Cazania lui Varlaam (1643) de la biblioteca Universității Ovidius Constanța

< (...)
Una dincele mai valoroase lucrări din colecția „Carte Românească Veche” a Bibliotecii Universității Ovidius  este ”Cartea românească de învățătură” sau Cazania lui Varlaam din anul 1643. Aceasta deține în cultura română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura germană. Este cea mai însemnată scriere sub raportul contribuției la formarea limbii literare, atât prin geniul lingvistic al „tălmăciuitorului”, care a reușit să emancipeze limba română de originalele slavone, creând pe o bază populară stilul cărturăresc al limbii noastre vechi, cât și prin răspândirea extraordinară ce a cunoascut-o.
În exemplarul deținut de biblioteca noastră titlul este încadrat de doi stâlpi, deasupra cărora Sf. Gheorghe într-o parte și Sf. Ioan cel Nou într-alta, iar sus la mijloc Sfinții Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie și Ioan, la un loc.
Tiparul este executat în două culori cu două tipuri de caractere. În partea I se întrebuințează numai caracterele mari, în a II a ambele caractere, iar în partea a III a numai cele mici.
Capitolele sunt cu cifre chirilice tipărite cu roșu, în afara de text, într-un fel de cartușuri.
Elementul decorativ este foarte bogat. Unele frontispicii formează adevărate ilustrații cu subiecte religioase. Cele mai multe au semnătura gravorului Iliia. La gravura care reprezintă pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, semnătură se vede pe poarta cetății, în planul de fund.
La portretul Sfântului Dimitrie se află semnătura I. A., iar la scena care înfățișează intrararea lui Isus în Ierusalim, pe lângă semnătura Iliia A., se află și anul 1641. Pe ultima pagină a textului este o gravură mare, semnată iarăși Iliia, reprezentând pe Sfânta Parascheva - portretul sfintei cu coroană pe un tron înconjurată de reprezentarea câtorva scene din viața ei.
(...)
Întâia prefață, „Cuvânt împreună către toată semenția românească”, e o închinare adresată poporului român de către domnitorul Vasile Lupu, redactată desigur de Varlaam, și este prețioasă pentru că mărturisește deschis străduința autorului versiunii românești a Cazaniei de a scrie pe înțelesul tuturor românilor și de a folosi o limbă cât mai aleasă.
În prefața a doua, adresată cititorului, Varlaam arată motivele principale care l-au determinat să traducă și să publice cartea: „limba noastră românească... n-are carte pre limba sa”.
Conținutul Cazaniei este în primul rând omiletic (partea întâi și mai puțin partea a doua cuprind predici), dar și  liturgic (predicile sunt însoțite, de obicei, de evangheliile respective) și hagiografic (câteva vieți de sfinți, numai  în partea a doua).
În aprecierea rolului Cazaniei lui Varlaam în procesul de dezvoltare a literaturii române și a limbii române literare, nu trebuie să neglijăm nici circulația cărții. Tipărită într-un tiraj mare și în condiții tehnice superioare pentru vremea aceea, lucrarea s-a răspândit în toate regiunile locuite de români.>

SURSA
***, Scurt istoric,  ”Buletin informativ”, Biblioteca Universității Ovidius, Constanța, 1/2013.

Biografia regelui Manuel I „Norocosul” al Portugaliei (1469-1521) (AXELROD & PHIlLLIPS 1995)

