Cazania lui Varlaam (1643) de la biblioteca Universității Ovidius Constanța

< (...)
Una dincele mai valoroase lucrări din colecția „Carte Românească Veche” a Bibliotecii Universității Ovidius  este ”Cartea românească de învățătură” sau Cazania lui Varlaam din anul 1643. Aceasta deține în cultura română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura germană. Este cea mai însemnată scriere sub raportul contribuției la formarea limbii literare, atât prin geniul lingvistic al „tălmăciuitorului”, care a reușit să emancipeze limba română de originalele slavone, creând pe o bază populară stilul cărturăresc al limbii noastre vechi, cât și prin răspândirea extraordinară ce a cunoascut-o.
În exemplarul deținut de biblioteca noastră titlul este încadrat de doi stâlpi, deasupra cărora Sf. Gheorghe într-o parte și Sf. Ioan cel Nou într-alta, iar sus la mijloc Sfinții Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie și Ioan, la un loc.
Tiparul este executat în două culori cu două tipuri de caractere. În partea I se întrebuințează numai caracterele mari, în a II a ambele caractere, iar în partea a III a numai cele mici.
Capitolele sunt cu cifre chirilice tipărite cu roșu, în afara de text, într-un fel de cartușuri.
Elementul decorativ este foarte bogat. Unele frontispicii formează adevărate ilustrații cu subiecte religioase. Cele mai multe au semnătura gravorului Iliia. La gravura care reprezintă pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, semnătură se vede pe poarta cetății, în planul de fund.
La portretul Sfântului Dimitrie se află semnătura I. A., iar la scena care înfățișează intrararea lui Isus în Ierusalim, pe lângă semnătura Iliia A., se află și anul 1641. Pe ultima pagină a textului este o gravură mare, semnată iarăși Iliia, reprezentând pe Sfânta Parascheva - portretul sfintei cu coroană pe un tron înconjurată de reprezentarea câtorva scene din viața ei.
(...)
Întâia prefață, „Cuvânt împreună către toată semenția românească”, e o închinare adresată poporului român de către domnitorul Vasile Lupu, redactată desigur de Varlaam, și este prețioasă pentru că mărturisește deschis străduința autorului versiunii românești a Cazaniei de a scrie pe înțelesul tuturor românilor și de a folosi o limbă cât mai aleasă.
În prefața a doua, adresată cititorului, Varlaam arată motivele principale care l-au determinat să traducă și să publice cartea: „limba noastră românească... n-are carte pre limba sa”.
Conținutul Cazaniei este în primul rând omiletic (partea întâi și mai puțin partea a doua cuprind predici), dar și  liturgic (predicile sunt însoțite, de obicei, de evangheliile respective) și hagiografic (câteva vieți de sfinți, numai  în partea a doua).
În aprecierea rolului Cazaniei lui Varlaam în procesul de dezvoltare a literaturii române și a limbii române literare, nu trebuie să neglijăm nici circulația cărții. Tipărită într-un tiraj mare și în condiții tehnice superioare pentru vremea aceea, lucrarea s-a răspândit în toate regiunile locuite de români.>

SURSA
***, Scurt istoric,  ”Buletin informativ”, Biblioteca Universității Ovidius, Constanța, 1/2013.

Cartea la sfârșitul mileniului II („TOMIS” 1995)

Redacția Tomis, Cartea, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 1, 15

În numele adevărurilor sau minciunilor cuibărite în acest straniu obiect folositor, cu un ușor iz de lux, s-au purtat războaie, s-au pacificat teritorii uriașe, au fost scoase din beznă popoare, au fost uciși oameni nevinovați, au fost puse pe roate ori distruse civilizații înfloritoare. Lumea întreagă, se spune, a început și se va sfârși într-o carte. Și atunci, cum ne mai mirăm de fascinația pe care ea o are asupra născocitorilor ei, acești oameni de hârtie al căror țel suprem este să-și verse gândurile, obsesiile, fantezia într-un șuvoi de cerneală în stare să păteze un pic mințile-sugativă ale semenilor. Scriitorul fără manuscrisul lui (cu sau fără voia cuiva, manuscrisul nu are decât o singură năzuință: lumina tiparului) nu există. Secolele au trecut și nimic nu s-a schimbat în această privință. În ciuda atât de previzibilelor fluctuații, scriitorii, de la primul încoace, nu au dat nici un semn că ar dori să aleagă alte arme decât propriile cărți pentru a se opune, mereu în avangardă, scurgerii nepăsătoare  a timpului, goanei zănatice a vieții care, aparent, nu duce nicăieri.
Cei care prevestesc dezvoltarea tehnologiei într-un asemenea hal încât cartea va deveni inutilă  și va rămâne un obiect de muzeu, rolul ei fiind preluat în totalitate de imagini, ori de cu totul alte forme  de ratare a paradisului terestru, uită un lucru esențial: scriitorii lucrează cu vorbe, nu cu altceva. Cu zeama de cuvinte pe care o tot pregătește el, se pot vindeca bolile spiritului, inclusiv cea mai gravă: frica de moarte. Cuvântul este esența omului, iar scriitorul este cel sortit să combine parfumurile acestei esențe.
Cartea pare să fie, în ziua de azi, o citadelă de dimensiuni colosale. Conține miliarde de cuvinte mișunând de așteptări. Și dacă, prin absurd, în mileniul următor, din cine știe ce rațiuni practice, economice ori apocaliptice, toate filele omenirii s-ar transforma în scrum, peste o vale de cenușă, într-o zi, tot va ploua. Acolo va răsări o plantă firavă, adică sămânța unei cărți. Și dacă nu va mai ploua? Vor apărea, desigur, cărțile de nisip. Să evolueze pe ruinele tuturor lucrurilor, e chiar menirea scriitorului.
Din păcate, puterea de persuasiune, nu lipsită de argumente, a celor ce prevestesc dispariția definitivă a cărții, este considerabilă. Noi ținem să le reamintim doar unul dintre numeroasele avertismente înscrise cândva pe exemplarele Cazaniei lui Varlaam, care, după cum se vede, au avut efect, de vreme ce volumele cu pricina au rezistat atâtea sute de ani: „Cine se va afla să ia această carte, să-i fie capul de piatră și piatra de cap”. Pericolul e oricum minim, pentru că veșnica materie există dinainte operei demiurgice, care o formează și dă naștere ideilor, ființelor, lucrurilor. CARTEA a apărut înainte ca noi toți să știm ce suntem, vrând-nevrând, înscrisă cu litere răbdătoare în ea. Există oare un mai limpede izvor de speranță?