identitatea postcolonială (STĂNESCU 2013)

Angela Stănescu, The protean cultural syntehesis of postcolonial identity, „Diversite et identite culturelle en Europe”, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1/apr. 2013, p. 35

Rezumat 

În era migraţiei în masă şi a mobilităţii globale, asumarea cetăţeniei globale a devenit o realitate comună. Multiculturalismul naţiunilor Europene postmoderne rămâne un slogan frumos, care nu poate redresa întotdeauna urmările deseori traumatice ale istoriei (post)coloniale a identităţii culturale, ce aminteşte încă de diviziunile geografice tradiţionale: ţări avute şi sărace, dezvoltate, în curs de dezvoltare şi subdezvoltate. Doar prin corectitudinea politică nu se poate şterge amintirea secolelor de antagonism colonial, cu inerentele dislocări de identitate culturală, tradiţii şi civilizaţii indigene. Complexităţile conflictuale caracteristice vechilor relaţii coloniale, care au distorsionat construcţia identităţii rasiale, naţionale şi culturale de ambele părţi, continuă să condiţioneze redefinirea identităţii naţionale şi culturale în fostele metropole imperiale şi colonii, precum şi reprezentările ei în literatura postcolonială.

Cuvinte cheie: postcolonial, multiculturalism, hibriditate, identitate culturală interstiţială 

Biografia regelui Manuel I „Norocosul” al Portugaliei (1469-1521) (AXELROD & PHIlLLIPS 1995)

<
După dezvoltarea fără precedent a finanțelor Portugaliei prin exploatarea ținuturilor de peste mări, Manuel a sporit puterea coroanei și a contribuit la formarea unui imperiu colonial. I se spunea „Norocosul” printre altele și fiindcă era al nouălea copil al unui tată care nu urma la tron în linie directă - însă a devenit rege al Portugaliei. El s-a născut la 31 mai 1469, fiind nepotul regelui Afonso V. După moartea tatălui său, Afonso l-a luat sub tutela sa. Sora lui M. era căsătorită cu moștenitorul lui Afonso, Ioan II, care mai tîrziu îl va executa pe singurul frate supraviețuitor al lui M. sub învinuirea de conspirație. După moartea propriului fiu, Ioan, el l-a numit moștenitor pe M. Ca urmare a urcat pe tronul portughez în 1495, la moartea lui Ioan.
Ca rege, M. a autorizat expedițiile lui Vasco da Gama - inclusiv monumentalul voiaj în jurul Africii pentru a descoperi drumuri comerciale către est - și călătoriile lui Pedro Alvares Cabral în Brazilia și în jurul Capului Bunei Speranțe spre India. Cabral a pierdut jumătate din corăbiile sale în expediția indiană din 1500, totuși acestea s-a dovedit o întreprindere profitabilă. În ceea ce-l privește, Vasco da Gama a dus mult aur din Africa de Est în 1502. Bogăția rezultată din descoperiri i-a permis Portugaliei să emită pretenții asupra unui imperiu colonial întins, care a fost legitimat de către papalitate și de puterea expansionistă rivală - Spania.
Pentru a elimina concurența spaniolă în acțiunea lui colonială și a preveni amestecul Spaniei în politica portugheză, M. s-a căsătorit cu Isabella, fiica regelui Ferdinand și a reginei Isabella*. Căsătoria urma să aibă loc cu condiția ca M. să-i expulzeze pe toți evreii și maurii din Portugalia. În decembrie 1496, cu inima îndoită, el a poruncit ca toți evreii și musulmani să se convertească sau să părăsească țara sa în răstimp de 10 luni. Spre deosebire de Ferdinand și Isabella, M. era preocupat de consecințele economice ale pierderii evreilor pricepuți în afaceri. Ca urmare, el nu a pus  nici o clipă sub semnul întrebării validitatea convertirilor forțate făcute în răstimp de 20 ani.
În interiorul țării, M. i-a susținut și deopotrivă i-a asuprit pe nobili. Din dorința de a ridica prestigiul curții sale, el a făcut mii de nobili rentieri regali, creînd o aristocrație de palat. Totuși, a revizuit și legislația în vederea consolidării puterii regale și a contestat puterea legislativă a parlamentului. A limitat autoritatea locală, creînd o conducere supercentralizată, reglementată prin ministere.
În Orient, M. a încercat să monopolizeze piața de mirodenii prin intermediul posesiunilor sale coloniale, dar nu dispuneau de resurse militare pentru a întări în fapt monopolul. (...).
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 311-312 / Manuel I Norocosul (1469-1521)

NOTĂ M.T.
* Prin căsătoria regelui Ferdinand al Aragonului cu regina Isabella a Castiliei s-a format regatul Spaniei.

Republicani versus democrați în SUA la sfîrșitul secolului XIX - începutul secolului XX

<
(...)
Ce vrea? Președinția republicii, cu alte cuvinte dominațiunea, dominațiunea atotputenică și nediscutată. Dar, ce e drept, dacă vrea dominațiunea nu este ambiția deșartă a puterii sau pentru onorurile ce sînt legate de dînsa, ci pentru a realiza o concepția politică bune definită, pentru a da partidului său și întregii națiuni o îndrumare hotărît progresistă.
Adevărul este că de cîțiva ani domnea în America o mare confuzie de idei și că liniile de demarcațiune între partide se șterseseră pînă într-atît, încît toate păreau înecate în această monotonă ceață. Înainte au existat deosebiri adînci între cele două partide. Democrații erau împotriva tarifelor protecționiste, republicanii considerau propășirea economică a Statelor Unite strîns legată de regimul protecționist. Democrații erau bimetaliști, republicanii preconizau monometalismul. Republicanii erau imperialiști, vizau cuceriri coloniale, armate puternice și flote impunătoare; democraților le displăcea această politică, preferințele lor se îndreptau spre pace și binefacerile ei. Deoarece republicanii biruiseră în toate aceste chestiuni, nu mai rămăsese democraților decît să le primească și ei, sau să vie cu alte concepțiuni prin care să deschidă poporului american noi orizonturi. Din nefericire, democrații n-au știut să joace acest rol; în loc să se puie în fruntea unor politici înaintate, s-au plecat în fața republicanilor învingători ale căror idei au devenit astfel ideile dominate ale opiniei publice. în mijlocul acestei atotputernicii, Partidul Republican a luat repede un caracter de conservatism, a devenit mai mult un factor de reacțiune decît un element de progres. Și nevoile de adevărată democratizare ce frămîntau lumea americană au rămas fără reprezentanți în partidele de guvernămînt.
Mulți au crezut că democrații se vor trezi din letargie și că vor îndeplini misiunea lor firească. Așteptările acestora au fost însă dezamăgite. Domnul Bryan a continuat să agite vechile formule, să desfășoare tot steagul care fusese învins de atîtea ori de republicani. Rezultatul a fost însă, că încetul cu încetul, opinia publică s-a îndepărtat de el, și, într-adevăr, în ultimele luni vestitul candidat democrat la președinția republicii a avut amărăciunea să se vadă învins chiar în statele care îi rămăseseră mai credincioase. Desigur că conservatismul mereu crescînd al republicanilor nu ar fi ridicat numeroase nemulțumiri care printr-o explicabilă reacțiune era profitabilă democraților, slăbiciunea acestui partid s-ar fi arătat sub o lumină și mai vie.
Domnul Roosevelt s-a hotărît să dea el îndrumarea progresistă pe care națiunea o așteaptă. Cum această politică corespunde cu adevăratele nevoie ale societății americane de azi, e probabil că va birui. Deocamdată el trebuie să se războiască însă cu partidul său. Conflictul era fatal, dar ar fi exagerat să spunem că n-a izbucnit decît acum. De fapt deosebirile de păreri dintre partidul Republican și domnul Roosevelt* datează mai de mult: încă din ziua în care dînsul a început lupta împotriva trusturilor. Partidul Republican, prin politica lui economică și prin imperialismul său, întrupa toate interesele plutocrației americane.
(...)
>

SURSA
?, ?, p. 207.

NOTĂ M.T.
* Theodore Roosevelt (1858-1919) = Președinte al SUA (1901-1905; 1905-1909). Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1906. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/1906/roosevelt-bio.html)