<
După dezvoltarea fără precedent a finanțelor Portugaliei prin exploatarea ținuturilor de peste mări, Manuel a sporit puterea coroanei și a contribuit la formarea unui imperiu colonial. I se spunea „Norocosul” printre altele și fiindcă era al nouălea copil al unui tată care nu urma la tron în linie directă - însă a devenit rege al Portugaliei. El s-a născut la 31 mai 1469, fiind nepotul regelui Afonso V. După moartea tatălui său, Afonso l-a luat sub tutela sa. Sora lui M. era căsătorită cu moștenitorul lui Afonso, Ioan II, care mai tîrziu îl va executa pe singurul frate supraviețuitor al lui M. sub învinuirea de conspirație. După moartea propriului fiu, Ioan, el l-a numit moștenitor pe M. Ca urmare a urcat pe tronul portughez în 1495, la moartea lui Ioan.
Ca rege, M. a autorizat expedițiile lui Vasco da Gama - inclusiv monumentalul voiaj în jurul Africii pentru a descoperi drumuri comerciale către est - și călătoriile lui Pedro Alvares Cabral în Brazilia și în jurul Capului Bunei Speranțe spre India. Cabral a pierdut jumătate din corăbiile sale în expediția indiană din 1500, totuși acestea s-a dovedit o întreprindere profitabilă. În ceea ce-l privește, Vasco da Gama a dus mult aur din Africa de Est în 1502. Bogăția rezultată din descoperiri i-a permis Portugaliei să emită pretenții asupra unui imperiu colonial întins, care a fost legitimat de către papalitate și de puterea expansionistă rivală - Spania.
Pentru a elimina concurența spaniolă în acțiunea lui colonială și a preveni amestecul Spaniei în politica portugheză, M. s-a căsătorit cu Isabella, fiica regelui Ferdinand și a reginei Isabella*. Căsătoria urma să aibă loc cu condiția ca M. să-i expulzeze pe toți evreii și maurii din Portugalia. În decembrie 1496, cu inima îndoită, el a poruncit ca toți evreii și musulmani să se convertească sau să părăsească țara sa în răstimp de 10 luni. Spre deosebire de Ferdinand și Isabella, M. era preocupat de consecințele economice ale pierderii evreilor pricepuți în afaceri. Ca urmare, el nu a pus  nici o clipă sub semnul întrebării validitatea convertirilor forțate făcute în răstimp de 20 ani.
În interiorul țării, M. i-a susținut și deopotrivă i-a asuprit pe nobili. Din dorința de a ridica prestigiul curții sale, el a făcut mii de nobili rentieri regali, creînd o aristocrație de palat. Totuși, a revizuit și legislația în vederea consolidării puterii regale și a contestat puterea legislativă a parlamentului. A limitat autoritatea locală, creînd o conducere supercentralizată, reglementată prin ministere.
În Orient, M. a încercat să monopolizeze piața de mirodenii prin intermediul posesiunilor sale coloniale, dar nu dispuneau de resurse militare pentru a întări în fapt monopolul. (...).
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 311-312 / Manuel I Norocosul (1469-1521)

NOTĂ M.T.
* Prin căsătoria regelui Ferdinand al Aragonului cu regina Isabella a Castiliei s-a format regatul Spaniei.

„Despre prelații noștri „buni și harnici"” (GROSSU 2000)

 Sergiu Grossu, Despre prelații noștri „buni și harnici", „Cuvântul Românesc”, martie 2000

 

În perioada sărbătorilor Naşterii Domnului şi până la 30 ianuarie mă aflam la Bucureşti, preocupat să pun în mişcare „Centrul de cultură creştină Nicoleta-Valeria Grossu" şi publicarea revistei Areopagul Luminii, ca organ al asociaţiei mai sus amintite. La 25 decembrie, un profesor din Constanţa, prezentându-se drept „un om absolut independent", îmi scrie - bineînţeles cu o explozie de cuvinte exagerate - că, în urma citirii cărţii mele "În aşteptarea unui nou pământ", are sentimentul că sunt „un adevărat arhitect al construcţiei unui sistem creştinesc autentic". In ce mă priveşte, bănuiam că această „puternică mândrie şi admiraţie" nu era altceva decât expresia unei lecturi superficiale a meditaţiilor unui suflet de creştin ortodox, dornic să salute, într-un viitor cât mai apropiat, apariţia unui nou pământ românesc.

