Redacția Tomis, Cartea, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 1, 15
În numele adevărurilor sau minciunilor cuibărite în acest straniu obiect folositor, cu un ușor iz de lux, s-au purtat războaie, s-au pacificat teritorii uriașe, au fost scoase din beznă popoare, au fost uciși oameni nevinovați, au fost puse pe roate ori distruse civilizații înfloritoare. Lumea întreagă, se spune, a început și se va sfârși într-o carte. Și atunci, cum ne mai mirăm de fascinația pe care ea o are asupra născocitorilor ei, acești oameni de hârtie al căror țel suprem este să-și verse gândurile, obsesiile, fantezia într-un șuvoi de cerneală în stare să păteze un pic mințile-sugativă ale semenilor. Scriitorul fără manuscrisul lui (cu sau fără voia cuiva, manuscrisul nu are decât o singură năzuință: lumina tiparului) nu există. Secolele au trecut și nimic nu s-a schimbat în această privință. În ciuda atât de previzibilelor fluctuații, scriitorii, de la primul încoace, nu au dat nici un semn că ar dori să aleagă alte arme decât propriile cărți pentru a se opune, mereu în avangardă, scurgerii nepăsătoare a timpului, goanei zănatice a vieții care, aparent, nu duce nicăieri.
Cei care prevestesc dezvoltarea tehnologiei într-un asemenea hal încât cartea va deveni inutilă și va rămâne un obiect de muzeu, rolul ei fiind preluat în totalitate de imagini, ori de cu totul alte forme de ratare a paradisului terestru, uită un lucru esențial: scriitorii lucrează cu vorbe, nu cu altceva. Cu zeama de cuvinte pe care o tot pregătește el, se pot vindeca bolile spiritului, inclusiv cea mai gravă: frica de moarte. Cuvântul este esența omului, iar scriitorul este cel sortit să combine parfumurile acestei esențe.
Cartea pare să fie, în ziua de azi, o citadelă de dimensiuni colosale. Conține miliarde de cuvinte mișunând de așteptări. Și dacă, prin absurd, în mileniul următor, din cine știe ce rațiuni practice, economice ori apocaliptice, toate filele omenirii s-ar transforma în scrum, peste o vale de cenușă, într-o zi, tot va ploua. Acolo va răsări o plantă firavă, adică sămânța unei cărți. Și dacă nu va mai ploua? Vor apărea, desigur, cărțile de nisip. Să evolueze pe ruinele tuturor lucrurilor, e chiar menirea scriitorului.
Din păcate, puterea de persuasiune, nu lipsită de argumente, a celor ce prevestesc dispariția definitivă a cărții, este considerabilă. Noi ținem să le reamintim doar unul dintre numeroasele avertismente înscrise cândva pe exemplarele Cazaniei lui Varlaam, care, după cum se vede, au avut efect, de vreme ce volumele cu pricina au rezistat atâtea sute de ani: „Cine se va afla să ia această carte, să-i fie capul de piatră și piatra de cap”. Pericolul e oricum minim, pentru că veșnica materie există dinainte operei demiurgice, care o formează și dă naștere ideilor, ființelor, lucrurilor. CARTEA a apărut înainte ca noi toți să știm ce suntem, vrând-nevrând, înscrisă cu litere răbdătoare în ea. Există oare un mai limpede izvor de speranță?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu