ed. Acad. RSR.

-Despre colonelul Constantin Zagoriț, știm că întreaga lui arhivă, multe manuscrise se găsesc în Biblioteca Academiei RSR. La manuscrise se găsește un fond care-i poartă numele.

- În privința lui Ioan Voinescu II, se impune să se facă o trimitere, măcar, Istoria literaturii române, vol. II, Ed. Academiei RSR, 1969, p. 599-601.

O a treia direcție pe care, credem noi, este loc pentru mai bine o constituie completarea și cu alte nume de prestigiu, militari de carieră. La nivelul cunoștințelor noastre nespecializate propunem următoarele cazuri:

-Gheorghe Magheru figurează în toate enciclopediile ca militar și om politic.  Calitatea de om politic impune. Studierea volumelor de documente privind Revoluția de la 1848-1849 în Țara Românească ar fi grăitoare. Mai nou, câteva publicații în care se găsesc date despre omul politic: „Studii și materiale de muzeografie și istorie militară”, 1968, 1, p. 113-139; „Revista arhivelor”, 1964, 7, nr. 2, p. 250-256; „Studii - revistă de istorie”, , 1963, 16, nr. 3, p. 621-642; „Revue roumaine d histoire”, 1968, 7, nr. 5, p. 709-723; „Manuscriptum”, 1979, 9, nr. 2, p. 27-; „Studia et acta Musei N. Bălcescu”, nr. 5-6, 1973-1974, p. 177-184. Un document cu totul excepțional în devenirea lui G. Magheru ca om politic de cea mai mare importanță în perioadă este publicat în „Almanahul literar”, 982, p. 13-16.

- Generalul Alexandru Cernat (17 ianuarie 1828 Galați  - 8 decembrie 1893) a fost, după cum se știe, ministru de război al României în perioada Războiului de Independență. Era, desigur, și un om de cultură, altminteri cum ar fi putut fi ministru. Iar jurnalul său de război, publicat de curând (Memorii - Campania din 1877-1878, București, Editura Militară, 1976), ne îndrituiește să-l propunem între coperțile unei viitoare ediții.  

*

Am prezentat, de fapt, o carte bună. O apreciem și o recomandăm cu căldură. E stenic să se știe că în oștirea acestui neam pașnic, au existat întotdeauna oameni de cultură și de știință, oameni luminați și devotați poporului. Autorii acestei cărți au făcut un act de cultură. Această intervenție a noastră propune o îmbunătățire, pentru a o face mai grăitoare.

„Litera de tipar” (TOTH 1966)

 S. Toth. Litera de tipar, Ed. Științifică, 1966

(...) Tipografii primelor decenii ale tiparului nu au folosit un scris comun, ci au transpus în litere de tipar caracterul cărților-manuscris din regiunea lor. Astfel, în Germania, Olanda și Franța s-a adoptat textura gotică folosită și de Gutenberg, iar în Italia scrierea umanistă a Renașterii italiene.

Această scriere umanistă s-a format pe pământ italian, după modelul scrisului carolingian, datorită Renașterii în care s-a inițiat o vastă activitate de copiere a textelor clasice după copiile din secolele VIII și IX , provenite din vestitele ateliere ale lui Carol cel Mare, unde se practica scrisul carolingian cu minuscule. În credința că readuc la viață scrisul lumii antice, copiștii umaniști au adoptat acest scris carolingian, denumindu-l littera antiqua, spre deosebire de cel gotic, numit littera moderna.

Întrucât noua scriere era considerată și ca o expresie a străduințelor Renașterii, ea s-a generalizat în scurt timp și a luat locul rotundei - scriere gotică practicată în Italia.

Copiștii umaniști s-au înșelat însă considerând scrierea carolingiană drept scrierea lumii antice, deoarece această scriere cu minuscule a apărut mult mai târziu, prin secolul VIII, după o dezvoltare lentă de mai multe secole. Concepția lor s-a dovedit întemeiată doar în ce privește faptul că această scriere își are originea în alfabetele cele mai importante ale lumii antice: fenician, grec și roman.

Dar nici alfabetul fenician nu putuse lua naștere fără antecedente. Începuturile lui trebuie căutate undeva în timpurile când omul a început să se folosească de semne mnemotehnice și apoi să facă desene și picturi rupestre din nevoia de a comunica sau a păstra ceva în amintire.

Următoarea treaptă a dezvoltării a fost atinsă după apariția diviziunii sociale a muncii. Mai târziu, prin formarea primelor state agrare în valea Nilului, Eufratului și a Ianțzâului, aceste teritorii au devenit principalele focare ale dezvoltării scrisului; în centrele lor se practicau, cu patru milenii înaintea erei noastre, scrierea hieroglifică și cuneiformă.  

Trebuie să precizăm că noțiunea de scriere presupune îndeplinirea a două condiții: să fie o activitate grafică în înțeles larg (desen, gravură, pictură) și să aibă scopul de a consemna sau de a comunica ceva (pentru cel care îl execută sau pentru alții).

În acest sens, încercările omului de a veni în ajutorul memoriei și de a comunica ceva altora prin obiecte sau prin grupuri de obiecte, deci nu printr-un procedeu grafic, nu pot fi considerate ca scrieri propriu-zise, ele constituind numai precursorii imediați ai scrisului. Astfel de precursori sunt semnele mnemotehnice folosite de indienii americane, quipu-urile incașilor vechi din Peru - niște sfori pe care numărul și plasarea nodurilor aveau o anumită semnificație (asemănător obiceiului și azi în multe de a face noduri la batistă) -, brâiele wampun* ale indienilor nord-americani (aceștia înșirau pe sfori discuri tăiate din scoici colorate, culoarea și așezarea acestora având  diferite semnificații).

* În limba irochezilor înseamnă scoică.

(...).