Iată de ce de la omul „mare şi nobil", am ajuns să devin numai la două săptămâni - când mi s-a trimis a doua scrisoare - un „visător incurabil, puţin totalitarist, cu fixaţii utopice". Iar pe o pagină întreagă a scrisorii din 7 ianuarie, corespondentul meu ocazional pleda călduros în favoarea avantajelor şi gratuităţilor de care a avut parte poporul român, „graţie" regimului comunist. Mai mult, nemulţumit probabil de „totalitarismul" afirmaţiilor mele (şi anume că „strategii comunişti au reuşit să transforme pe ierarhii ortodocşi, aleşi şi numiţi de ei, în nişte instrumente total supuse puterii ateiste"), îşi dă silinţa să mă asigure că „Teoctist e un prelat bun şi harnic"

Ce puteam să-i răspund, când în tot ce-am scris şi publicat până în prezent (începând cu „Calvarul României creştine" şi terminând cu articolul „Sfânta mare neruşinare", apărut în cotidianul România Liberă din toamna trecută) n-am făcut altceva decât să demonstrez - cu Evanghelia în mână - că patriarhul B.O.R., socotit „bun şi harnic", a fost, aşijderea celorlalţi ierarhi ortodocşi de teapa lui, şi rău şi leneş, deoarece nu a dat „Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu" ci, contrar comandamentelor divine, a dat Cezarului şi ce aparţinea lui Dumnezeu. Respectiv, a slugărit puterea comunistă, uitând de cuvintele Mântuitorului adresate Satanei, pe muntele ispitei: "Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (MATEI, 5. 10) (...).

Datorită acestei politici ecleziastice de ruşinos compromis (în „Amintirile" editate recent la Bucureşti, mitropolitul Antonie Plămădeală susţine, sus şi tare, că tot ce-a făcut în „aceşti ani" -adică în anii de colaborare cu Securitatea - „am făcut cu conştiinţa că fac în slujba Bisericii mele, chiar dacă unele din actele mele ar putea fi considerate compromisuri, şi compromisul e uneori, şi nu de puţine ori, mijlocul prin care se poate câştiga ceva", de unde -subliniază înţeleptul ierarh - şi vorba românească: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea!"), deci datorită, mai bine zis, politicii de înfrăţire cu dracul, „bunii" şi „harnicii" prelaţi ai bunului şi harnicului Sinod, care numai Sfânt nu este, n-au pregetat nici o clipă să-şi aplece genunchii înaintea Belialului marxist, rămânând imperturbabili la invectivele nelegiuite ale ziarelor comuniste, colaborând cu autorităţile poliţieneşti şi fără să se opună distrugerii nemiloase de biserici şi mănăstiri de o valoare istorică inestima­bilă.

Corespondentul meu din Constanţa mă vede şi „visător incurabil, cu fixaţii utopice", şi „totalitarist". De altfel, la fel de visător şi de utopic mă consideră chiar mulţi din intelectualii Exilului, cu toate că îmi apreciază cerbicia luptei mele creştine, în... „aşteptarea unui nou pământ românesc". În cazul acesta, Evanghelia însăşi este utopică, îndeosebi atunci când ne cere: ,fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt" (1 PETRU, 1. 16). Sau: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus" (1 IO AN, 2. 6). Eu unul am crezut, cred şi voi crede în „utopia" Sfintei Scripturi, până în ziua când voi fi gata să rostesc, împreună cu apostolul Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii" (2 TIMOTEI, 4, 7-8).

Dar de ce să fiu văzut „totalitarist"? Pentru că sunt prea aspru cu prelaţii „buni şi harnici" din Biserica noastră ortodoxă, învinuindu-i că, prin lipsa lor de activitate misionară, sate întregi trec la baptişti, la penticostali, la adventişi, la creştinii evanghelici? Sunt sigur că tuturor confesiunilor eterodoxe le convine din plin ca Biserica dominantă (Biserica din care fac parte şi pentru care mă străduiesc, din fragedă tinereţe, ca membru al mişcării ortodoxe „Oastea Domnului", să ajungă o Biserică vie, care să ardă pentru cauza lui Hristos, atât de absent din viaţa politică, socială, culturală şi chiar religioasă a României de ieri şi de azi), da, le convine ca această Biserică să aibă şi de aci înainte ca patriarh pe Teoctist, ţinând seama că pot profita din abundenţă de „bunătatea" şi „hărnicia" lui, pentru introducerea neoprotestantismului în România ortodoxă.

Socotindu-mă „totalitarist" şi scriindu-mi cu majuscule: nu urăsc pe nimeni, le acord iubirea mea, înseamnă că îmi aruncă, oarecum, învinovăţirea de a fi o fiinţă lipsită de iubire şi colcăind de ură faţă de un prelat „bun şi harnic", de care ar trebui să fiu mai mult decât mulţumit. Şi de data aceasta, Evanghelia mă ajută să ies din aşa zisa încurcătură: Unde este, atunci, iubirea lui Iisus faţă de fariseii şi cărturarii Ierusalimului, când îi face „călăuze oarbe", „nebuni şi orbi", „făţarnici", ba chiar „morminte văruite" (MATEI, 23. 13-33)? Faţă de „şerpi şi pui de vipere", faţă de toţi cei ce reprezintă Răul, nu poţi avea iubire, Cuvântul lui Dumnezeu obligându-ne să urâm Răul: fie el social, politic sau religios. Mântuitorul ne cere să iubim pe vrăjmaşii „noştri" (MATEI, 5. 44), nu pe vrăjmaşii lui Dumnezeu. Eu am şi iertat, am şi uitat până şi numele anchetatorilor mei, ai comandanţilor mei de lagăr. Iar soţia mea Nicole Valery-Grossu a publicat la Paris, în celebra editură „Pion", mărturia cutremurătoare „Benie sois-tu, prison" (Binecuvântată fii, închisoare), apărută în noiembrie 1997 şi în traducere românească, la Bucureşti, în care binecuvântează puşcăria şi iartă pe toţi prigonitorii şi călăii săi comunişti. Şi totuşi, odată ajunşi în lumea liberă, la Paris, a lucrat alături de mine, editând revista Catacombes, organizând conferinţe anticomuniste şi denunţând, de pe poziţia Evangheliei iertării, Răul universal care este şi va rămâne mereu comunismul, într-o perioadă în care ierarhii ortodocşi „buni şi harnici", alături de conducătorii slugarnici ai tuturor confesiunilor neoprotestante, acceptau comunismul şi-1 preamăreau în scrisul şi în grăirea lor, neglijând cu desăvârşire sfatul sfântului din Tars: „ Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El - în Hristos - ci să şi pătimiţi pentru El" (FILIPENI, 1.29).

Renaşterea României nu va avea loc - subliniam în prefaţa cărţii menţionate la începutul acestui articol - decât în momentul când sufletele terfelite de fărădelegi şi abandonuri nepermise ale prelaţilor ecleziastici, mai întâi, dar şi ale conducătorilor politici, îşi vor recunoaşte culpabilitatea înaintea lui Dumnezeu, strigând: Sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea Bisericii ortodoxe; sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea patriei mele!

Ajută-ne, Doamne, să putem asista la această indispensabilă înviere...

 

 

„Sub pavilion modernist” („TOMIS” 1999)

 ?, Sub pavilion modernist, „Tomis”, Constanța, 1999

Patria, poporul și Io a lui Augustin Ioan, apărută la nu se știe ce editură într-un număr de doar 100 de exemplare și doar „pentru anume ochi”, e o carte care șochează chiar prin titlul ei, cu bătaie mai mult decât parodică la poezia eticismului propagandistic de până la Revoluție. Incisivă și ironică, ca aproape întreaga lirică a optzeciștilor munteni, placheta acestui autor de sorginte dobrogeană este, în primul rând, o tentativă curajoasă de a privi realitatea cu absolut alți ochi decât cei care au făcut în timp corp comun cu lentilele de contact ale sfruntatei propagande de partid. Universul ideologizat până la paroxism în regimul totalitar de jalnică pomenire apare acum totalmente denudat: „Patria e netedă / Câte un milițian ici / și colo lubrefiază / i /story / a”. Semn al universului concentraționar, „milițianul calcă nisip și scaieți și apă friabilă. Canalul îi asudă în spate la finele planului / cincinal. Dușmanii poporului râmă după jir / calcarele lui Papa Dobrotici” (La canal). Scriitura de gradul zero face și mai tăioase frazele „Militarul se multiplică prin înmugurire”, pentru că au fost date la polizorul istoriei celei mai amare. Alături de milițian, securist și delator, apare pater patriae, geniu apocaliptic al răului: „Coruri ceruri înflăcărau / șapte și arca deflora pustiul. El călca magistrala albastră / și ținea cuvântări” (Magistrala albastră).

Se știe că unul din trouvaille-urile postmoderniștilor sub ala căror pavilion navighează liric A. I. e contopirea textului cu existența cotidiană. Infuzia de realitate în care se îmbăiază discursul cu tentă epică din Patria, poporul și Io e uneori declarat ca un adevărat credo artistico-civic: „Deschid fereastra și mă uit la realitate” (p. 16). Realitatea vizualizată de poet are consistență geografică și istorică precisă - Dobrogea unor obiecte megalomanice cum ar fi Canalul ori Combinatul chimic Midia Năvodari. Industrializarea forțată are efecte mai mult decât alienante asupra individului. Balada Kali-Yuga ne arată ceea ce urma să devină oamenii epocii de aur. Decorul în care evoluează acești roboți e unul prin excelență (neo)expresionist: tencuiala are lepră, apa nevâslită asuda sare în subsol, iubita are sâni de fier, căsătoria e redusă la electromagnetism etc. Autobiografia de ficționar a devenit pentru poet atât de fragedă încât va simți nevoia acută s-o recupereze în text pe cea reală. În această ordine de idei, ciclul DOROBANȚU se eșalonează ca o suită de minireportaje în care șăgălnicia maschează cel mai adesea tragismul existențial conștientizat ca atare de poetul care-și recuperează filtrând critic evenimente care transformau corpul în mecanism.

Revolta se intensifica odată cu adolescența pe care poetul o recuperează în ultimul ciclu al plachetei. Crizele de pubertate par să le anuleze pe cele ale identității de sine și lasă să se întrevadă o ieșire din minciuna socială: „Acum încep a semăna / cu harta patriei trasă pe față, / scalp străin. Vale și deal / riduri și mări / de sudoare, de sare, de sebum”. Spiritul lui Geo Dumitrescu tânăr pare a se insinua în versurile interesantului postmodernist care este Augustin Ioan.

Evenimente culturale în județul Tulcea în 1997 („Tomis” 1997)

OLIMPIU VLADIMIROV, Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, octombrie 1997
-De la începutul acestui an, câteva apariții editoriale tulcene ne-au reținut atenția: Armata poporului (versuri de Augustin Ioan, la editura Cartea românească), Lacrima cu zăvor (versuri de Dumitru Nicodim, la editura Mustang), Povestiri din Delta Dunării de Paul Sârbu la editura Eminescu și Soare..., versuri de Victoria Mihăilescu-Ștefănescu, (volum postum) la editura Eminescu.
-Sub genericul „Confluențele artelor”, la Biblioteca orășenească din Isaccea s-a desfășurat un dialog între scriitorii Ștefan Caraman, Marian Dopcea, Mihai Moleșag și artiștii plastici Cicerone Ciobanu și Vasile Drăgușanu. S-au acordat autografe pe volumele Zapp... de Ș. Caraman și Epigrame... pe alese de M. Moleșag, iar V. Drăgușanu a prezentat expoziția proprie de grafică publicitară (carte, teatru, muzică) intitulată Starea de... 

Ferdinand I (1423-1494)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000

Acest monarh napolitan, asediat din toate direcțiile în timpul domniei sale, a reprimat fără milă opoziția internă, recurgînd la arestări și execuții.
F. era fiul nelegitim al lui Alfonso V al Aragonului, care a devenit rege al Neapolelui în 1442. La urcarea sa pe tron, A. l-a recunoscut pe F., desemnîndu-l ca moștenitor. Ca urmare, la moartea lui A., în 1458, F. a urcat pe tronul Neapolelui.
El s-a confruntat cu necazuri imediat după încoronare. Nobilii au încercat să-l înlocuiască. În dorința de a le intra în grații francezilor, l-au sprijinit pe Rene II de Aragon, în 1458, iar mai târziu pe fiul său Ioan, căruia i-au propus să-l detroneze pe F. Această revoltă a durat până în 1464, când F. a reușit să-i pună capăt. De îndată ce a obținut victoria împotriva baronilor, el s-a răzbunat crunt, confiscând proprietăți, întemnițîndu-i pe mulți și executînd și mai mulți. Eforturile de a-i reprima pe baroni a generat altă revoltă în 1485, când nobilii au căutat să-l înlocuiască fie cu Rene II de Lorena, fie cu Frederic, propriul său fiu. Din nou regele a înăbușit revolta și a recurs al represalii.
F. a trebuit să contracareze intențiile expansioniste ale principilor italieni și ale Imperiului otoman. În 1480, Lorenzo de Medici a aliat Florența cu papalitatea și a pornit împotriva lui, dar F. i-a învins în același an, obținînd o pace avantajoasă de la Florența. Tot în 1480, turcii au invadat portul Otranto din Italia de Sud. Cu sprijinul financiar al Florenței, prevăzut în acordul de pace, F. i-a izgonit pe turci din Otranto în 1481.
Confruntat cu repetate incursiuni , F. nu a avut răgazul să-și consolideze puterea. Numai moartea sa, la 25 ianuarie 1494, l-a scutit să asiste la încheierea alianței dintre Ludovico Sforza și regele Carol VIII, precum și la invazia franceză a Neapolelui în 1495.

„Întâlniri cu oameni” (ZAMFIRESCU 1989)

 Ion Zamfirescu, Întâlniri cu oameni. Întâlniri cu viața, Eminescu, București, 1989

5 Ateneiștii
Preliminarii
Conferințele Ateneului
În lumea ateneistă. Momente, stări de spirit, figuri
dr. Const. Angelescu
Gh. Adamescu
Ștefan C. Ioan
Radu Rosetti
Costin Petrescu
Ștefan Pop
Ion Petrovici
dr. D. Paulian
Gh. Țițeica
D. Pompei
V. Vâlcovici
Scrutare într-un bilanț

69 Cum i-am cunoscut
Mircea Florian
G. M. Cantacuzino
C. C. Giurescu
Const. Brăiloiu
Ion Marin Sadoveanu
Augustin Z. N. Pop
Nae Ionescu
George Fotino
Zoe Claudian
Șerban Cioculescu
Ion Chiricuță
Din nou în cancelaria de la „Lazăr” (Eftimie Metaxa, Grigore Orășanu, Virgil Hilt, I. Dimitriu-Bârlad, Ion Buricescu)

219 Treceri prin presa vremii
„Articolul de ziar”
Anii de colaborare la „Adevărul”
Sub starea de spirit a războiului. Perioada de la „Jurnalul”
Pledoarie pentru un om și pentru pace. Colaborarea la „Semnalul”
Cuvânt de încheiere

307 Ceea ce știu mai adânc

coperta IV: „Nu sunt un negator propriuz-zis al conceptelor de sincronie și protocronie; nu sunt, însă, nici un entuziast al lor. Atât primul concept, cât și celălalt, îmi par de factură livrescă; mai proprii deci pentru retorici de sistem pentru pătrundere și cuprindere de realități. Important, în viața unei culturi naționale, nu este car această cultură să proclame întreceri sau performanțe, ci să-și urmeze cu continuitate un mers al ei organic. Un mers organic, anume, în acord cu puterile ei de realizare; cu aspirațiile ei posibile; cu valorile acelea putând să-o aducă durabil în prețuirea și agregările lumii.

Rezum, în câteva cuvinte, ceea ce știu mai adânc din tot ce am trăit și am învățat până acum. Aici, pe această latitudine românească de istorie și cultură, se aștern de milenii cuprinsuri întregi de adevăr și umanitate. Regret că nu am decât această singură viață, pe care să i-o fi putut dărui”. Ion Zamfirescu

„Mlădițe dobrogene” („TOMIS” 1981)

 Petru V., „Mlădițe dobrogene”, „Tomis”, Constanța, decembrie 1981

Cenaclul literar „Mlădițe dobrogene” îi reunește pe cei mai tineri creatori și iubitori ai literaturii din municipiul Constanța. Funcționând sub egida Casei Pionierilor în colaborare cu Biblioteca pentru copii, cenaclul și-a reluat cu brio activitatea în toamna anului 1981, devenind în scurt timp, am putea spune o prezență culturală a orașului. El este o „pepinieră” de tinere și foarte tinere talente, iar ședințele de lucru (care nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale maturilor) dezbar creațiilor literare ale acestora, insuflă dragostea pentru literatură și pentru munca de creație. Pe parcursul unui singur an școlar, s-au remarcat, prin creațiile lor, în cadrul generos al acestui cenaclu, numeroși pionieri și șoimi ai patriei precum: Amalia Purcărea, Traian Rus, Dumitrașcu Lavinia, Dumitru Daniela Mirela, Amelia Doiciu, Bănică Mădălina, Diana Ioan, Diana Porumbaru, Vintilescu Daniela etc. Cei care debutează astăzi în paginile revistei „Tomis” merită acest lucru cu prisosință, înzestrarea lor literară fiind aproape o certitudine.

Adăpost
Furtuna clipelor plutește asupra mea
 cernând amintiri mărunte
ca o ploaie de toamnă;
sub recele ropot,
gândul își caută adăpost
în cuibul părăsit al rândunicii

Popas
Mi-am oprit pașii
Și-arunc un zâmbet prefăcându-mă
că l-a scăpat
din radiația buzelor fisurate
Bătrânul oraș cu ochi visători,
cască gura de somn și, fără să vrea 
gustă din zâmbet
în timp ce arcul sprâncenelor,
azvârle săgeata drumului meu.

AMALIA PURCĂREA

Toamna

Am auzit 

geamătul nucilor

sub scrâșnetul ciocanului,

am auzit 

pașii frunzelor

pe drumul aștrilor exasperați

am văzut

raze îndoliate

sfărâmându-se de stânci

numai merele

zâmbeau, eclipsând soarele

TRAIAN RUS

Despre copaci

N-am cunoscut copacul copil,

dar l-am văzut tânăr, semeț

și parcă am simțit nevoia

să mă plec în fața lu cu smerenie.

L-am văzut apoi matur, verde-negru

clătindu-și vârful în roua înălțimilor

și vântul se strangulase în crengile lui.

L-am văzut îmbătrânind, 

trosnind reumatic

rugându-se de anotimpuri

să-i cruțe frunzele.

Bătrânul copac a fost retezat!

Vântul zboară acum fără obstacole

dar un fior îl cuprinde

când trece pe deasupra locului

unde a fost cândva un copac...

LAVINIA DUMITRAȘCU

Reverie

Plouă cu tăceri

pe străzile pictate de arbori în roz

frânturile abstracte de frunze care cad

devin templele amintirilor.

În ochii tăi, 

s-au ascuns culorile toamnei

ca nilte năluciri de facle.

Strâng în pumni fire din frunzele roz

și simt cum toamna îmi inundă fața.

Alerg printre sufletele copacilor

Eu, culoarea fără umbră, 

ți-am pictat ochii în nuanța adevărului.

DIANA IOAN